Primul an cu fiul meu.

Mi-am dorit mereu copii şi am crezut că ei o să apară, firesc, când o să fie momentul. Anii au trecut şi momentul nu mai venea.

Când Emi a intrat în viaţa mea credeam că sunt pregătită. Fusesem, la început de carieră, educatoare, apoi ani de zile am predat limba engleză la două licee bucureştene.  Am avut mereu o relaţie foarte bună cu nepoţii mei şi o priză constantă la copii. Credeam că le ştiu pe toate, că totul este sub control doar să apară copilul.

O aşteptam pe Ozana şi l-am găsit pe Emi. Am început relaţia noastră de mamă şi fiu destul de abrupt, el confuz şi eu speriată de moarte. M-am înhămat la relaţia noastră cu seriozitatea cu care m-am dus la şcoală sau încep astăzi un nou proiect la job. Mi-am planificat totul, am organizat totul, dar apoi planurile au rămas pe hârtie. Viaţa are propriul ritm şi nu e mereu un vals sau tango.

Am tremurat de frică la prima febră mare, m-am plimbat răvăşită pe străzi la fiecare diagnostic al psihiatrilor, am râs de fericire la fiecare cuvânt nou şi m-am minunat, ca de a 13-a minune a lumii, la fiecare dovadă de inteligenţă. La prima serbare, primul Moş Crăciun, am mobilizat familia şi prietenii de parcă nu exista altceva mai important pe lume. Primul iepuraş l-am aşteptat înfrigurată iar prima zi de naştere a aruncat în aer bugetul familiei împreună cu bruma de minţi rămasă.

Primul 1 iunie ne-a întâmpinat cu baloane şi tort printre mici prieteni, primele petreceri le-am notat cu religiozitate în calendar, prima diplomă obţinută la grădiniţă stă la loc de cinste, prima întâlnire cu marea ne-a relevat un băieţel curajos şi curios, prima plimbare cu telecabina, la Sinaia, sau cu trenuletul (noi tot mai credem că era Thomas) au rămas notate în zâmbetul de pe faţa piticului.

A trecut un an de când l-am întâlnit, pentru prima oară, într-un birou din Bacău, pe băieţelul speriat care nu vorbea şi care înţelegea prea puţine din lumea asta. Astăzi nu mai e nici urmă din acel băieţel iar eu mă simt de parcă e al meu din totdeauna.

Doar că eu nu sunt mamă dintotdeauna, ci doar de un an. Am pierdut etape importante din viaţa lui pe care nu mă cramponez să le regret ci  ele mă împiedică să fiu o mamă relaxată, o mamă care se simte în control. Când e trist mă tem de amintirile lui, când plânge fără un motiv concret mă tem să nu aibă coşmaruri, când ţipă mă tem să nu copieze un model văzut în prima copilărie, când refuză să facă ceva mă tem să insist pentru ca să nu se simtă presat… Nu ştiu dacă anii ce vor să vină mă vor salva de temerile mele, dacă vor şterge din mintea lui inocentă întâmplările nefericite,dacă se va simţi mereu ocrotit sau în siguranţă.

Ştiu doar că astăzi mulţumesc sorţii pentru întâlnirea divină.

La mare cu Mara

Îmi spunea cineva zilele trecute că nu mai crede în oameni,  că nu mai există oameni buni. Asta ar însemna să acceptăm că nici noi nu suntem altfel.  Iar eu nu pot să accept.  Mai mult decât atât, deşi au fost oameni care m-au dezamăgit, care mi-au zdruncinat din temelii  încrederea,  au apărut mereu alţii care m-au surprins prin gesturile lor simple, fireşti, de bunătate.

Aşa am cunoscut-o pe Mara. Îmi scrisese odată, pe blog, în legătură cu adopţia, iar eu i-am răspuns atunci cum am putut mai bine. Dar asta a fost tot.

Peste luni, Mara avea să-mi lanseze o invitaţie la mare în apartamentul ei din Năvodari. Pare ireal într-o lume grăbită, stresată de siguranţa slujbei de mâine şi de preţurile de astăzi,  ca cineva să te invite în casa lui, fără să ştie cine eşti, doar pentru că l-a atins povestea ta.

Dar aşa s-a întâmplat. Şi pentru că unul dintre cei mai grei ani din viaţa mea s-a scurs lent, cu zile bolovănoase,  fără speranţă uneori, cu încercări care mai de care mai provocatoare, am răspuns şi eu Marei fără să stau pe gânduri.

Am vorbit de câteva ori la telefon, destul de scurt pentru că şi Mara are un băieţel de aproape doi anişori, care o ţine mereu în priză, dar şi pentru că pe ea o caracterizează eficienţa. Apoi, într-o seară de vineri, ne-am pornit spre mare cu o oprire scurtă în Bucureşti, pentru a ridica cheile de la apartament chiar de la Mara. Aveam emoţii. Nu ştiam cine este femeia asta care s-a decis, în cuvinte puţine şi la obiect, să ne ofere mie şi familiei mele o vacanţă la mare. Am întalnit, doar pentru 5 minute, o femeie de aproape aceeaşi înălţime cu mine, de aceeaşi vârstă, cu cei mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată. Am făcut cunoştinţă, Emi s-a oferit să o şi pupe pe obraz în timp  ce ea îi explica traseul lui Răzvan, şoferul familiei.

Mara mai avea treabă în Bucureşti şi avea să ni se alăture peste câteva zile. M-a  copleşit încrederea unei străine care îmi oferea apartamentul ei, în absenţa ei, fără să mă cunoască. Aveam să aflu că aşa e Mara şi că nu era pentru prima oară. Unii adună câini vagabonzi de pe stradă, îi oblojesc, îi hrănesc… Mara adună oameni. Nu se încurcă în cuvinte, vorbeşte repede, aşa cum se şi mişcă, e directă şi mereu concentrată, parcă,  pe „a face”.  Mara ştie mereu ce vrea, munceşte mult şi bine, adună în jurul ei, ca o cloşcă, prieteni, vecini, familie şi străini, dirijează viaţa ei, uneori şi pe a altora, visează în tăcere, din pudoare, arată mereu puternică, deşi e sensibilă pe dinauntru (am reuşit să văd asta în ciuda scuturilor de apărare), vorbeşte mult şi grăbit de parcă se teme că nu mai are timp.  Nu poţi să zaci lângă Mara, instinctiv îţi sufleci mânecile şi treci la treabă. Între două  fraze şi trei răsuciri magice de mână treaba este gata.

Mara, are, ca şi mine, un soţ mai tânăr decât ea, s-a căsătorit mai târziu, aşa cum am făcut şi eu, şi-a cunoscut soţul pe internet, la fel ca mine, şi are un băiat adoptat. Să fie întâmplare că ne-am întâlnit? 

Eu îi mulţumesc sorţii că mi-a dat să descopăr, în august, Marea Neagră la Năvodari, cu Mara, într-un an în care, financiar, nu îmi puteam permite o vacanţă.

Never volunteer!

Sunt din generatia celor care s-au voluntariat intens in copilarie la cules de cartofi, la maturat de parcuri, la “placute” de 23 august, la colectat sticle si borcane, cules de tei, curatenia generala a scolii…etc. Cel mai umilitor mi se parea maturatul parcului cu tarnul, duminica, pe la varsta de 14 ani. Am pastrat o aversiune fizica fata de orice exchibare publica a “veleitatilor” de gospodina. Atarnatul de geamul clasei cu somoiogul de ziar in mana, la final de an scolar, culesul castanelor,  marsurile nesfarsite la antrenamente in Parcul Tineretului,  transpirata, cu gatul uscat de sete, fara acces la o toaleta, mi-au atrofiat toate sentimentele civice.

 Dupa revolutie, in primii ani, cunoasterea  limbii engleze mi-a dat acces la seminarii si expuneri pe tema voluntariatului. Erau multe ONG-uri americane care veneau sa ne predea lectia implicarii civice, a voluntariatului, in seminarii dedicate proaspetelor organizatii neguvernamentale infiintate in Romania. Faceam interpretare cu pumnii stransi de indignare, facand eforturi sa nu spun  cat voluntariat a facut romanul pentru stat si ca de la mine statul, societatea, nu mai vede niciun deget.

Anii au trecut, am inceput si eu sa primesc emailuri, ca voi toti, prin care sunt rugata sa donez bani pentru cineva care se stinge, sa donez sange dintr-o grupa rara…Nu le-am bagat in seama nu pentru ca am inima de caine ci pentru ca am sunat odata la  un numar si apoi am fost taxata pe factura ca pentru un numar special (de genul celor cu 89).

Si totusi, un email venind de la o prietena mi-a atras atentia in primavara lui 2009. Era vorba despre cazul unui tanar bolnav de leucemie. Dragos avea 19 ani, era clasa a 12-a, si zacea in spital, asteptand sa moara, tratat cu spirt pentru leucemie acuta mieloblastica. Nu stiu sa explic de ce acest email si nu altul. Prietena mea, Carmen, ne scria indignata mai multor oameni descriind cazul si cerand sa luam atitudine. Carmen a facut rost de numarul mamei, a mers si l-a vizitat in spital.

Dragos era un băiat care intr-o zi de noiembrie, in 2008, afla că are leucemie. Mai apoi, afla ca boala lui este chimiorezistentă si ca  are nevoie de un transplant de celule stem in strainatate pentru ca in România nu exista un Registru al donatorilor neinruditi de celule stem.

Fara se ne cunoastem intre noi, o mana de oameni am inceput o lupta contra cronometru pentru salvarea lui Dragos, care se afla pe un pat de spital asteptand ca semenii lui sa faca ceva pentru ca autoritatile nu faceau nimic. Zeci de emailuri, telefoane si memorii, din partea noastra, nu au reusit sa dezmorteasca niste oameni, aflati in pozitii decizionale, la Directia de Sanatate Publica si Ministerul Sanatatii, pentru ca Dragos sa primeasca o sansa. Decizia a fost rapida: miting.

Mare a fost mirarea comisiei din cadrul Primaria Capitalei, cand doua „nebune”, persoane fizice, solicitau de azi pe maine aprobare pentru un miting de 200 de persoane. Procedura de aprobare dureaza cel  putin o saptamana, raspunderea penala este mare, a celor ce isi asuma rolul de organizator, iar strangerea a 200 de oameni in cateva ore pare o utopie. Si totusi, „nebunele” au solicitat audienta la Primar, au amenintat ca se leaga de stalpul primariei si de acolo nu pleaca, ca o sa cheme televiziunile. „Nebunele” pareau coerente si hotarate, asa ca au primit aprobarea.

A doua zi, cu fluiere, pancarte incropite, cu un memoriu in mana, mitingul era in toi in fata guvernului. Peste noapte se trimisese si comunicatul de presa televiziunilor si ziarelor, comunicat in care se spunea ca niste cetateni indignati au decis sa nu mai ramana indiferenti la abuz si birocratie. Colegii lui Dragos s-au adunat in numar mare, adusi de fosta invatatoare a acestuia, toti inarmati cu hartiute de la parinti, prin care isi dadeau acordul pentru prezenta lor acolo.

Astazi, mi se pare incredibil cand ma gandesc la toata desfasurarea asta de forte. Cum sa organizezi un astfel de miting in 24 de ore? Daca ar fi fost vorba despre cineva din familiile noastre am fi fost in stare? Cum am putut sa ne gandim la atatea detalii in doar 24 de ore cand niciunul dintre noi nu mai organizase in viata lui un miting. Un secretar de stat a venit sa ne vada si sa discute cu organizatorii, un reprezentant al guvernului a traversat strada la noi ca sa ne afle doleantele. A doua zi, in sedinta de guvern, dosarul lui Dragos a fost aprobat pentru obtinerea finantarii prin ordinul 50. Dragos putea pleca in Israel pentru transplantul de celule stem. A inceput nebunia: raportul medical, traducerea lui de transport medicalizat la aeroport, transport medicalizat insotit de un medic, preluarea pacientului la aterizare, cazare in Israel pentru mama lui Dragos, biletele de au avion…Toate au fost obtinute rapid si gratuit prin mobilizarea unor oameni extraordinari (doctorul Raed Arafat, agentia de transport aerian, maicute plecate la rugaciune pe pamantul sfant, consulatul roman de acolo..)

Cine eram noi? Nu eram rude cu Dragos, in afara de Carmen, nimeni nu l-a cunoscut personal, si totusi eram in stare sa mobilizam resurse despre care nici nu stiam ca exista.

Din pacate, Dragos nu a supravietuit transplantului. Trupul lui a fost prea slab si nu a mai putut lupta. Dar dupa el au mai urmat Alexandra Ostafi, 23 de ani, care s-a reintors la facultate dupa un an de tratament la clinica Louis Turcanu, din Timisoara, unde noi am indrumat-o; Alexia Toma, 4 ani si o tumoare cerebrala de netratat in Romania, pe care am ajutat-o sa plece in Franta prin formularul E 112, dar si altii. Am inteles, mai apoi, ca voluntariatul este bun, ca oamenii pot schimba ceva, ca „ sistemul” nu ne guverneaza ci noi il guvernam, trebuie doar sa decidem asta.

Despre alte intamplari grave, duioase, emoţionante sau amuzante, poti citi pe http://www.coffeechat.ro/momente-intense/ , iar site-ul te provoacă si la un concurs cu premii generoase, daca accepţi sa dezvalui tuturor, cu sinceritate si talent la scris, cele mai intense momente din viata ta.

Dezlantuirea scorpiei

Discutam  zilele trecute, ca fetele,  cu o prietena si fiecare dintre noi povestea de acasa. Din ciclul asa da si asa nu, ce nu mai vrem noi, fetele,  sa inghitim zilele astea…limbile s-au dezlegat. Am inteles, astfel, ca nu sunt singura femeie obsedata ca nu cumva sa urmeze destinul mamei.

Imi povestea prietena mea ca ea a inghitit prea multe, ca a fost toleranta atatia ani de casnicie, dar acum nu mai e dispusa sa faca niciun compromis. Desi nu par, sunt un bun ascultator, asa ca am imbiat-o sa descrie problema.

Un exemplu casnic s-a evidentiat imediat: vasele. Ca ea nu mai vrea sa spele vasele dupa cina, ca e obosita, lucreaza ore lungi si prea le face ea pe toate… Senina,  ii spun: “ dar da-le …doamne iarta-ma de vase, nu le mai spalati”. Dar ea, indarjita,  continua sa-mi explice ca el nu le spala si ea nu suporta sa le lase peste noapte in chiuveta, iar daca le-ar lasa ar sta acolo zile in sir si s-ar imputi.

Eu, dragii mei, nu cred ca vasele ar ramane acolo la nesfarsit,  dar ce te faci cu protagonistii care considera spalatul farfuriilor (cred ca 3 la numar pentru ca atatia membrii are familia) o chestiune de ambitie personala, de cedat in favoarea celuilalt ? De unde concluzia ca alta-I miza. O intreb “dar cand v-ati cunoscut, el spala vasele?”. Ea se opreste pentru o secunda si apoi, razand, imi raspunde “nu mai stiu”.

Cand ne indragostim nu-l auzim ca sforaie, nu ne derajeaza ca se scarpina, ca nu spala vasele, nu citeste carti si prefera meciul de la televizor in locul cinei in familie. Mai tarziu, uitam ca noi stiam toate astea si preferam sa ne mancam ficatii adunand, cu obida, in gand toate „greselile” lui si „sacrificiile” noastre. Ne-am nascut victime pentru ca mamele noastre au fost victime.  Asa de tare ne „doare” sacrificiul calcatului, al gatitului, al spalatului vaselor incat am uitat ca a fost odata cand ne placea sa facem asta pentru ca-l iubeam, iar daca astazi nu mai putem nu se sfarseste lumea cu asta si putem fie sa economisim si sa platim pe altcineva sa faca asta pentru noi, fie sa facem haz de necaz si sa le mai lasam si asa. Dar, putem?

Eu din discutia cu prietena mea am ramas cu o singura constatare: eu de sapte ani spal vase. Nu mi-a trecut pana acum prin cap sa le trec si pe-astea pe lista „sacrificiilor” si ma si mir de mine. J Pai ce, credeti ca nu am si eu discutiile mele cu sotul? Doar ca pe mine nu ma deranjeaza ca nu citeste, nu citea nici cand l-am cunoscut, ca uneori prefera sa ia cina singur in fata meciului de la televior, mai bine fericit la meci decat absent langa mine si cu mintea la meci, ca vrea sa iasa la bere cu baietii, ca vrea pe stadion cu prietenii… Doar  am si eu momentele si nevoile mele, pe care el le respecta.

Cine spune ca nu are niciodata discuti absurde, aducatoare de nori negri neasteptati, nu-l cred. Eu am depistat ce ma scoate din minti spontan si ma tranforma intr-o scorpie:

1. Poate diseara stai si tu cu copilul ca sa ma uit si eu la meci. Tradusa in capul meu propozitia suna: E randul tau sa stai cu copilul ca vreau si eu sa ma distrez. Ce te faci daca toata ziua am stat deja cu copilul si am mai si gatit, spalat, calcat, cu el de gat? Jur ca nu am nimic impotriva sa stau cu copilul in continuare, doar sa-mi spuna frumos „ te rog frumos sa stai tu cu copilul ca sa vad si eu meciul”.
2. Crezi ca poti sa stergi si tu parbrizul? Tradusa in inima mea propozitia suna: poti sa faci si tu macar atata? Dar cum, eu nu fac nimic? Tocmai eu care spal, calc, fac curat, mancare si merg la serviciu? Cata nerecunostinta!!!  De ce nu poate sa-mi spuna simplu: „te rog sa stergi parbrizul”?
3. Crezi ca mancam in 15 minute? Adica: mai dureaza mult masa aia? Pai ce, sa ma sui eu in oala sa fiarba mai repede? Eiii….Nu el strica, ci mama lui care nu l-a invatat sa gateasca. Dar ce, eu nu tot de la serviciu vin? De ce nu poate sa-mi spuna dragastos: „te-as manca pe tine de foame ce imi este”?
4. Mai dai vreo trei telefoane? Adica ce, eu vorbesc mult la telefon? Pai muncesc! Sunt telefoane de serviciu, telefoanele unor prieteni dragi ce au nevoie de mine, telefoanele unor parinti cu copii bolnavi care asteapta un cuvant bun de la mine…Ce, eu in reprosez lui cand se intinde la cate un telefon cu un amic si dezgroapa toate amintirile? De ce nu imi spune simplu:” Imi este dor de tine, baga-ma si pe mine in seama”?

Uff, toate astea dezlantuie scorpia care dezgroapa dureri adanci ingropate ce se rostogolesc, apoi, ca un bulgare ce o ia la vale si creste si creste…

Daca pentru o clipa am gasi in noi puterea sa spunem „Stop! Ma ranesti de moarte cand spui asa, am impresia ca imi faci reprosuri nemeritate. Te rog sa nu-mi mai vorbesti asa. Viata este simpla, hai sa ne vorbim simplu”. Putem?

 Ce  anume dezlantuie scorpia din tine?