De ziua ta mamico…

E ziua ta mamico si as vrea sa-ti spun “La multi ani!” dar ai plecat de mai bine de 15 ani si…devine din ce in ce mai greu.

 Am uitat cum arati desi fotografiile tale stau la loc de cinste pe dulapul din sufragerie.

Am uitat cum suna vocea ta desi de foarte multe ori ma trezesc ca vorbesc ca tine.

Am uitat de ce ne certam, de ce nu iti spuneam mai nimic, dar imi aduc aminte tot ce-mi spuneai tu si ma trezesc ca  te citez din ce in ce mai des.

Nu m-ai pus sa fac nimic dar calc rufe ca nimeni altcineva din familie.  Gatesc bine si sanatos desi mi-ai spus mereu ca  nu am ce sa caut in bucatarie pentru ca am tot timpul din lume pentru asta.

Te-am iubit mereu dar nu ti-am spus-o niciodata. Te-am admirat ca pe nimeni altcineva pe lumea asta dar am presupus mereu ca tu stii déjà. Am uitat sa-ti spun ce insemni pentru mine, ce bine mi-au prins pildele tale, ce mult iubesc si astazi cititul si teatrul pentru ca tu m-ai invatat de mica.

 De cate ori ma gandesc la tine mi te imaginez precum capra cu patru iezisori. Imi amintesc cum stateam in genunchi in jurul tau si cum ne hraneai pe toti din aceeasi craticioara. Cum ne tarai dupa tine la serviciu, la film, in parc…Imi amintesc cu citeai mereu in troleibuz, in drum spre serviciu, cum crapasera mainele tale desi tenul tau era inca luminos si fara riduri.

Cand eram noi mici semanai cu Alba ca Zapada, cu parul tau negru si fata alba, si noi misunam pe langa tine precum 4 dintre cei mai nazdravani pitici.

 Mi-e dor de lectiile facute pe coltul de masa din bucatarie, in timp ce tu tocai legumele pentru ciorba, de sedintele de mai tarziu, din anii de liceu, in care aveam voie sa spunem orice mai putin sa-l criticam pe tata, de lectiile de anatomie in oglinda din baie, de serile de iarna in care ne spuneai bancuri si radeam in hohote, de cozonacii tai care nu cresteau niciodata pentru ca te obligam sa-i umplii cu cacao si nuci, de cerceii tai cu flori, in toate culorile, de carligul cu care iti atarani sacosele in troilebuz, de sfaturile tale medicale date la telefon minute interminabile puzderiei de babute care te sunau noaptea, de injectiile pe care ni le faceai noua si tuturor vecinilor…

 La multi ani mami! In inima mea traiesti vesnic.

Gesturi mărunte

Era micuţă, tipul acela de franţuzoaică minionă şi cu oase mici, era fragilă, mereu grijulie cu persoana ei, atentă la tot ce ar putea să o rănească;  îşi măsura pasul, vorba, mâncarea….tot. Cred că era prea grijulie pentru gustul meu, prea măsurată pentru temperamentul meu vulcanic..

 Ne-am cunoscut în 2000 la un curs de calculatoare. Pe mine mă mâna dorinţa de a ieşi din învăţământ, iar ea era proaspat absolventă de ASE în căutarea unei slujbe care să nu o solicite prea mult. Ne-am nimerit colege de computer şi aşa am rămas pentru o lună. Apoi ne-am mai sunat, m-a vizitat ea odată acasă……şi cam atât. Suferea de inimă. Avusese, când era mică, o operaţie pe cord şi urma acum, matură, să mai aibă una. Aşa se explică faptul că făcea totul cu măsură.

 De Crăciun, în 2000, i-am trimis o felicitare. Internetul nu ne sucise încă minţile şi telefoanele mobile le foloseam doar pentru chestiuni de serviciu. Deşi locuiam amândouă în Bucureşti, am decis că e mai personal, mai sincer şi mai onest să trimit o felicitare.

 Felicitarea i-a ajuns cu bine şi aveam să aflu mai tarziu că s-a bucurat foarte mult. Un gest mărunt, într-un moment de melancolie…

 În februarie anul următor m-a sunat într-o seara şi avea o voce misterioasă. M-a smuls din braţele iubitului meu şi eram  grabită să mă întorc la el. Am vorbit scurt şi de complezenţă. La câteva zile după asta, a intrat în operaţia de cord şi nu s-a mai trezit.

 Am văzut-o pentru ultima oară la înmormantarea ei.

 Nu ştiu câte gesturi mărunte mi-au scăpat, câte dintre omisiunile mele au adus tristeţe sau durere.

 După 8 ani, mă mai doare încă momentul meu de egoism.

Morţii vii.

Dacă eşti grav  bolnav în România aflată într-o permanentă criză economică şi politică, în România inutilelor campanii electorale , a scandalurilor cu iz de DNA şi poliţie secretă, nu ai mari şanse să te vindeci.

 Iar dacă boala ta e una ce nu se poate trata în România şi ai nevoie de finanţare de la Guvern, încercând să beneficiezi de prevederile Ordinului 50, şi crezi că dacă ai nervii ascutiţi până la maxim şi eşti gata să descâlceşti hăţişurile birocratice, vei izbândii, poţi să renunţi de acum.

 Într-ascuns, grăbit şi tâmp, în vremuri tulburi, un ministru interimar introduce criterii noi pentru selecţia pacienţilor ce necesită tratamente în străinătate. Astfel, prin Ordinul de ministru 1.532/2009, se stabileşte că dacă ai vârsta peste 60 de ani, punctajul tău este zero. Ai muncit destul, ai plătit taxe, ai sădit un pom, ai crescut un om,  ai votat, de-acum gata. Pentru Guvernul României eşti un mort încă viu.

 Suntem în România Uniunii Europene, în România globalizată, în România fără paşaport, în România NATO, în Romania fără Dumnezeu. Ne trimitem părinţii şi bunicii în groapă doar pentru că şi-au permis luxul să se îmbolnăvească de cancer sau leucemii după 60 de ani şi nu înainte.

 O asociatie, Salvează Vieţi, despre care eu am mai scris aici, a decis să dea în judecată Ministerul Sănătăţii pentru încălcarea drepturilor omului, pentru discriminare, pentru nerespectarea dreptului cetăţeanului român la sănătate şi implicit la viaţă.

 Trezit din somn, în ultima clipă, Colegiul Medicilor decide să conteste şi el infamul ordin al ministrului interimar Adriean Videanu.

 În seara asta, pe TVR 2, la “Ora de ştiri”, preşedinta asociaţiei, Carmen Uscatu, intră în dezbatere cu  dl Cristian Anton Irimie, secretar de stat în Ministerul Sănătăţii.

 http://www.stiriong.ro/pagini/salveaza-vieti-contesta-ordinul-minist.php

Misterul sosetelor

Unde se duc sosetele cand dispar?  Mi se intampla din ce in ce mai des sa  pun la spalat perechi-perechi de sosete, dar sa recuperez doar cate una. Am acum o intreaga colectie de sosete desperecheate.

Cumpar noi perechi, dar la primul spalat dispar. Stiu, as putea sa le arunc pe cele desperecheate, dar nu pot .  Sunt demne de toata mila cum atarna ele singurele pe sarma asteptand, in zadar, sa li se intoarca perechea.

Sosetele albe, colorate, cu degete, in dungi, cu pernute ca sa nu aluneci pe gresie, de matase, din dantela, mov, rosii, negre, cu picatele, de vara, de iarna, sunt inghitite pe rand de gura hulpava a masinii de spalat.

Sa nu credeti ca nu am cercetat. Am intrebat si  pe altii.  Si ce credeti?  Nu sunt singura victima.  Astazi, o colega de birou imi marturisea ca si ei i se intampla asta cu o frecventa alarmanta.

Eu cred ca e o conspiratie a producatorilor de sosete. Cum altfel?

Dau timp …cumpar ore!

Alerg! Pun muraturi, Emi vrea in brate si invat sa curat gogosari cu baiatul in carca; mestec in oala, mesteresc un pilaf cu pui; sortez rufele pentru masina de spalat si tin pe-un picior copilul…. S-a plictisit. Batem din palme si radem nebuneste in timp ce calculez in minte ca mai am niste emailuri la care nu am raspuns, au ramas niste plati neefectuate, trebuie sa postez pe blog, a mai venit un caz la asociatie, trebuie sa organizez intalnirea cu voluntarii, nu am vorbit cu profesorul meu coordonator de teza de doctorat, de la Washington mi se propune o noua provocare pentru luna martie, prietenii imi cer decizii privind Mos Craciun (unde, la ce ora, ce oferta), sefa imi cere in sedinta sa comunic planurile de vacanta de iarna, o amica imi cere o intalnire, sotul imi aduce aminte ca ii e dor de mine, eu imi aduc aminte ca imi este dor de mine.

 Cu o mana tarasc copilul la troilebuz, cu alta tastez pe BB un raspuns urgent. Autobuzul sta in trafic, baiatul se plictiseste; inventez un joc; scriu un sms; preiau un apel pe un alt telefon; transpir ca un porc; baiatul scanceste;  m-am grabit si am raspuns gresit la un email si cineva ma admonesteaza; oftez, un alt email de la Washington imi aduce aminte de un deadline, am intarziat cu o luna, inghit in sec;  imi iau adio in gand de la cariera, incropesc o scuza si ma gandesc cum sa rezolv problema;  pregatesc baia copilului, iar transpir ca un porc, baiatul plange si schimba bratele la fiecare cinci minute, cand la mama, cand la tata; ridic tonul la tata pentru ca incurajeaza rasfatul absurd, copilul ofteaza, eu scap o lacrima.

 E ora 22:00. Am hranit familia, spalat vase, spalat si leganat copilul, pregatit hainele de maine pentru „vici”, ma asez sa creionez agenda de maine si sa modific prioritatile. Unde o sa inghesui eu toate astea maine si cum o sa ajung pana la ora 18:00 din Primaverii in Cotroceni cu mijloacele de transport in comun (nu conduc si nici nu as avea ce)? 

Uff, si trebuie sa fac maine o prezentare studentilor de master la 17:30, la 18:00 aveam o intalnire la asociatie si am promis cuiva o lista de contacte.

 Strange din dinti ca poti!