Facerea de bine…

Am spus mereu ca pe om trebuie sa-l ajuti cand are el nevoie si nu cand iti vine tie la indemana. Si astazi cred acelasi lucru desi….

Daca cineva se simte rau, a ramas fara serviciu, nu are unde sa locuiasca, e bolnav in spital, nu are bani, nu stie engleza si are nevoie de meditatii dar nu si le poate permite, are necazuri de inima albastra, i-a murit canarul sau mai stiu eu ce…..tzop eu ma voluntariez.

 Lasa ca iti dau eu pastile, iti scriu eu CV-ul, dau eu telefoane pentru tine, vino sa stai la mine pana te pui pe picioare ca sa iti poti permite o chirie, iti aduc eu mancare in spital, iti dau eu bani, fac cheta in randul prietenilor daca nu am eu, te meditez eu la engleza si nu trebuie sa-mi platesti nimic, ai, nelimitat, umarul meu la dispozitie pentru toate durerile tale, iti cumpar eu pasare noua……

 Povestea ma fura si nu-mi analizez niciodata resursele financiare, emotionale si cele de timp, asa ca sfarsesc prin a ma da peste cap halei-hap  ca sa rezolv chestiuni complicate ale celor ce  nu-mi sunt nici macar prieteni, ci cel mult cunostinte.

 A, nu, povestea nu este despre cum oamenii astia nu spun multumesc, nu te mai cauta niciodata, decat daca au iar nevoie de ceva. Nuuuu. Pentru ca frumusetea, cand ajuti, este sa nu astepti nimic in schimb. Cel mult, candva, altii, niste straini, te vor ajuta si pe tine.

 Povestea mea este despre cum faci tu bine si in final oamenii te fac sa te simti ca dracu si vinovat pana in maduva oaselor. Pai cum vine asta fratilor?

 M-am oferit sa daruiesc casa, masa si toate cele unei prietene mai vechi. Avea nevoie. Ea nu mi-a cerut nimic, m-am oferit eu. Toate bune si frumoase pana cand a trebuit sa plec intr-o delegatie pentru doua saptamani. Atunci a inceput sa ma stranga soseta si nu stiam cum sa o intreb pe prietena mea ce planuri are pentru perioada in care eu nu voi fi in tara si implicit acasa. Aluzii, intrebari ocolite…si nimic. In final mi-am luat inima in dinti si am privit-o in ochi. Dintr-o suflare i-am marturisit, in numele unei prietenii de 10 ani, ca ma strange in spate sa o las in casa mea, cu sotul meu, doua saptamani cat eu sunt plecata din tara. Mi-am cerut scuze ca nu pot altfel si am rugat-o, dat fiind ca inca nu avea job, deci nici un motiv sa fie in Bucuresti, sa mearga la ai ei acasa pentru perioada respectiva.

 Urmarea e previzibila. Prietena s-a jignit, in miez de noapte si-a sunat alti prieteni carora le-a cerut gazduire in noaptea aceea sustinand ca nu mai poate ramane la mine, sugerand ca am dat-o afara.

 Am varsat lacrimi amare, am fost trista, am mai inghiti pe nemestecate si inca vreo doua emailuri rautacioase de la prietena, manata de dorinta de a-mi da peste nas, si toate astea pentru ca intr-un moment de slabiciune m-am oferit sa ajut. Am ajutat nu cat ar fi avut, poate, ea nevoie, ci o luna de zile, pentru ca atata am putut eu. Dar nu a contat.

 Am omorat o prietenie de 10 ani pentru ca m-am oferit sa ajut. Promit sa tin minte lectia asta pana la prietenia viitoare!

De cate ori moare o inima de mama?

Cand Emi ma tine  strans in brate si-mi spune ”mami, ‘ubesc eu”,  timpul se opreste in loc si inima mamei inceteaza sa mai bata. Si eu as vrea ca totul sa se opreasca asa.

 Cand Emi , ramas cu mine acasa pentru ca tati s-a dus la “vici” pentru ca are “teaba”, ma striga tati, inima mea de mama a plange mahnita ca micutul nu are inca notiunile de mama si tata bine clarificate in minte.

 Cand vede tramvaiul Emi striga “uite…tenu!” si inima lui bate cu repeziciune si a mamei mai sta odata.

 Cand a recunoscut prima culoare, albastru, si n-a mai uitat-o, inima mamei iar a stat.

 Cand am dat petrecere in cinstea lui si am  umplut casa de baloane, chiote si voie buna, nu copiii sau jucariile i-au luat ochii ci adultii care se intreceau cu mic cu mare sa il tina in brate si sa-l pupe. Atunci mama a stat deoparte si a privit cu ochii in lacrimi fericirea micutului care pentru prima oara in viata avea toata atentia si dragostea adultilor din jur. Si inima mamei iar a stat.

 Cand isi pregateste baia ca un om mare, isi da drumul la apa, isi vantura apa cu mana, isi toarna gelul de dus, uleiul si cate si mai cate minunatii frumos mirositoare, toate ale lui, cand isi aduce ratele si masinutele si apoi fericit se dezbraca ca sa intre in apa, inima mamei bate cu putere gata sa iasa din piept. Si Emi se zbenguie in apa, se spala cu buretele la fund, isi spala masinutele si cand e timpul sa iasa spune „stai pic”, „nu gata”.

 Cand Emi a cerut pentru prima data in viata lui cu ce sa se imbrace, „mama, asta nu buna, bugii”, cand a refuzat geaca sau caciula alese de mine si si-a ales el altceva pentru ca acum poate sa aleaga, inima mamei a varsta lacrimi de sange.

 Cand Emi a invatat ca nu exista „nu pot” pentru ca mama e mereu alaturi de el si ii spune ca el e puternic, si se bucura cu chiote pentru ca el poate sa urce scarile, sa se dea pe topogan, sa se dea in leagan, si niciodata nu-i e frica pentru ca el e puternic, atunci inima mamei o iar la goana ca nebuna.

 Cand ne-a intrebat o tanti in parc cum ne cheama si pentru prima data mama l-a auzit spunand „Emi” si apoi a continuat „tei” (trei), inima mamei a zbughit-o pe coclauri necunoscute si cu greu a revenit la ritmul ei normal.

 Cand alta tanti ne-a intrebat in parc daca mergem la gradinita si mami a spus ca nu inca, iar la intrebarea „de ce” mama nu a stiut sa spuna decat ca am venit acasa de abia de doua saptamani si ca suntem adoptati, iar tanti si-a luat repede fetita de pe balansoar si a plecat, inima mamei a inceput sa urle de durere.

 Cand isi pune ciorapeii , cand se spala pare dinti (pentru prima data in  viata lui) chiar daca il dor dintisorii de sus, cariati in totalitate, cand cere sa-si spele farfuria, cand sorteaza rufele pentru masina de spalat, cand cere olita, cand spune „am teaba”, „telegi?”, cand il strange in brate pe „Govei” (Grivei), catelusul de plus, la culcare, cand face o traznaie si vine repede sa ma stranga in brate, cand ma pupa ca sa-mi treaca buba, asa cum a vazut ca face si mami cu el, cand vorbeste la telefon cu tati, cand mangaie toti bebelusii in carucior care ne ies in cale, cand isi ofera jucariile copiilor care plang, cand se catara la mine in brate in timp ce scriu aceste randuri, cum sa mai bata inima de mama?

Good bye, America!

Luni, 12 octombrie ne luam la revedere de la ferme si plecam spre Lincoln. Ca sa ma eliberez de sentimentul vinovatiei am sa spun ca experienta fermei nu a fost dramatica, doar friguroasa. Nu imi pare rau de nimic. Cine  ar fi crezut ca imi va fi dat sa ajung in Nebraska, la o ferma in afara Lincoln-ului, al doilea mare oras in stat dupa Omaha?

Am totusi un necaz: am gasit in orasul El Paraisso o comunitate mare de cehi, au chiar cartierul lor intitulat Prague.  Multi dintre ei nu mai vorbesc de mult limba dar isi gatesc bucatele si isi tin cu sfintenie traditiile. Necazul meu este ca romanii nu au ajuns pana aici.

Multumim, fiecare dintre noi, gazdelor noastre care ne conduc la Ceresco Co-op pentru intlalnirea cu fermierii. Aici se face lumina!

Fermierii cei mai vechi din zona ne prezinta grafice, ne explica cum merge la bursa pretul granelor, cum vand astazi productia de la primavara, cum 50 de ani e o varsta frageda pentru un fermier, si cate si mai cate… Aflam ca toti au studii superioare, ca au hobby-uri sofisticate (golf, fotografie, etc), neveste imbracate cu gust si familii reusite.

La finalul intalnirii ni se cere sa facem si noi un pronostic in privinta pretului granelor. Slovacul estimeaza ca o sa creasca pretul din cauza ploii. Peste doua zile aveam sa aflam ca a avut dreptate.

Dupa intalnirea cu fermierii inteleg de ce niciun fermier nu mananca din productia lui,  de ce toate legumele lor vin de la hipermarket. Totul este aici productie de masa.

Spunem frumos multumesc si mergem la Universitatea Nebraska pentru o intalnire cu cercetatorii –profesori ce ne vorbesc despre GMOs ( legume/fructe/grane modificate genetic). Aici se aprinde discutia. Daca America  a facut de mult pace cu GMOs, Europa este foarte departe de acest moment. Cercetatorii ne spun ca exista consens la nivelul lumii stiintifice americano-europene, restul fiind doar politica. Explicatiile tehnice depasesc cunostintele mele, dar retin ca produsele modificate genetic sunt pure si sunt sigure pentru ca se stiu foarte multe lucruri despre ele, sunt testate si paratestate, in timp ce despre asa zisele culturi naturale nu se stie mai nimic. Vizitam laboratoarele in care se testeaza cercetarile axate pe ingineria genetica a plantelor pentru realizarea fotosintezei, astfel incat sa fie rezistente la boli si ierbicide. Suntem impresionati de tehnica, de aparatura, de oameni, de laboratoare, de investitii….In rest, GMOs suna cam infricosator!

Suntem liberi la pranz sa ca mergem in grup la Lazlo’s, zicem noi restaurant unguresc dupa nume. Doar ca probabil ultimul Lazlo care mai aflase despre gulas s-a dus de mult, asa ca ne multumim cu fripturi americanesti si ne amuzam de ideea unui restaurant unguresc fara mancare cu specific.

Dupa pranz vorbim despre sistemul public de educatie cu Asst. Superintendent Lincoln Public Schools, Marlyn Moore. Aflam ca scoala costa, chiar daca este publica, doar ca ea costa mai putin, ca elevii care au performante scolare remarcabile sunt americanii si asiaticii, ca cei ce se descurca cei mai prost sunt americanii nativi (adica indienii), ca exista scoli publice unde engleza este invatata ca a doua limba pentru ca majoritatea elevilor sunt emigranti si au probleme, ca religia este interzisa in scoli, sarbatoarea de Halloween, Thanks Giving sau Craciun devine doar o sarbatoare scolara, ca sa nu existe conotatii religioase si parintii sa nu dea scoala in judecata….

De toate ne minunam!! Ungurul si cu mine facem cor comun si explicam cum a  rezolvat Romania problema cu drepturile minoritatilor si americanii spun ca este imposibil asa ceva la ei: scoala sau universitate in limba spaniola……Sa fim noi mai democratici decat americani?!

Seara ma retrag la hotel si ma bucur de lux, spatiu si singuratate. Mai dau niste telefoane acasa si ma linistesc.

Marti, 13  octombrie, incepem la Senat. Nebraska este singurul stat unicameral, doar cu Senat, fara Camera Reprezentantilor. Ne vedem cu Senatorul Bill  Avery, profesor universitar de stiinte politice si consultant specialist in relatii internationale. Inteleg ca desi lipseste check and balance, e mai simplu sa impui o modificare la nivel legislativ atunci cand trebuie sa o treci doar printr-o singura camera. Ceea ce conteaza aici nu este culoarea politica, ci miza, ce dai si ce primesti in schimbul votului tau in senat.

Urmeaza „Red” state politics  and cultural conservatorism. Ne intalnim cu seful auditului statal Mike Foley. I se spune Holly Foley pentru ca este extrem de conservator. Este catolic, are sase copii si discutia despre avort are o singura decizie posibla pentru el: impotriva. Foley este si politician. Acum este republican, dar candva a fost democrat. Functia pe care o ocupa acum este de functionar public dar intentioneaza sa candideze iar sa devina senator. Pana una alta, verifica si informeaza asupra faptelor de coruptie. Ne explica el ca exista un triunghi format din : nevoie (persona respectiva fie are copiii in scoala, fie partenerul de viata e somer sau cineva din familie este bolnav..oportunitate (acces la finante) si absenta masurilor de verificare (sarcini impartite si cu altcineva, pentru a fi verificat).

Ramanem tot in cladirea Senatului pentru urmatoarea intalnire despre rase si relatiile inter-rasiale, sau mai bine spus: despre indieni.

Ne intalnim cu o doamna de 56 de ani ce arata ca de 30, indianca, am uitat din ce trib, director de programe la departamentul ce se ocupa de integrarea si drepturile indienilor. Asa aflam ca indienii urasc 3 lucruri pe lumea asta: faina alba, zaharul alb si omul alb. Doamna este infocata si neimpacata cu soarta indienilor izgoniti de pe pamanturile lor de omul alb. Multe sunt problemele cu care se confrunta indienii: saracia, doar cei ce au obtinut dreptul de a infiinta cazinouri pe teritoriile lor sunt milionari, bautura si alcoolismul, pe vremuri li se dadea sa bea ca sa semneze hartii prin care renuntau la drepturile lor, absenta educatiei sau nivelul scazut al acesteia si mai ales necunoasterea drepturilor lor. Astazi dezbaterea intre omul alb si indian este sofisticata si preocupa doar cercurile specializate, la masa mare unde se fac si desfac policy-uri nu se vorbeste despre asta, se considera o problema clasata.

Marti seara spunem good bye, Lincoln si eu spun Good Bye, America! Europenii mei isi continua periplul prin alte cateva state pentru urmatoarele trei saptamani. Isi vor incheia aventura in New  York. Oricat de mult imi doresc New York-ul, sunt gata sa merg acasa.

Luam cina la un restaurant luxos impreuna cu gazdele noastre de la ferme, cativa vorbitori, printre care si senatorul, si multumim tuturor. Sfarsim , in stil american, prin a ne multumi si noi unii altora. Amuzant este ca fiecare dintre noi este revendicat de familia care l-a gazduit, ca si cand ar fi copilul din dotare. Ma alatur si eu trend-ului si stau cu “familia mea”.

Miercuri, 14 octombrie, plec spre casa.

Good bye, America! Urmeaza sa zbor pentru mai mult de 15 ore, mai multe avioane si cu vreo 3 escale. Cel mai lung zbor, cel de 8h ½ il petrec alaturi de o batrana bolnava si nevrotica ce calatoreste impreuna cu fiul ei. In loc sa o calmeze, fiul o bruscheaza tot drumul si femeia, afro-americana, balmajeste pe limba ei. Tot echipajul e prezent in dreptul randului nostru incercand sa o calmeze, dar  fara succes. Se scuza pe rand ca nu au unde sa ma mute si ma lasa in compania mirosurilor de tot felul, a urletelor si inghiontelilor. La Amsterdam agonia se termina!

Joi, 15 octombrie.  Inca 2h ½ si sunt acasa. La aeroport ma asteapta sotul si fiul meu Emi. Emi are un buchet imens de flori si ma strange in brate.

Cronica de SUA. Episodul 3.

Joi, 8 octombrie, ne-am intalnit cu reprezentanti ai National Rifle Association. Dezbaterea s-a incins repede. Americanii contra europenilor si vieceversa. Scor: 1-1.

Armele ca  instrument de protectie, in subsidiar unelte de vanatoare. Europenii insa nu si nu. Olandezul, danezul, grecul si ungurul, aduc rand pe rand argumente si exemple din presa americana unde accesul la arme de foc a condus la moartea  unor elevi, la moartea unor profesori….Americanii se tin tari pe pozitii. Eu privesc de la distanta confruntarea. Unii se „jignesc inutil”, altii se sensibilizeaza fara rost, accentele  se amesteca,  furia ii impiedica pe unii sa se exprime concis si clar si pe ceilalti sa inteleaga bariera de limba.

Intrunirea se incheie fara victime.

 Plecam spre US Department of Health and Human Servicies. Unul dintre unguri si un ceh si-au uitat pasapoartele la hotel. Raman pe  afara pentru ca aici nu merge: lasa ca e cu mine, il cunosc eu, si-a uitat actele dar e ok….Nu ai ID, nu ai acces.

 Discutam despre Medicare si Medicaid. Cea mai fierbinte chestiune in SUA: reforma medicala, atat de dorita de Obama si hulita de republicani. Intelegem ca nu exista un sistem de asigurare/protectie medicala asa cum stim noi de acasa. Ai o slujba si angajatorul accepta sa-ti acopere si asigurarea, atunci esti asigurat. Daca angajatorul nu vrea, trebuie sa te asiguri singur. Daca nu ai slujba si nici mijloce sa iti platesti o asigurare medicala atunci apelezi la Medicare ori Medicaid. Asigurarea ta inceteaza sa mai aiba acoperire, indiferent de cat ai cotizat, in momentul in care ai devenit somer.

 Seara se incheie cu o cina oficiala la un restaurant in Georgetown. Lume multa, mancare rafinata, discutii politicoase si plicticoase pe alaturi.

 Vineri, 9 octombrie am inceput ziua la fel ca tot globul. Vestea ca presedintele Obama a primit premiul Nobel pentru pace ne-a surprins si valurile de comentarii si dezbateri ne-au invadat pe toate canalele.

 Intalnirea de la Capitol Hill, cu reprezentanti ai republicanilor si democratilor, a decurs dupa noile coordonate: merita sau nu Obama premiul?, ce semnificatie are?, ce greutate atarna pe umerii lui acum?…

 Discutia s-a animat si am reusit sa strecuram si alte intrebari. Colegul meu roman a intrebat despre situatia vizelor pentru Romania si a primit acelasi raspuns (adica niciun raspuns) pe care-l primesc de fiecare data diplomatii romani.

 Sunt mereu uimita de tipul de discurs pe care-l practica oficialii americani. Vorbesc mult, zambesc larg, dar nu spun nimic.

 Pornim spre US Supreme Court pentru ultima intalnire organizata pentru Washington. Aici ni se explica cum functioneaza curtea suprema, cum sunt alesi, ce mandate au… O discutie destul de tehnica.

 Cu premiul Nobel, vestea mortii lui Ben, proprietarul de la Ben’s Chili Bowl, trece neremarcata. In semn de respect, un grup de 3-4 europeni merg la restaurant sa mai sauvereze un half smoked.

 Seara ne aventuram in cartiere mai putin protejate. Aici strazile sunt mai animate, mai pitoresti. Muzici de tot felul la tot pasul, restaurante turcesti, italienesti…Alegem insa un dinner pentru experienta americana. Mormane de mancare poposesc la masa noastra.

Sambata, 10 octombrie, pe o caldura sufocanta, parasim hotelul la 6:00 AM. Ne impartim in grupuri mici cu destinatii diferite. Grupul meu merge la Lincoln, Nebraska.

 Zburam de pe Reagan National. Un aeroport micut. Prima mea experienta de zburat intern in SUA incepe prost. Am o valiza asa de grea (am cumparat mormane de haine ptr micutul meu) incat mi se refuza bagajul. Ma ofer sa platesc extra luggage. Ei imi spun ca imi pot incasa $70 dar tot trebuie sa scap de 15 pounds. Blugi, cosmetice si pantofi incep sa-si caute culcusi in bagajele companionilor mei de calatorie. Est europenii sar repede sa ma ajute. Vesticii stramba din nas. Sunt singura fata din grup asa ca nu au ce face, inghit chestiunea.

 Da, dar cu asta nu s-a rezolvat. Desi la ghiseu, nu te adresezi unui angajat ci unui computer, unde trebuie sa urmezi pasi lungi si redundanti, pe alocuri , pentru check in. Of, mi-e dor de vremurile in care te adresai oamenilor. Introduc nr de rezervare, dupa ce am scotocit in geanta dupa emailul cu informatia, introduc cartea de credit, introduc datele personale, mi se cere iar cartea de credit…..Ups, dar unde este cartea mea de credit?

 In cosmarul bagajelor prea grele, a hartiilor prea multe la care trebuie sa fac apel pentru a ma imbarca, mi-am ratacit cartea de credit. O caut in geanta, nu e. Dau sa plang. Ungurul ma asigura ca sta langa mine, nu ma lasa singura, si ca totul o sa fie ok. Ma linistesc. Scot totul din geanta si gasesc cartea de credit. Ura!!!! Inchei procedura si scap cu boarding pass-ul in mana.

 De rusine si din recunostinta, ma  ofer sa platesc micul dejun ptr tot  grupul. Le reamintesc ca la destinatie trebuie sa-mi recuperez bulendrele de la ei.

 Zburam 3 h si 30 min pana la Minneapolis. Un avion micut, plin si rece.

La Minneapolis ne miram de imensitatea de aeroport si din prostie o pornim la pas spre linia noastra. Daca luam trenul, era mai comod, asa tragem de carry on vreo 40 de minute.

 Inca 1h si 20 de minute si ajungem in Lincoln. La aterizare paralizam de soc. Ninge!. Noi am plecat in tricouri din DC. Niciunul nu are haine de iarna.

 Aratam ca niste stupid europeans care n-au verificat starea vremii asa ca persoana de legatura ne gaseste repede in multime.

 Peste weekend vom sta la ferme. Fiecare la cate o ferma. Eu stau la David & Beky Grames. Frig cat cuprinde . Nu am acoperire la mobil si despre internet nici vorba.

Casa este neincalzita si asa va ramane pana la plecarea mea.

 Beky ma intampina voioasa si-mi spune ca nu a terminat de aranjat camera mea. David e pe cimp. Unul dintre baieti isi face un hamburger si incepe sa-l savureze zgaindu-se la mine. Eu raman in picioare, in hol, si-l astept pe David.

 David soseste si ma intampina voios. Repede se consulta cu sotia ce sa faca cu mine: sa imi arate cimpul, sa ma duca prin oras, sa ma suie in combina… Dar nu e vreme de strans recolta asa ca pornim , eu si David, cu masina, sa livreze niste oua,  sa imi arate biserica, o manastire, si sa fac eu niste cumparaturi. M-am oferit sa le gatesc eu la cina ceva romaneste.

 Intre timp ma gandesc ce bun era un dus fiebinte si o supa.

 Inghit in sec si plec cu David.Ne intoarcem peste vreo 3 ore si eu ma apuc de gatit.

 In alte 3 ore am pregatit o salata de vinete cu maioneza facuta de mine, aranjata frumos in rosii scobite, o crema de branza cu ceapa multa si marar aranjata in ardei  gras feliat, tocanita de pui cu ceapa multa si ardei gras si o mamaliga. Mamaliga e esuata. Nu am gasit malaiul potrivit. E prea fin si nu se incheaga.

 In sfarsit mancam! Intre timp am facut un dus cu apa calaie. Decat sa put, e bine si asa. E deja ora 8:00 PM. Am  aterizat la Becky si David pe la 13:00

 Strangem masa, mai povestim si mergem la culcare. Eu dorm in camera fiicei lor, Elisabeth, plecata la colegiu. O saltea tare, ca de piatra, ma intampina neprietenoasa. In camera e ingrozitor de frig. Nu vad nicio sursa de caldura. Vantul suiera nemilos printre geamuri. Imi pun paturile in cap si ma foiesc toata noaptea. Pe la ora 2:00 AM incep sa plang de frig. Nu stiu daca rezist aici pana luni. Cum sa fac sa nu-i jignesc pe oamenii astia care au acceptat sa ma gazduiasca for free doar ca sa am eu experienta fermei? La urma urmei ei asa traiesc!

 Pe la 5:00 AM prind putina retea si sun acasa. Acasa totul este sub control. Doamne ajuta!

 Pe la 7 aud zgomote in casa asa ca ma infatisez. Fiecare misuna incoace si incolo in legea lui. Nu pare sa fie rost de mic dejun. Se descurca fiecare cum poate. Nici cafea nu pare sa fie.

 Beky imi spune ca ei sunt metodisti si predau la scoala de duminica. David a plecat deja spre biserica. Ea trebuie sa mearga la ora 10 asa ca trebuie sa merg cu ea. Imi pun straturi straturi de haine si ma incurajez sa infrunt gerul de afara in balerinii mei din piele intoarsa si sacoul meu de catifea (cea mai groasa haina pe care o am cu mine).

 Asistam la slujba. Un seminarist explica, pe intelesul sau, cuvintele bibliei. Slujba este presarata cu momente in care enoriasii se roaga pentru oamenii pe care-i stiu bolnavi, pentru bucuriile semenilor… David se ridica si spune tuturor ca eu sunt din Romania si am adoptat un baietel. Intreaga congregatie se roaga galagios pentru mine.

 Dupa biserica ne intoarcem acasa. Beky a scos puiul din tocana mea de pui de aseara, l-a tocat marunt, a adaugat un morcov la sos  si niste paste si a facut supa de pui. Stomacul meu se revolta la vederea atrocitatii. Suntem chemati la masa. Avem supa de pui si sanvisuri. Mananc niste paine cu branza.

 Plecam spre Lincol ca sa-mi cumpar o valiza. Pe cea veche mi-au rupt-o cand au manipulat-o. Era foarte grea, ce-i drept.

 Cumpar un set de 5 piese si o rog pe Beky sa ma duca la un Sturkucks. Imi cumpar un dublu expresso. Doamne ce bine e sa bei cafea!

 Dupa amiaza iar la biserica. Este o slujba inchinata recoltei. Dupa slujba se mananca. Fiecare a adus ceva de acasa. Becky a adus ardeii mei umpluti cu branza si rosiile cu vinete. Spune tuturor ca este mancare romaneasca. Enoriasii ma abordeaza pe rand si ma felicita.

 Mancam!

 Seara, acasa, imi fac valizele si astept cu nerabdare sa fie luni si sa scap din frig. Vreau doar un dus fierbinte si caldura, multa caldura. Sau macar o plapuma!

Cronica de SUA. Episodul 2.

Saptamana a inceput cu fel de fel de intalniri menite sa ne faca sa intelegem ce inseamna America si cum sunt europenii.

Un profesor de la Universitatea Americana, specialist in international communications, ne-a aratat, in numai o ora, de unde incepe confuzia europenilor atunci cand se raporteaza la americani. El spune ca americanii au o viziune in alb si negru asupra lumii in timp ce adevarul europenilor se afla mereu undeva intre cele doua coordonate.

Americanilor nu le plac dramele, dar le plac melodramele, asa ca le plac si povestile despre crime. In acest caz, povestile trebuie sa se termine bine, criminalul sa fie pedepsit.

Asa zisul apetit al americanilor pentru „dezbatere” nu se refera la adevar, la cine are dreptate, la o persoana luand in considerare si opinia celeilalte, ci totul se reduce la „castigarea jocului”, la competitie. Adevarul este ultimul in aceasta ecuatie. Atata vreme cat tu ai castigat nu are importanta ca celalalt are dreptate.

Si dezbaterea este sport national in America. Copiii americani invata de mici acest joc, se inscriu in competitiile scolare, statale si inter-statale de dezbateri si invata de mici sa fie invingatori. In ultimii ani molima a cuprins si Romania. Avem si noi astfel de competitii la nivelul liceenilor.

Vorbim mereu despre exceptionalismul americanilor si nu intelegem din ce deriva el. De unde aceasta sete pentru competitie si castigarea jocului.

Valorile americane, ne spune domnul profesor, se reduc la verbul „to do” (a face). Este important ce faci si nu cine esti. Cand intalnesti prima data pe cineva, spui cum te cheama si cu ce te ocupi. Asta fac si eu aici de luni incoace.

Daca nu te ocupi cu nimic, nu ai identitate. „To do” se refera la castigarea unui status, la realizarile personale, la actiunile individuale, independenta, competitie individuala, bazarea pe sine, viitor.

Pe europeni, insa, ii caracterizeaza „To be” (a fi). Asta inseamna ca ceea ce conteaza sunt: afilierea (de unde vii, al cui esti), trecutul, mostenirea, stabilitatea, armonia, abilitatea de a te baza pe ceilalti si cooperarea.

Deci, americanii se bazeaza pe sine, in timp ce europenii conteaza pe cooperare. Aici sa fie marea schisma?

Bine hranita cu povestea americana, nici nu-mi mai este foame, dar ies la pranz in Dupont Circle sa petrec quality time cu Iana. Ne asezam la o terasa si povestim besmetic, una peste alta, cu inflacarare despre aici si acasa, pentru ca in final sa realizam ce anti-americane suntem. Ne despartim cu promisiunea de a ne revedea pana la plecarea mea.

Dupa-masa expunerea la cultura si civilizatia americana continua. Ni se propune sa ne voluntariem si sa impartim mancare la saraci in cadrul a trei organizatii. Eu aleg Martha’s Table. Ce trebuie sa fac? Sa merg la sediul organizatiei, impreuna cu alti europeni, sa incarcam mancarea in dubita si sa ne oprim in doua parcuri unde suntem asteptati. Martha’s Table ofera mancare celor fara adapost 7 zile din 7, indiferent de vreme, chiar si de Craciun sau Anul Nou. Toti sunt aici voluntari. Soferul nostru, francez de origine, a venit in america acum 27 de ani. A lucrat la World Bank. Acum, la pensie, se voluntariaza sa conduca van-ul cu mancare de trei ori pe saptamana.

Experienta este inegalabila. Oameni de toate culorile pielii, din toate colturile lumii, imbracati, unii dintre ei, curat, stau frumos la coada si asteapta sa-i servesc. Majoritatea imi spun multumesc si „god bless you”. Eu sunt usor crispata de dorinta de apropiere a unora, dar continui sa zambesc, asa cum a fost sfatuita, si sa le vorbesc respectuos.

Altii sunt nazurosi la mancare, incearca sa-si bage mainile murdare in cosul cu sanvisuri in cautarea altora mai apetisante. Treaba mea este sa-i descurajez politicos.

Seara cad rupta de viermuiala zilei si ma retrag la depou fara cina.

Miercuri ne incepem ziua cu micul dejun la Ben’s Chili Bowl. Cel mai popular dinner din DC. Ca sa intelegem de ce este asa big deal sa fim aici, ni se ruleaza un filmulet cu Obama descinzand aici , pe neasteptate, intr-o seara.

Dinner-ul a fost infiintat in 1953 si de-a lungul timpului o serie importanta de actori si politicieni au trecut pe aici si au gustat din reteta, tinuta cu zgarcenie in secret de pese 50 de ani, de chili. Nu ma simt prea aventuroasa in dimineata asta asa ca raman la oua prajite.

Continuam ziua vorbind despre statutul lui District Columbia care nu e stat si ai caror cetateni nu-si pot alege reprezentantii in Congresul american, despre lobby si profesia de lobbist, despre clima si energie si asteptarile noastre de la evenimentul de la Copenhaga din noiembrie, despre Turcia si aderarea la UE si despre gripa porcina si masurile luate de US Department of Homeland and Security.

La cina ma vad cu una dintre fostele mele colege americance, pe care nu am mai vazut-o de peste 4 ani. Cinam ca fetele la „Dupont’s Circa” pe Conneticut Ave. Vinul rosu dezleaga limbile. Ei ii vin in minte toate cuvintele romanesti, toti cunoscutii din Romania. Vorbim despre Bucuresti, trafic, restaurante si Mall-uri. Apoi despre DC si organizatia la care ea lucreaza, unde si eu am lucrat candva, despre oameni, despre schimbari, despre barbati.

Desi stam pe terasa si noptile au inceput sa fie racoroase, de abia tarziu in noapte simtim frigul in oase. Ne despartim entuziaste si multumite ca mai avem inca atatea to share dupa 4 ani.

Patul meu cu saltea dubla, nici prea tare nici prea moale, cu perne pufoase si imbietoare, ma cheama. Daca as exporta ceva de aici, ei bine ar fi patul. Nicaieri nu am dormit vreodata mai bine ca-n America!