Primul an cu fiul meu.

Mi-am dorit mereu copii şi am crezut că ei o să apară, firesc, când o să fie momentul. Anii au trecut şi momentul nu mai venea.

Când Emi a intrat în viaţa mea credeam că sunt pregătită. Fusesem, la început de carieră, educatoare, apoi ani de zile am predat limba engleză la două licee bucureştene.  Am avut mereu o relaţie foarte bună cu nepoţii mei şi o priză constantă la copii. Credeam că le ştiu pe toate, că totul este sub control doar să apară copilul.

O aşteptam pe Ozana şi l-am găsit pe Emi. Am început relaţia noastră de mamă şi fiu destul de abrupt, el confuz şi eu speriată de moarte. M-am înhămat la relaţia noastră cu seriozitatea cu care m-am dus la şcoală sau încep astăzi un nou proiect la job. Mi-am planificat totul, am organizat totul, dar apoi planurile au rămas pe hârtie. Viaţa are propriul ritm şi nu e mereu un vals sau tango.

Am tremurat de frică la prima febră mare, m-am plimbat răvăşită pe străzi la fiecare diagnostic al psihiatrilor, am râs de fericire la fiecare cuvânt nou şi m-am minunat, ca de a 13-a minune a lumii, la fiecare dovadă de inteligenţă. La prima serbare, primul Moş Crăciun, am mobilizat familia şi prietenii de parcă nu exista altceva mai important pe lume. Primul iepuraş l-am aşteptat înfrigurată iar prima zi de naştere a aruncat în aer bugetul familiei împreună cu bruma de minţi rămasă.

Primul 1 iunie ne-a întâmpinat cu baloane şi tort printre mici prieteni, primele petreceri le-am notat cu religiozitate în calendar, prima diplomă obţinută la grădiniţă stă la loc de cinste, prima întâlnire cu marea ne-a relevat un băieţel curajos şi curios, prima plimbare cu telecabina, la Sinaia, sau cu trenuletul (noi tot mai credem că era Thomas) au rămas notate în zâmbetul de pe faţa piticului.

A trecut un an de când l-am întâlnit, pentru prima oară, într-un birou din Bacău, pe băieţelul speriat care nu vorbea şi care înţelegea prea puţine din lumea asta. Astăzi nu mai e nici urmă din acel băieţel iar eu mă simt de parcă e al meu din totdeauna.

Doar că eu nu sunt mamă dintotdeauna, ci doar de un an. Am pierdut etape importante din viaţa lui pe care nu mă cramponez să le regret ci  ele mă împiedică să fiu o mamă relaxată, o mamă care se simte în control. Când e trist mă tem de amintirile lui, când plânge fără un motiv concret mă tem să nu aibă coşmaruri, când ţipă mă tem să nu copieze un model văzut în prima copilărie, când refuză să facă ceva mă tem să insist pentru ca să nu se simtă presat… Nu ştiu dacă anii ce vor să vină mă vor salva de temerile mele, dacă vor şterge din mintea lui inocentă întâmplările nefericite,dacă se va simţi mereu ocrotit sau în siguranţă.

Ştiu doar că astăzi mulţumesc sorţii pentru întâlnirea divină.