Jurnal de 4 ani.

Mă cheamă Emi şi am 4 ani. Mie îmi place să mă joc, să mă joc şi iar să mă joc. Câteodată îi pun pe mami şi pe tati să-mi mănânce buricul pentru că sunt gâdilicios şi mă amuză. La desene vreau mai mult dar mami zice că nu-mi dă voie doamna doctor.

De când mă scol şi până mă culc mami şi tati mă zoresc de colo colo cu “n-avem timp”. Hai trezeste-te că n-avem timp, întârziem la gradiniţă.  Hai lasă joaca pentru că n-avem timp, întârziem la serviciu. Hai mai repede pentru că mami n-are timp, trebuie să ajungă acasă ca să gătească…

Eu nu înţeleg unde e timpul şi de ce nu cumpărăm.

Mami e mereu obosită şi o doare ceva. Uneori o doare capul dar se joacă ceva la calculator, unde eu nu am niciodată voie să pun mâna. Nu înţeleg de ce se joacă până târziu dacă o doare capul.

Alteori o dor ochii şi-i curg lacrimi din ei, dar ea zice că e o răceală şi o să-i treacă.

Uneori  nu ştiu ce o doare că ţipă la tata. Dar ieri, când a ţipat la tati, mi-a venit ideea să o cert şi i-am spus „De ce ţipi la tati meu că el te iubeşte?” Mami nu a mai ţipat la tati dar a început să plângă şi m-a pupat. Tati a dat mâna cu mine şi mi-a spus că sunt deştept. Nu ştiu de ce, dar cred că am vindecat-o pe mami.

Când o să fiu mare cred că o să ma fac doctor. Mami spune că doctorul e un prieten care te ajută când îţi este rău. Cred că-mi place să fiu un prieten.

Pin, user & password

Când eram eu adolescentă viaţa era mai uşoară. Aveam doar telefoane fixe, cei care aveam, adrese poştale sau căsuţe la postrestant. Memoria era încercată de alte provocări, cum ar fi crearea Partidului Comunist Român, Cogresele partidului şi alte torturi impuse de sistemul educaţional comunist. Maşina de scris nu cerea nici user şi nici parolă, decât o vizită periodică la organe.

 Astăzi suntem moderni, ne deplasăm cu viteză supersonică şi ne impărţim viaţa între pin-ul cardului de debit/credit, user-ul de la computer, email, blog, pagina de facebook, precum şi parolele ce deschid lăcaşurile menţionate. Un calvar!

 Săptămâna trecută computerul de la serviciu a murit neanunţat şi iremediabil. Asta mi-a dat timp şi prilej de meditaţie. În primul rând nu mai pot accesa internet bankingul pentru că trebuie să îmi setez iar certificatul de acces, motiv pentru care trebuie să îmi aduc aminte nişte cifre. La revedere! Am pornit cu piciorul la spinare către bancă.

 Apoi, aveam salvate în my favorites o serie de pagini de web cu parole şi user cu tot. Adio! Am una bucată email personal, o altă adresa la asociaţia unde sunt voluntar, una la şcoala doctorală, pe pagina facultăţii, una la revistă (pe care o deschid foarte rar, din păcate), şi una pentru job. Toate au user şi password.

 Vreo trei zile am ignorat problema şi am crezut că se poate şi fără (am BB şi emailurile de serviciu le vedeam aşa). Dar mi-am amintit brusc cum era să ratez un examen astă vară, la şcoala doctorală, pentru că   nu mi-am deschis emailul şi nu am văzut că trebuia să depun o cerere la o anume dată. Am umblat cu săru-mâna şi s-a rezolvat, dar am avut ceva emoţii. Apoi, am primit un sms de la asociaţie, prin care o colegă mă întreba dacă particip la un eveniment, cică detaliile erau în email. După aceea, altcineva m-a admonestat că mi-a trimis nişte documente pe emailul personal…

 Miercuri am avut nevoie să scot bani de pe cardul de credit pentru că joi urma să-mi operez băiatul de polipi şi trebuia să pregătesc, în bună tradiţie românească, nişte plicuri. Acum să te văd eu de unde scoţi pin-ul!

 Joi noapte, dupa 1.30 AM, m-am luptat cu o pagină online unde erau uploaded nişte documente, pe care eu trebuia să le citesc şi prelucrez, dar la care aveam acces numai cu user şi password. Aţi ghicit, acestea se aflau într-un email trimis de colegii de la IT. Aşa că am căutat emailul ca să găsesc accesul.

  Mai am un blog personal şi unul la revistă, un cont pe facebook, sunt înregistrată pe Linkedln şi am un cont pe Hi5. Doamne, cine să ţină minte toate astea?

 Între timp, computerul a fost la „doctor” de unde se va întoarce mâine cu Microsoft reinstalat şi tabula rasa.

 Eu trebuie să iau o decizie, tot luni de dimineaţa, şi să decid de câte dintre drăciile astea de usere şi password-uri am nevoie. Nu de alta, dar dacă moare iar calculatorul?

Cum am găsit drumul către voi? :)  Am un desktop acasă, un laptop şi un notebook. Fiecare are ceva informaţii dar nu pe fiecare se află aceeasi informaţie.  Pentru că-mi petrec timpul mai mult la birou, evident că informaţia completă era acolo. Uff!!!

Dupa mine…potopul

Ma suspectez ca sunt stricata, ca ceva in interiorul mecanismului numit inima s-a deterioriat si impiedica functionarea corecta.  Imi iubesc fiul mai presus de confortul meu, de viata mea, de cariera mea. Emi este prioritatea vietii mele si totusi nu sunt capabila sa calc pe cadavre pentru el.

Eram ieri cu Emi la cardiolog. Aveam programare si asteptam cuminti la usa. Din cand in cand cate un medic mai aducea, peste rand, cate un copil, internat in spital, pentru control. Nu am spus nimic, nu pentru ca sunt incapabila sa ma revolt atunci cand regulile sunt incalcate ci pentru ca ma gandeam ca acei copii sunt internati deja, deci implicit mai bolnavi decat Emi. Am inteles mai apoi ca pe acesti copii ii vedea doctorita la salon oricum, dar unii parinti doreau controlul mai devreme de vizita in salon.

Cand, in fine, ne vine randul apare, gafaind, un cuplu cu o fetita de cateva luni in brate si un baietel mai mare de mana. Din cauza traficului au intarziat si se temeau ca nu o mai gasesc pe dna doctor. Controlul era pentru cea mica. M-a emotionat foarte tare ca un ghemotoc are nevoie de control la cardiologie si, in mod firesc, m-am retras din usa cu intentia de a-i lasa sa intre. Socra mea m-a admonestat din priviri si m-a intrebat sonor „acum este randul vostru, nu-i asa?”. Am raspuns stresata „nu cred”. M-am simtit vinovata ca nu sunt in stare sa imping usa si sa intru cu Emi, lasand bebelusa la usa, ca primul gand nu a fost la Emi, care la patru ani are mai multa rabdare sa astepte decat un bebelus, ci la mica printesa care plangea in bratele mamei ei.

De ieri ma tot intreb ce este in neregula cu mine. Insist ca Emi sa cedeze leaganul unui copil care plange ca vrea sa se dea in leagan, insist ca Emi sa imparta jucariile in parc „pentru ca asa este mai amuzant” chiar daca ceilalti copii nu sunt dispusi sa le imparta pe ale lor, nu-l las niciodata sa manance in fata celorlalti copii daca nu are si pentru ceilalti chiar daca el a salivat de nenumarate ori in fata unor pufuleti sau biscuiti.

Ma gandesc, speriata, ca nu stiu cum as proceda in cazul unei catastrofe, situatii limita. Stiu ca pe Emi l-as salva primul in caz de cataclism dar mai stiu ca m-as intoarce, in foc sau in apa, dupa ceilalti  lasandu-l pe Emi sa ma astepte, cu riscul de a nu ma mai intoarce la el niciodata.

De ce nu pot sa spun „dupa mine, potopul”?

Replică la bătaia de joc.

 Eu când nu ştiu ce să fac, nu fac nimic. Înainte vreme mă agitam, dar cu vârsta am învăţat că dacă e sa se lase cu penalităţi tot aia e.

De aceea, deşi PFA, deh traducător autorizat mi-a trebuit, nu am înţeles nimic din bâlbăiala legislativă aşa că am decis să şed binişor pe cămaşa mea. M-am enervat în sucul propriu  cât am putut şi eu, gândind că déjà plătesc pensie/şomaj/ asigurări medicale acolo unde am cartea de muncă şi nu înţeleg de ce trebuie să le plătesc şi în calitate de PFA, că doar nu beneficiez de două aspirine în loc de una de la statul român;  iar la pensie, dacă o apuc, nu o să am decât una bucată pensie amărâtă.

Discutam, cu obidă, despre imbecila lege cu medicul meu de familie. Doamna doctor oftează şi îmi explică că e în aceeaşi situaţie şi s-a săturat. Apoi, îmi mai adaugă şi dânsa un exemplu la bătaia de joc spunându-mi că începând cu 15 septembrie va fi asaltată de părinţi care vor solicita adeverinţă pentru copiii lor cum că sunt apţi pentru ora de sport. Mai să cad de pe scaun când am auzit una ca asta. Credeam că este nevoie de adeverinţă pentru a scuti un copil de ora de sport . Nope! Cineva, un deştept, păi cum altfel?, de la Inspectoratul Şcolar s-a gândit să-şi acopere partea dorsală de hârtii şi a impus necesitatea unei astfel de adeverinţe pentru a se ţine în scaun şi în cazul în care mai leşină un copil la ora de sport, se întâmplă cine ştie ce alt eveniment nefericit vânat de ştirile de la ora 5. Atunci să răspundă medicul. Mare e grădina!

Dar să nu credeţi că numai funcţionarului de la stat îi bubuie mintea. Nuuu. Multinaţionalele vin şi ele tare din urmă.

Sătulă de costurile mari şi servicii proaste (toate sunt proaste dar astea costau mai mult), decid să reziliez contractul cu firma de cablu TV/internet/telefonie fixă , aia de începe cu U şi se termină cu C, ca să nu le fac reclamă. Mă deplasez la centrul cu pricina, sun la numărul scurt, solicit rezilierea, aştept o lună, plătesc ultima factură, depun echipamentul…

Când credeam că am scăpat, surpriză! Primesc un plic de la firmă, cu menţiunea “important pentru dumneavoastră!”, în care, într-un limbaj grosolan, sunt ameninţată cu cheltuieli de judecată în cazul în care nu fac plata sau dovada plăţii în 7 zile de la notificare. Râmân mută de uimire şi mai citesc încă odată. Notificarea este semnată Departamentul Recuperare Debite. Nicio persoană nu lucrează aici, pentru că nu semnează o persoană. Nişte mese şi nişte scaune m-au notificat. Mă suspectez de început de Alzheimer şi îmi verific evidenţele. Nu, nu am greşit, chiar am plătit factura, chiar am depus echipamentul, am şi proces verbal. Mă uit la plicul cu “important pentru dumneavoastră!”, mă uit la factură.

Măi să fie, au stricat ăştia o bucăţică de copac şi bani de timbru ca să mă notifice pe mine în loc să verifice la ei la contabilitate. Ce-o fi în capul lor?

Tărâţe să fie, dar de ce să mă jignească pe mine trimiţând scrisori de ameninţare, pornind de la prezumţia de vinovăţie, în loc să-şi verifice evidenţele? Spun ei „ în situaţia în care”, ceea ce te duce cu gândul că ştiu că se poate întâmpla să notifice oameni corecţi, cu plata la zi, dar nu le pasă. Trimit hârtii în masă fie pentru ca unii angajaţi să-şi justifice existenţa, fie pentru ca unii managerii să-şi acopere partea dorsală cu ele. Dar costurile?  Merită?   Până unde înghite clientul român?