Sunt mizerofoba!

Am crescut intr-o familie numeroasa, 4 copii si 3 adulti, intr-o cutie de bloc comunist, cu patru camere si doua rest rooms, cum ar spune americanul. Intimitatea era ceva foarte greu de obtinut iar lucrurile personale, cele pe care nu vrei sa le imparti nici macar cu sora ta, erau aproape o utopie.

Adolescenta a asezat lucrurile in matca lor odata cu conturarea personalitatilor. Asa am inceput sa-mi delimitez spatiul, sa merg la baie ca la camin cu prosopul si gentuta de cosmetice dupa mine. Ideea ca cineva ar putea sa se stearga pe prosopul meu, ar putea sa-mi bea din pahar sau sa-si vare degetele in farfuria mea ma ingrozea suficent de mult incat sa mi se faca rau fizic.

Sunt celebre povestile cu mine turnand o sticla de spirt pe mainile unui baiat care tocmai omorase un gandac, ajutandu-se de un lemn, sau cu mine renuntand la masa de pranz dupa ce o persoana din gasca s-a amuzat infigandu-si furculita in farfuria mea.

Anii nu au atenuat spaimele mele. Ajunsa la casa mea, am organizat totul astfel incat fiecaruia sa-i fie clar care sunt lucrurile lui. Am seturi de prosoape pe culori, de genul ptr el si ea, asa incat confuzia este imposibila. Prosoapele lui Emi sunt toate cu desene si el si le recunoaste fara probleme. Fiecare membru al familiei are coltul lui cu cosmetice si bureti/perii in baie, musafirii primesc la sosire asternuturi si prosoape proaspat spalate  care aterizeaza, la plecare, in cosul cu rufe. Nimic neobisnuit, am putea spune.

Si totusi…Am mers in vizita la o colega de serviciu care m-a asigurat ca de abia schimbase prosopul la baie, asa ca sa ma sterg cu incredere pe maini. Am observat cu mirare sonora ca avea doar un prosop in baie, desi existau 3 membrii in familie. Ea  mi-a raspuns senina ca toti 3, ea sotul si copilul, folosesc un singur prosop (pentru fata si corp). Mi-am stapanit cu greu reactiile.

La socrii mei sunt mereu invitata sa folosesc cu incredere prosoapele din baie. Soacrei mele nu i-a trecut niciodata prin minte sa scoata prosoape curate ptr noi si se mira sincer ca vin de la Bucuresti cu propriile prosoape.

Ezit cu dibacie sa innoptez pe la prieteni ale caror obiceiuri casnice nu le cunosc in amanunt, nu plec de acasa fara asternuturi si prosoape la mine, sunt mereu socata sa vad, atarnand dizgratioase in cui, prosoape uzate si decolorate  sau asternuturi a caror culoare la origine este cu greu identificabila. Am matusi la care evit sa mananc de frica tacamurilor ce poarta urme ale meniului de la ultima vizita, persoane care ma fac sa inventez indigestii de teama manichiurii lor neingrijite cu urme vizibile de murdarie sub unghii. Au gatit cu unghiile alea?

Am cosmaruri cu persoane care rastoarna in cratita resturi de ciorba sau tocana ramase in farfurie pentru ca ele urasc sa risipeasca mancarea. Daca ma servesc si pe mine din cratitile alea? Brrr.!

La birou am cana mea, adusa de acasa, nu incep ziua pana nu imi sterg singura biroul, mouse-ul si tastatura, nu imprumut niciodata nimanui nimic din “echipamentul personal”, ma spal pe maini de zeci de ori…

Nu fac schimb de rujuri cu prietenele, nu imprumut pieptenele, doamne fereste sa-mi ceri putin pudra ca ti-o fac cadou, nu pot sa-ti dau sa bei din sticla mea de apa decat daca ti-o ofer cu totul, nu pot sa musc din marul tau…

Sunt nebuna? Sunt singura purtatoare de astfel de fobii?

De ce Bucureştiul?

Am citit zilele trecute, în Dilema Veche,  povestea lui Fanny Chartres, franţuzoaica exilată de bună voie la Bucureşti. Fanny spune că Bucureştiul este cartea ei preferată.

Eu m-am născut în Bucuresti şi sunt mândră de asta, deşi nu am niciun merit.  

Când eram mică şi mergeam în tabere mă distra foarte tare că orăşelele mici, provinciale, în care poposeam ne primeau cu “groază” murmurând a dezaprobare: “au venit bucureştenii”. Eram mai dezinvolţi, mai independenţi,  mai puţin sperioşi, mai greu de stăpânit, vorbeam altfel şi  luam oraşele cu asalt pentru că ni se cuvenea totul.

Adolescentă fiind, hoinăream ore întregi pe străzi desculţă, cu pantofii în mână, încântată pentru că în centru nu mă cunoaşte nimeni. În Bucureşti nu dădeam bună ziua toată ziua când mergeam pe stradă, puteam să fiu sfioasă la mine în cartier şi năbădăioasă în celălalt colţ al oraşului, dacă chiuleam de la şcoală nu mă vedeau vecinii ca să mă spună părinţilor, Cişimgiul avea suficiente căi de acces ca să-ţi poţi da întâlnire cu câte un băiat la fiecare oră, fără ca ei să afle unul de celălalt, transportul în comun întârzia suficient cât să poată acoperi o întâlnire ilicită, neaprobată de părinţi, bibliotecile şi parcurile îţi stăteau la picioare, discotecile erau şi ele suficiente…

Am crescut, au trecut anii, democraţia ne-a invadat vieţile, fie că am fost sau nu pregătiţi pentru ea, dar Bucureştiul a rămas în inima mea acelaşi. De acasă şi până in centru fac acum o oră şi jumătate în loc de 20 de minute, cum făceam în urmă cu 20 de ani, praful s-a înmulţit, clădirilor gri şoriciu li s-au alăturat construcţii semeţe din sticlă, populaţia s-a înzecit şi diversificat, parcurile au locuri de joacă pentru copii, alte parcuri au fost înlocuite cu benzinării…

Şi totuşi iubesc Bucureştiul!

Clădirile ce stau să se dărâme mă îmbie cu poveştile lor, străzile au încă parfum de sfârşit de secol 19, eu ştiu să numesc străzi cu cel puţin 3 nume (unul de dinainte de comunism, numele dat străzii în comunism şi numele democratic). Mai merg încă la Beldiman deşi băcănia s-a dus de mult, cu tot cu tanti care îşi trata reumele la mama la policlinică şi ne dădea salam pe sub tejghea. Îmi duc copilul în Libertăţii deşi pot să mă redresez şi să-l numesc Carol. Conduc mereu grupuri de americani să viziteze Casa Poporului şi le povestesc despre Cinematograful Modern şi filmele indiene pentru că acolo era cartierul meu. Astăzi, spre deosebire de acum 20 de ani, îmi pot permite să intru la Capşa si să iau cina, fie doar cu ocazii de business.

 La mine în cartier mai există încă mercerie, atelier de reparat pantofi, umbrele şi pălării, mai există legătorie şi dactilografie. Nu ştiu dacă îşi mai repară cineva umbrela sau pălăria astăzi, dacă în era lui facebook mai are cineva nevoie de dactilografie, dar eu aş vrea prăvăliile astea veşnice.

Duminica mă ducea unchiul George la Casata ca să mănanc profiterol şi mă simteam buricul pământului.  La Athene Palace, în spate, exista cea mai râvnită cofetărie cu bunătăţi de luat acasă şi acolo făceam de sărbători cozi interminabile pentru bomboane de ciocolată, praline şi alte cele. În clasa a 10-a, colega mea Roxana, fiică de măcelar, plină de bani, ne punea să chiulim şi ne ducea cu taxiul la cofetărie, ne îmbuiba de bunătăţi pentru ca să ne întoarcem la timp pentru ora următoare. Era cea mai bezmetică aventură! S-a terminat aventura când a observat măcelarul că Roxana fura bani de acasă. La Foişorul de Foc mai există şi astăzi convrigăria de unde liceenii de la Filologie-Istorie nr 1 (astăzi Iulia Haşdeu) cumpărau sfori întregi de covrigi. Mai există Oborul unde, când se băga ceva, profesoara de limba rusă făcea coadă şi ne lăsa de izbelişte.

Mai merg şi astăzi la film la Patria şi râd în sinea mea de vremurile în care urmăream filmele cu picioarele ridicate ca să nu simţim şobolanii mişunând pe la picioare, trec nostalgică pe lângă Cinematecă, mă plimb pe Lipscani în căutare de stambă pentru rochii de vară, aş mai bea o bere la Hanul lui Manuc dacă nu ar fi de-o veşnicie în renovare, trec podul spre Mitropolie şi îmi aduc aminte ce urât mirosea Dâmboviţa a mâl, înainte de a fi asanată , atunci când prin faţa magazinului Unirea mai existau încă linii de tramvai.

Iubesc Bucureştiul cu toţi miticii săi, cu transpiraţia din tramvai, cu femeile uşoare de pe Ştefan Furtună, cu  circurile foamei transformate in Mall-uri, cu verdeaţă, cu poluare, cu viaţa de noapte, cu zgomot de tramvai, cu greve, cu gropi, cu trotuare cu sau fără borduri, cu înghesuială, cu hoţi şi bişniţari, cu paparazzi, cu televiziuni şi ziare, cu vedete şi fiţe, cu cerşetori…

 Mă întorc fericită mereu la Arad, m-am îndragostit nebuneşte de Maramureş, vara trecută, îmi place Sibiul, vreau la Turnu Severin, mă încântă Timişoara, sună bine Iaşul, a fost plăcut la Satu Mare…dar aleg Bucureştiul.

Riscurile meseriei.

Nu sunt jurnalist si nici scriitor. Şi totuşi mă expun şi-mi expun viaţa şi gândurile pe blog. Nu este o meserie în sine ci mai degrabă un hobby, o exchibiţie asumată a ceea ce sunt, mă frământă şi mă încântă. Cu limitele de rigoare, evident.

Fără să calculez apriorii, m-am expus oprobiului public pentru neputinţele mele, pentru tristeţile, planurile şi emoţiile mele. Nu ştiu să scriu decât despre ceea ce ştiu şi ceea ce ştiu este viaţa mea. O povestesc pe blog cu nuanţe, din pudoare şi precauţie.

Dar asta mă expune. Mă întâlnesc cu o vecină pe care nu am văzut-o de mult şi-mi spune că ea este la curent cu tot ce se întâmplă în viaţa mea pentru că-mi citeşte blogul. O cunoştinţă ţâţâie a dezaprobare pentru că m-am plâns că Emi nu are bunici la ţară. Nici copilul ei nu are şi nici ea nu a avut în copilărie şi nu se mai vaită atâta. O prietenă dragă, aflată în cealaltă parte a ţării, mă sună foarte foarte rar pentru că ea se simte în permanent contact cu mine citindu-mi blogul. Pe blog nu-mi scrie din timiditate, iar pe email din lipsă de timp. Oameni pe care nu i-am văzut decât de două ori în viaţa mea cred că au înţeles cine sunt şi cum sunt pentru că-mi citesc blogul. Naşul meu de cununie spune că persoana care scrie pe blog este cu totul diferită de ceea pe care o cunoaşte el, e mai sensibilă şi introspectă.

Sunt şi aşa, dar şi altfel.

Vorbea Simona despre cum devine imposibil să mai critici pe cineva pentru că ajungi să-i cunoşti, să fii amic cu toţi. De aceea, blogăriţa nu poate să scrie despre vecinii ei care fac grătar în parcare, lângă pubela de gunoi, în fiecare seară, şi-i taie roţile de la maşină pentru că îndrăzneşte să solicite respectarea legii. De aceea, nu poate scrie despre prieteni abuzatori, despre rude care dezamăgesc, despre furt şi minciună, despre egoism, despre gânduri sinucigaşe. Totul se judecă şi se condamnă!

Am auzit-o pe Alice oftând de câteva ori pentru că cititorii ei nu fac diferenţa între cărţile ei şi viaţa ei, venind la întâlnire cu întrebări despre soarta personajelor din poveste. Am văzut eu cu ochii mei priviri dezamăgite la aflarea veştii că personajele cu pricina nu există în realitate.

Eu nu pot să spun decât că poveştile mele sunt adevărate, sunt poveşti de blogăriţă, cu fapte reale. Filoloaga din mine le nuanţează, le dă o notă dramatică atunci când simte nevoia sau o notă jucăuşă, glumeaţă, când intenţia este să amuze. Femeia din mine îşi păstrează cu zgârcenie intimiţăţile, şoţia îşi protejează din condei căminul, mama şi fiica îşi dozează tristeţile.

Cu obligaţia de a posta ceva nou la fiecare 5 zile, între nevoia de a scrie deschis despre viaţa mea şi de a-i proteja pe ceilalţi, dar şi pe mine de reacţiile celorlalţi, cu presiunea de a capta atenţia şi a strânge cât mai multe postări, vin în faţa voastră şi vă rog să mă citiţi.

 Dacă mă certaţi sau mă judecaţi, dacă mă compătimiţi sau urâţi, îmi asum. Sunt riscurile meseriei de blogăriţă.

Ţara arde şi baba se piaptănă.

Obosită, cu resurse găbjite prin cotloane neumblate, dar cu conştiinciozitate, m-am apucat să-mi salvez ultimul an de doctorat şi să-mi pun lucrurile în rânduială.

 Am dat examenul de sesiune în iunie, iar luni, 5 iulie, am examenul restanţă pentru că în iarnă nu m-am prezentat.

 Ştiu, profesorii nu mai primesc sporuri, implicit sporul de  grad sau doctorat nu mai are valoare, să faci cercetare sau să fii dascăl e o sinucidere financiară în România  lui 2010, şi totuşi parcă n-aş arunca pe apa Sâmbetei trei ani din viaţa mea, trei ani de emoţii, nopţi enervant de scurte, nopţi enervant de lungi…, în sau în afara sesiunii, zile furate familiei, ore tremurate pe la uşi , cărţi scumpe, cărţi rare, cărti de negăsit, interviuri, cercetare cercetare cercetare…

 Apele au navălit peste noi, TVA-ul a luat-o razna, pensionarii abia ce-au respirat adânc, scăpaţi ca prin urechile acului cu pensiile neciuntite, urmează valuri de disponibilizări. Dar mie îmi arde de doctorat!

 Are Chira socoteală, aşa spunea bunica din partea tatei. Şi eu am o socoteală şi nu mă abat niciodată de la planurile mele.

Aşa că, vie sfârşitul lumii au ba, eu luni am examen.