Cum ştim?

Cum ştim când este pentru totdeauna? Am recunoscut mereu că m-am măritat târziu, la 35 de ani, când nimeni nu mai credea că o să fac vreodată pereche (vorba cântecului). Ani de zile mi-am purtat cu mine singurătăţile, tristeţile, întrebările, făcând rabat de la toate principiile mele în încercarea disperată de a fi iubită măcar odată. Eram tânără, drăguţă, volubilă dar bântuită de boala fetei care nu e niciodată suficient de frumoasă, suficient de inteligentă, suficient de bogată… şi de aceea nu are noroc.

Când am rupt pisica şi am plecat în drumul meu intiţiatic (precum eroul de bildungsroman),  pentru prima oară peste hotare, în Anglia, şi mi-am luat soarta în mâini, m-am deschis la cap, dar mai ales la suflet, mi-am relaxat complexele şi m-am lăsat modelată de toţi oamenii pe care i-am întâlnit pe parcursul acelui an, la 28 de ani, viaţa mea s-a schimbat.

M-am întors în ţară conştientă de cine sunt, ce sunt, ce pot, dar mai ales ce vreau. Atunci viaţa mea amoroasă a înflorit şi cădeau în năvoadele mele, neîntinse măcar, peşti fel de fel, care mai rataţi, care mai blazaţi, mai egocentrici, mai indecişi…Cu toţii mi-au aratat ce nu vreau să am, ce nu-mi trebuie, ce nu trebuie sa fac.

Bărbaţii ăştia intrau şi ieşeau din viaţa mea cu viteza cometei, fără să lase în urma lor nicio lacrimă. Eram doar încântată că mi-am luat poşeta la timp şi am plecat înţelegând mai mult din natura umană.

Când l-am întâlnit pe soţul meu eram încă neobosită în căutările mele şi nu l-am vrut pentru că nu corespundea profilului din capul meu la niciun capitol: vârstă, ocupaţie, posesiuni…

Perseverenţa lui, jocurile nebănuite ale sorţii, au făcut ca în cele din urmă să accept cererea lui în căsătorie. Fără îndoială, îl iubeam.

M-am întrebat atunci cum ştiu că el este Acela? Cum ştiu că undeva acolo nu este altul mai falnic şi mai frumos ? Mi-am întrebat toate prietenele căsătorite sau cele încercate de relaţii matusalemice şi am primit răspunsuri fel de fel. Cel mai bun răspuns l-am primit de la prietena mea, Oana, emigrată în Canada: “nu ştim niciodată, eu şi acum mă mai întreb”.

Am înţeles că trebuie să rişti. Am înţeles că dacă te trezeşti dimineaţa cu dor de el, dacă îi cauţi peste zi privirea sau măcar vocea, atunci s-ar putea să fie el. Trebuie doar să rişti.

 Acum, în prag de aniversare a  5 ani de la căsătorie, mă întreb cum ştim dacă asta a fost tot? Cum ştim dacă mai e iubire? Mă enervez de o mie de ori pe zi din lucruri mărunte, mă cert, singură, dintr-o serie de alte o mie de motive, m-am simţit trădată de vreo două ori, m-am simţit ignorată de alte câteva ori, l-am iertat de prea puţine ori, l-am dispreţuit odată pentru slăbiciunea sa, l-am alungat în mintea mea de mai multe ori… Şi totuşi, când îmi spun asta a fost tot, nu pot să întorc capul, nu pot să plec. Mai râd încă la glumele lui, îi mai simt mâna caldă pe mâna mea, alerg cu dor la sfârşitul zilei, tânjesc după timpul nostru, mai avem bucurii mărunte, deşi tot mai rare, mai sunt cuvinte de rostit…

Cum ştim când trebuie să plecăm şi cum ştim când trebuie să rămânem?