“Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş! “

Suntem datori să învingem supravieţuind, aşa îmi spunea mama. De aceea am privit mereu înainte. Şi când un hop a apărut, m-am uitat în depărtări să văd ce urmează. Nu am avut timp să plâng prezentul niciodată.

 Şi totuşi, de-o vreme am obosit şi tare aş vrea o pauză de la viaţă. Spun, cu Arghezi în gând,:

“Trimite, Doamne, semnul depărtării,

Din când în cînd, câte un pui de înger.“

 Atunci când temerile apar la ceasul zgribulit al dimineţii spun: lasă-mă, Doamne, să dorm nesimţirea pentru vreo 20 de ani. Şi apoi m-oi trezi să continui ce-am început.

 Camellia m-a provocat să vorbesc despre calitatea vieţii noastre şi nu-s capabilă decât de infinite tristeţi. Nu mi-ar ieşi decât liste interminabile de absenţe.

 Alice ne spune cum s-au scurs ultimele ei 6 luni şi mai adun o valiză de tristeţi la bagajul meu cu absenţe.

Eu n-am scris nicio carte, n-am sădit un pom, n-am născut un om, cure de slăbire nu mai ţin de mult, de iubit …iubesc cu sentimentul castrant al datoriei.

Amalia, draga mea, nici măcar Parisul nu l-am văzut.

 “Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!

Copac pribeag uitat în câmpie,

Cu frunct amar şi cu frunziş

Ţepos şi aspru-n îndârjire vie. “