Tati & barbati

Se spune ca o femeie cauta figura paterna in fiecare barbat din viata ei si ca isi alege partenerul de cursa lunga posesor de calitati cat mai apropiate de acesta. 

 Aveam vreo 12 ani cand m-am simtit pentru prima oara domnisoara. Tata imi oferea scaunul in tramvai, imi tinea usa, imi intindea mana la coborire… A fost prima lectie despre cum sa te comporti in preajma unui barbat.

 Mai tin minte ca tata le saruta mana colegelor si prietenelor mele si ele se topeau de uimire. Aveam cel mai cool tatic si pe umerii mei atarna deja povara asteptarilor. Trebuia sa am iubiti care sa corespunda asteptarilor tatei pentru mine. Nici surorile mele nu o duceau mai bine. 

 Anii au trecut, barbatii au intrat si iesit din viata mea care cum au putut: pe scara de incendiu, prin zid, rupandu-mi inima in mii de bucati, pe usa din fata spunandu-mi cat de perfecta sunt dar…nu pentru ei, alergand bezmetici pe scari, in varful picioarelor…

 Pe majoritatea dintre ei nu i-am prezentat tatei fie pentru ca au fost meteorici si nu am avut timp, fie pentru ca am avut indoieli ca vor zabovi mai mult, fie ca m-am temut ca ei sa nu dispara, fie ca am evitat ca pe tata sa-l doara.

 Pe cei ce i-am prezentat, foarte putini la numar, tata i-a primit cu o fireasca politete indiferenta. Nici intre patru ochi nu mi-a pus intrebari indiscrete. La plecarea lor din viata mea il anuntam pe tata, mimand firescul, ca X nu mai vine de astazi pe la noi. Tata dadea din cap aprobator si imi spunea scurt „Mai bine, nu era de tine”.

 Nu mica mi-a fost umirea cand tata mi-a spus acelasi lucru dupa o relatie de mai bine de doi ani incheiata brusc. Ma intrebam in secret de ce n-o fi zis tata nimic in tot acest timp, cum de n-am simtit niciodata rezerva lui. Dar pe tata nu l-am intrebat nimic pana astazi .

 Rand pe rand am cladit si demolat scari de valori, am adaugat sau eliminat calitati fara de care EL nu poate fi al meu si  am pus la loc de cinste cateva de la care rabatul este exclus:

1. sa ma iubeasca
2. sa ma respecte
3. sa fie prietenul meu cel mai bun

 Tarziu, cand nimeni din familia mea nu mai credea in „minune”, am gasit barbatul care m-a convins, dupa doi ani, sa spun „DA”.

 Astazi, dupa  aproape sapte ani, ma uit cu privirea duioasa dar obiectiva  spre el si pot , fara rezerve, sa-mi descriu sotul asa cum este dar mai ales asa cum nu este el.

Sotul meu nu citeste niciodata, nici macar randurile mele, caci nu are rabdare si se plictiseste. Dar macar nu ma minte ca ii place, nu se preface ca este ceea ce nu este. Sotul meu nu iubeste teatrul si nu ma insoteste niciodata, dar ma iubeste pe mine si vine de fiecare data sa ma astepte la iesire,  in fata teatrului. Sotului meu nu ii place sa invete dar ma admira pe mine ca mai pot sa o fac, vine sa ma ia de la cursuri de fiecare data, imi tine pumnii la examene si ma incurajeaza atunci cand ma cuprinde indoiala. Sotului meu ii este teama de orice fel de sport dar ma insoteste la patinoar, ma sustine cu sinceritate si entuziasm de pe margine, imi face poze si imi spune cat sunt de frumoasa pe gheata.

 Sotul meu nu intelege in ce consta jobul meu cu carte de munca dar se lauda cu mine peste tot caci lucrez intr-un domeniu ce are legatura cu America si cu politica.

 Sotul meu nu stie sa bata cuie, sa repare prize, sa desfaca o plafoniera, sa faca un imprumut la banca, sa isi ceara drepturile in fata autoritatilor abuzive, sa prajeasca cartofi sau sa spele o cratita.

 Sotul meu stie insa sa spuna dulce „Arati superb astazi”, „pot sa-ti spun un secret? Esti superba!”, „Imi pare rau, am gresit, am sa iau masuri si am sa imi schimb atitudinea in viitor”, „iubi te iubulesc”, „tzontzi minu”, „mami, tu esti foarte desteapta!”….. Sotul meu ma descheie la pantofi, imi face masaj la picoare, imi aduce la pat tot ce ii cer si cand se afla in camera cealalta, la un meci desigur, imi spune sa il sun pe mobil daca am nevoie de ceva. Sotul meu e de acord cu toate cheltuielile mele aberante, toate pentru pofta inimii mele de femeie zapacita de reclame si discount.

 Sotul meu imi accepta, fara rezerve, toti prietenii si a invatat inca din prima noastra zi de cuplu ca apartamentul nostru este casa deschisa pentru toti oamenii in tranzit prin Bucuresti, oamenii aflati intre doua chirii sau in zugraveala, oamenii temporar fara acoperis si impreuna ne-am botezat casa „Hotel Necsulescu”.

 Sotul meu accepta sa dam ultima bucata de paine din casa si ultimul banut unui om in mai mare nevoie ca noi si simt ca o face din inima.

 Sunt putine calitatile tatei regasite in partenerul meu de viata, dar cred ca sunt cele esentiale.

 Nu stiu ce crede tata, sincer, despre el si nici nu indraznesc sa-l intreb.

Pot doar sa spun ca astazi sotul meu imi ofera locul in tramvai, imi tine usa  si saruta mana doamnelor oricat  de desuet ar parea intr-o lume americanizata de scuturatul ei.

Pieton caut trotuar

Locuiesc in Rahova si muncesc in Primaverii. Strabat orasul din cel mai sudic colt catre nord. Am mai povestit despre tramavaiul 32 care duce cu sine mirosul bucatariilor celui mai sarac sector, haine prafuite, miros de transpiratie, unghii murdare, vocabular colorat…

De la Piata Cosbuc, cea mai celebra piata de flori din Bucuresti, linia tramvaiului este invadata de masinile ce nu mai au loc pe drum pentru ca drumul a fost ingustat ca sa faca loc “metroului usor 32”. Metroul usor e mai lent decat vechiul tramvai 32. Carosabilul a disparut, asa ca  va puteti imagina si singuri ce soarta a avut  trotuarul.

 De la Piata Unirii ma inghesui zilnic in al doilea sau al treilea metrou dar ajung in doar 10 minute la Aviatorilor. De aici pana la birou sunt iar pieton pentru 10 minute. Trebuie sa bat cu piciorul intregul  Bulevard Primaverii, acum invadat de zapada. Jumatate din trotuar si din carosabil a devenit acum doi ani „parcare rezidentiala” pentru un complex de birouri. Discutabil cine si cum a dat aprobare pentru asa ceva desi complexele de birouri sunt obligate, prin lege, sa asigure si parcare subterana.

 Acum a nins. Bucurestiul arata mai curat, e mai multa lumina si o parte din zi reusesc sa nu mai aprind lumina. In Primaverii sunt firme cu staif, doamnele topaie mandre pe tocuri impresionante, aerul este invadat cu Chanel, strazile populate de masini scumpe… Deh, suntem in nord!

 De cum a dat zapada slujbasii firmelor au inceput sa curete parcarile. Si unde altundeva sa arunce zapada decat pe jumatatea de trotuar ramasa libera?  Desteapta mutare! Si eu pe unde sa mai merg? Zilnic ma claxoneaza si injura tot felul de soferi nervosi pentru ca merg pe drum. Ei stau comod in costumele lor scumpe, la caldurica, si nu au rabdare sa imi fac si eu, lipa-lipa, carare prin nameti. Pe unii care se opresc sa ma „blagosloveasca” ii intreb cu mirare „Eu pe unde sa merg?  Unde e trotuarul?”. Evident ca ei imi raspund ca nu e treaba lor.

 Asa ca, vin aici si spun : Pieton caut trotuar. Gasitorului recompensa votul meu la alegerile viitoare!

Declarat nerambursabil

Nu stiu sa scriu decat despre ceea ce cunosc si ceea ce cunosc este viata mea. Nu pot inventa povesti romantate daca viata mea se scurge altfel.

 De aceea, imi cer iertare pentru ca postarile mele din ultima vreme sunt trist-melancolice.

 Am dus copilul la oftalmolog pentru ca ii fugea un ochisor. Am plecat cu inima usoara pregatita pentru un control de rutina. Controlul a durat 3 ore (cei mici sunt mai putin cooperanti si e nevoie de multa rabdare).

Verdictul a fost nemilos: Emi nu vede deloc cu ochiul stang si are o miopie usoara la dreptul.

Mi-am pierdut echilibrul de-a dreptul si am putut doar sa intreb  “de ce?”.  Mi s-a spus ca asta este mostenirea lui genetica.

Pregatita cu cearceafuri de indicatii cu ce am de facut de acum incolo, cu o factura uriasa pentru consult si cele doua perechi de ochelari, am plecat spre casa orbecaind.

Emi ma ruga frumos “ nu pange mama, nu fi suparata’ si lacrimile tasneau mai abitir in ciuda comenzilor date creierului.

Stiu, ii pot salva lui Emi un ochi si pot sa il ajut sa invete sa traiasca frumos si asa. Dar pot eu sa fac toate astea? Voi gasi resursele emotionale si financiare pentru lungul drum de parcurs de acum incolo?

Sunt coplesita. De trei luni traiesc amenintata de verdictele doctorilor: psihiatrul zice ca are comportament autist, apoi un alt psihiatru spune ca are retard, logopedul ne vorbeste despre liste intregi de cuvinte/cunostinte ce trebuie acumulate/recuperate;  pediatrul ne spune despre aslo marit si suflu sistolic, despre lipsa de fier si calciu, ortopedul despre platfus…Si peste toate astea baiatul meu nu vede.

Vreau sa plang si , precum Simona Catrina,  nu vreau sa ma opreasca nimeni din plans. Nu vreau sa ma mai certe nimeni ca plang si nu mai vreau sa-mi spuna nimeni ce sa fac.

 Sotul meu, coplesit, vrea sa ducem baiatul inapoi. Isi doreste un copil sanatos.

Si pentru cei pregatiti sa arunce piatra trebuie sa spun ca acum 3 ani fratele sotului meu, atunci in varsta de 20 de ani, a fost batut crunt de niste huligani si a ramas cu doar jumate de creier functionabil si condamnat la o viata dependenta de altii. Sotului meu I se spune zilnic ca trebuie sa aiba grija de fratele lui toata viata. Pot eu sa-l condamn pentru ca e slab si recunoaste ca nu mai poate? Pot eu sa il dispretuiesc pentru ca nu se simte in stare sa aiba 2 persoane dependente de el toata viata?

Nu pot sa-mi condamn sotul, ii respect decizia si totusi nu pot sa renunt la Emi. Am declarat acest copil nerambursabil.

Nu va cer parerea, nu cer mila, vreau doar sa-mi plang amarul. Si pentru ca lacrimile nu imi mai ajung, urlu cat ma tin plamanii, de aici de la mine din Rahova. Imi urlu neputinta si insingurarea

Dimineţi adulte

Mă întind lenevos spre telefonul mobil. E de abia trecut de miezul nopţii. Ce bine! Îmi înăbuş tusea sub plapumă şi mă mir că nu se aude niciun scâncet din camera de alături. Fără niciun chef merg la baie să-mi scot bigudiurile din păr şi să mai aplic o peliculă de fixativ. Cu puţin noroc mâine dimineaţa părul meu o să arate ca o mătură zgribulită.

Mă întorc la pilota mea primitoare. Un braţ drăgăstos mă înconjoară şi mă îndeamnă să rămân în pat. Adorm.

Să fie vreo 3 dimineaţa când de alături se aude: „Mamiiiii, mi-e sete de şuuuc!”. Mă fac că nu aud, poate trece. Puiuţul nu renunţă şi îşi reia pretenţiile. Strig convingător : „E miezul nopţii, dormi!”. Se aşterne liniştea.

Constat mecanic că braţul drăgăstos a dispărut. Zâmbesc somnoroasă spunându-mi în gând „Ce bine că am apucat să-mi fac duş şi să mă dau cu cremă aseară!”. Mă simt alt om, aproape femeie, deşi pijamalele unisex atârnă dizgraţios  pe mine.

Somnul mă înghite iar. Mai târziu scârţâitul patului mă trezeşte. El se întoarce zgribulit lângă mine şi-mi şopteşte strengar „E şase şi jumătate dar hai să mai stăm înghesuiţi în pat până la 7”. Îmi place cum sună şi accept îmbrăţişarea.

Mângâieri senzuale îmi invadează trupul, lenea îşi arată fugar colţii şi creierul a avut deja timp să proceseze: „Sper să am timp de un duş după aceea”. Capitulez fără luptă şi ucid nemilos dezinteresul.

Din noapte se aude firav „mamiii, tatiii…”. Ignorăm semnalul şi grăbim…paşii. Mă rog în gând să terminăm la timp.

Apucăm să ne răcorim sub duş fix 2 minute şi cu prosoapele pe-o parte şi mâinile rătăcind după pijamale răspundem la apel „Bună dimineaţa!”. Prichindelul aprinsese veioza şi era gata să spună „mă voc şi eu”. Febrilă închei şi ultimul nasture al pijamalelor şi zâmbesc fals zglobiu.

Începem marşul triumfal: spălăm dinţi, ochi, mâncăm puţin ca să ne luăm medicamentele, mergem cu avionul (facem aerosoli) în timp ce ne jucăm cu poliţia (maşinuţa de poliţie), ne îmbrăcăm în chiote de bucurie „ îmi dai bugii, mama?” şi îl îndemn pe taticu` să înhaţe rapid princhindelul şi să se evacueze spre „vici” ca să apuc şi eu să pun un strat de rimel.

Wow! Linişte! Dau televizorul la maximum pe un canal de ştiri şi intru în baie. Printre perii şi pensule sorb grăbit dintr-o stacană de cafea şi trec în revistă, în gând, toate documentele azvârlite în geantă.

Gata! Mă închei la cizme pe scări şi alerg să prind în staţie tramvaiul 32. Fericită ochesc un loc pe scaun şi îmi scot notebook-ul. Până la Unirea îmi citesc emailurile, presa şi dau câteva telefoane.  

La birou mă agăţ de a doua cafea şi sunt gata pentru o nouă zi.

Am împlinit 39 de ani

Am împlinit 39 de ani şi sunt în preajma unui mare prag. De la anul, ştiu sigur, voi intra în categoria femeilor de 40 de ani. De ziua mea am zăcut de boală dar spre seară am “fufat” în tort cu Emi şi am marcat astfel evenimentul.

 Racită, cu organismul slăbit, oboseală în oase şi plină de îngrijorări, la final de 2009 nu am avut timp să-mi fac bilanţul şi să-mi trasez cărări viitoare. Am luat fiecare zi ca pe o redută de câştigat şi la finalul ei m-am uitat mulţumită că am reuşit. În preajma Revelionului Emi a avut prima febră mare care m-a adus în pragul nebuniei de neputinţă şi disperare, iar în noaptea de Revelion mi-am pierdut cu totul vocea.

 Am păşit în noul an fără voce, fără planuri, golită de gânduri, cu ochii încleştaţi pe mercurul din termometru şi mulţumită că Emi e vioi şi se joacă cu copiii.

 Serbarea de la gradiniţă, Moş Crăciun care ne-a vizitat acasă, bradul, zecile de cadouri, Revelionul copiilor, toate m-au făcut să mă simt o mămică fericită, o mămică care şi-a făcut corect datoria chiar dacă nopţile îi sunt zguduite de tuse, dimineţile de febră, şi îşi târăşte mecanic trupul de acasă la birou.

 Emi e sănătos şi merge iar la grădi`, am toate rapoarte la zi…

Îmi mai propun doar să intru într-o rutină aducatoare de stabilitate, să fim sănatoşi , să-mi termin doctoratul anul acesta şi să avem servicii. Restul se rezolvă de la sine.