Feed-back

Nu trebuie să fi lucrat nicio zi din viaţa ta într-o corporaţie pentru ca să fi auzit măcar odată cuvântul “feedback”. 

De câte ori facem un training, parcurgem un curs, participăm la un eveniment sau doar la o simplă petrecere ni se cere un formal sau informal feedback. Zice-se că oamenii vor să ştie exact cum ne-am simţit, ce am acumulat, cum am perceput noi lucrurile, cum s-a auzit din scaunul nostru prelegerea, cum ne-a afectat (pozitiv sau negativ) organizarea evenimentului… Şi toate acestea în numele îmbunătăţirii viitoarelor evenimente.

Intrat în vocabularul nostru pe filiera anglo-saxonă cuvântul pare să  fi pătruns  în viaţa noastră pentru totdeauna.

Sinceră să fiu mie conceptul îmi place la nebunie. Cineva urmează să te hrănească înapoi pregătindu-te pentru viitoare evenimente. Tot ce a fost greşit sau incomplet astăzi este perfectibil mâine.

Dar câţi dintre noi suntem capabili să dăm un feedback relevant şi cum funcţionează asta? Zâmbim fals în faţa cuiva, apreciem pozitiv eforturile sale şi apoi umplem formularele cu critici semnând anonim ?

Sau ne străduim diplomatic să punctăm slăbiciunile proiectului neuitând să începem cu partea pozitivă?

Cîţi dintre noi sunt capabili să accepte feedback? Câţi ştim că menţiunile politicoase referitoare la performanţă sau lipsa de performanţă nu sunt chestiuni personale ci doar comentarii menite să ne ajute să ne îmbunatăţim acţiunile în viitoare demersuri?

Uneori ni se par simple formalităţi şi se întâmplă chiar să fie aşa, alteori ne simţim obligaţi să scriem politeţuri pentru a fi generoşi cu gazdele evenimentului încurajând astfel mediocritatea. Uneori plângem în pumni eforturile neapreciate înjurând amar pe semnatarii feed-back-ului şi jurând în faţa oglinzii că ăia sigur au ceva personal cu noi, iar alteori plătim cu monede amare scriind până la amănunt tot ce nu a funcţionat perfect sperând că beneficiarul va muri de inimă rea sau cel puţin o să facă ulcer.

Am condus pe cărările patriei un grup de 14 americani timp de o săptămână în întâlniri de la cel mai înalt nivel (Preşedenţie, Parlament…etc) până la vizite turistice la Castelul Peleş din Sinaia. Am lucrat la agendă câteva luni şi până în ultima clipă mi-am făcut cruce cu limba să nu mi se anuleze întâlnirile din motive de greve, lovituri de stat sau alte alea…Doamne ajută!, întâlnirile nu s-au anulat. Dar un participant a dat cu capul de unitatea de aer condiţionat dintr-o sală de întâlniri şi sângele a ţâşnit nervos din capul lui. L-am resuscitat şi în cele din urmă s-a dovedit doar o zgârietură care a produs mai mult sânge decât era necesar. O participantă alunecă la ieşirea dintr-un restaurant şi cade palancă la pământ într-o baltă şi se umple de sânge şi noroi. În final se dovedeşte tot o zgârietură ce a produs mai mult impresie decât efect. Un tren marfar deraiază pe linia rapidului Sinaia-Bucureşti şi rapidul staţionează o oră în gară pentru ca în final să facem 4 ore pe ruta Sinaia-Bucureşti după ce am plătit extra pentru sporul de viteză. Şi exemplele pot continua. Mă pot supăra eu dacă participanţi notează în evaluări lucrurile care nu au funcţionat? Sigur că nu, atâta timp cât vorbim despre lucruri care se pot preveni sau organiza.

Dar dacă acelaşi participant îmi sărută, la graniţa libidoşeniei, botina şi apoi are grijă de mine în evaluare, eu ce reacţie trebuie să am?

Acum câţiva ani predam limba română unor americani. La primul grup mi-am ucis plămânii, stors creierii şi mâncat nopţile străduindu-mă să performez la cel mai înalt nivel. Evaluările mi-au adus niscaiva gastrită şi alte nopţi nedormite. Celui de-al doilea grup le-am spus franc de la început că evaluările pe care ei le semnează în dorul lelii la final îmi afectează mie cariera şi îi ia mama lui gaia dacă scriu ceva nasol despre mine. Apoi mi-am văzut liniştită de treburile mele şi mi-am făcut treaba fără să omor neuronii. Atunci să ţii evaluări pozitive!

Mmm, cine a inventat feed-back-ul?

Capra cu doi bani.

De trei luni ascult cu sfinţenie, la micul dejun şi la cină, “Capra cu trei iezi” şi “Punguţa cu doi bani”. Şi nu, nu mimez, chiar ascult şi sorb fiecare cuvinţel împreună cu Emi. De fiecare dată desluşim şi reţinem noi sensuri şi replici.

 Dacă stabilim ca medie că o lună are 30 de  zile şi că am ascultat de două ori pe zi fiecare poveste (deşi în weekend depăşim norma), rezultă că am ascultat cele două poveşti de 180 de ori până acum.

 Din cele 180 de audiţii am reţinut că deşi mezinul ied era cel mai năzdrăvan şi neascultător, el este singurul care se împotriveşte deschiderii uşii şi în consecinţă singurul supravieţuitor, pentru că doar lui îi vine ideea să se ascundă în horn. Apoi am mai învăţat că în ciuda suferinţei cauzate de pierderea iezilor, mama capră găseşte resurse ca să urzească plan de răzbunare dar şi să-l ducă la îndeplinire. Şi nu aşa oricum, are răbdare să înfăşoare sarmale, să construiască scaunelul de ceară, să-l caute pe lup în pădure dar şi forţă să disimuleze în faţa lupului când acesta o consolează pentru pierderea suferită. În final, „după faptă şi răsplată”, lupul moare în chinuri groaznice. Măcar moare sătul pentru că vicleana capră se asigură de asta: „Îs bune sarmalele?”

Mă întreb meditativ dacă setea de răzbunare nu ne este cumva insuflată din copilărie pe filiera poveştilor, dacă acest „după faptă şi răsplată” nu ne face să ne simţim îndreptăţiti să aplicăm propriile corecţii, dacă nu cumva oribilele fapte de la ştirile de la ora 5 nu se nasc şi de aici.

Din cea de a doua poveste, “Punguţa cu doi bani”, am învăţat că moşul era de treabă şi atunci când şi-a bătut cocoşul ca să-i facă şi lui ouă (solicitare de altfel absurdă şi contra naturii) s-a lăsat doar influenţat de baba cea rea şi zgârcită. Deci,  el nu este de vină că ascultă sfaturi nebune, ba le şi pune în aplicare, ci baba. Până la finalul poveşti el rămâne personaj pozitiv. Şi astăzi adulţii care nu-şi asumă responsabilitatea pentru greşelile comise, tot pe alţii dau vina, alte babe nebune din viaţa lor i-au împins la fapte nesăbuite. Ei rămân, precum moşul din poveste, eterne victime.

 Îmi este imposibil să nu punctez că mie mi se pare ca în toate poveştile astea babele sunt mereu rele, iar moşii de treabă.

Dar revin şi intreb, referitor la povestea mea, dacă găina babei oua două ouă pe zi cum mânca ea ca-n târgul lui Cremene?  Şi de ce este considerată zgarcită când de abia îi ajungeau ei cele două ouă zilnice?

Boierul obsedat de avere, care se bucură la o biată punguţă cu doi bani, pierde în final mult mai mult (visteria cu galbeni, cireada cu vite…). Asta înţeleg, pilda e bună aici.

 Dar moşul nebun şi influenţabil rămâne în final cu averea adusă de cocoşul care nu i-a purtat pică.

Câţi cocoşi proşti de buni or fi îmbogăţit moşii nebuni până acum? Dar nouă ni s-o fi întamplat vreodată să fim cocoşi iertători sau capre răzbunătoare?

Fila de calendar

 Sunt atâtea zile în calendar! Majoritatea lor nu înseamnă nimic pentru mine, sunt doar zile ce trec în fugă, zile pe care le alung uneori, zile pe care le dilat sau contract alteori, în funcţie de trenurile care vin şi pleacă din viaţa mea…

 Anul trecut 17 martie nu a însemnat nimic pentru mine. Anul ăsta 17 martie nu înseamnă nimic pentru voi.

 Anul ăsta pe 17 martie ne expiră autorizaţiile de părinţi adoptatori. Asta înseamnă refacerea dosarului cu adeverinţe de venit, caracterizări de la locul de muncă… Care venit şi care loc de muncă? Soţul meu este şomer.

 Şi totuşi, anul ăsta pe 17 martie suntem citaţi de către judecătoria sectorului 5 în procesul de adopţie. Pe 17 martie vom spune “DA” şi Emi o să fie al nostru pentru totdeauna.

 Câte alte zile din calendar nu înseamnă nimic pentru mine dar sunt vitale pentru voi?

Despre mame şi nu numai

Vine 8 martie şi până la ziua femeilor, la braţele de flori sau bijuterile  sofisticate, sărbătorim din fragedă pruncie ziua mamelor.

 Mamele sunt sfinte, asta am stabilit. LE iubim necondiţionat, le iubim şi când le contrazicem, şi când ne urlă hormonii în corp şi le negăm, şi când ne e bine, şi mai ales când ne este greu, când sunt aproape, dar cu precădere când sunt departe sau nu mai sunt.

 Mamele sunt unice, sunt ale noastre pentru totdeauna şi ne iubesc oricum am fi noi.

 Câte dintre lucrurile pe care le cunoaştem astăzi le-am luat ca atare, ca  şi când ele ar fi fost în noi dintotdeauna?  Ce este ploaia, care este culoarea verde, cum să ne încheiem la şireturi, la ce serveşte faţa de masă, ce facem cu pijamaua… şi câte şi mai câte lucruri banale, pe care astăzi le consideram bagaj firesc, nu au constituit cândva „munca” mamei?

 Ce ne mai aducem aminte astăzi?

 Eu mărturisesc că habar nu am cum am descoperit umbrela  şi mai ales când. Dar acum, ca mamă, voi ţine minte pentru totdeauna cum a descoperit Emi umbrela.

 Acum două săptămâni învăţam culorile dintr-o cărticică şi la culoarea albastră aveam o umbrelă. Emi nu ştia ce este, aşa că am scos din dulap umbrela. Merită să trăieşti ca să vezi pe chipul unui copil mirarea şi fericirea la descoperirea umbrelei. Am deschis umbrela şi Emi s-a învârtit cu ea prin sufragerie chemând ploaia. Apoi am închis-o şi iar am deschis-o… şi ne-am liniştit numai după ce am stabilit că mami o să cumpere o umbrelă mai mică,  pentru copii, ca să nu mai punem mobila în primejdie.

 Peste alte două zile am cumparat o umbrelă galbenă, cu urechiuşe, şi Emi se plimba ţanţos cu ea pe stradă. Nu putea şi nu ştia să o ţină cu o mânuţă, aşa că ambele mânuţe erau încleştate pe mânerul umbrelei. Am avut noroc că adulţii au înţeles că trebuie să se ferească din calea lui, aşa că nu am avut accidente.

 Nu ţin minte cum am învăţat culorile, de câte zeci de ori mi-au fost arătate şi explicate, nu ţin minte cum am învăţat să ma închei la şireturi, cum am înţeles ce înseamnă „înainte” şi „înapoi”, dar toată viaţa mea m-am purtat de parcă toate cuvintele şi noţiunile mi se cuvin şi m-am născut în buzunare cu ele.

 Astăzi înţeleg că am gresit. Am greşit pentru că am uitat că cineva a „muncit” pentru ca eu să pornesc la drum cu toate pânzele sus.