Povesti de trait

Scriu de urat, de departe, de tarziu, de dor, de suparare, de  implinire, de gol…Scriu.

Cand iubesc scriu mult, cu inflorituri pe alocuri, cu trimiteri si intoarceri de condei.  Scriu inspirat, inaltator si dulceag.

Cand urasc scriu scurt, lucid, rational si punctat.  Scriu din adanc, scriu rumegat.

De gol si pustiu scriu sacadat, infierbantat si  ocolit.

De dor scriu cu inima.  De dragoste cu aripile.  De urat cu mintea.

Ca mine faceti si voi. Fie ca scrieti emailuri, scrisori, sms-uri, pe blog, pe facebook sau pe twiter.

La telefon iubesc cu fiecare inflexiune, imi modelez respiratia, imi unduiesc gratios vocea.

La telefon urasc monosilabic: „da”, „nu”, „ok”.

Langa telefonul mut imi traiesc singuratatile, golurile si departarile.

Suna cunoscut? V-ati tinut si voi respiratia de teama sa nu pierdeti taraitul lui?

Dar in viata pasesc apasat, alerg neinfricata, cu bratele larg deschise, catre ce-o fi. Fata in fata iubesc tactil, cu buricele degetelor, cu firele de par rasfirate rebel pe fata lui, cu buzele umede de sarutul lui alunecand de la tampla spre piept, mangaind cu ochii, urechile si gatul.

Pasul apasat m-a purtat, in vara tarzie a lui 2003, catre o intalnire ce-o credeam ratata. Putine cuvinte, gesturi framantate si doua trupuri singure ce-si vorbeau mut. Asta e povestea mea!

Uneori imi este greu, alteori imi este pustiu, iar cateodata imi suna a gol. Oricum mi-ar fi, stiu sigur ca pasul meu ar porni iar apasat catre intalnirea aceea. Stiu ca o mie de semne asternute pe hartie,/email/sms sau zeci de inflexiuni ondulate nu tin loc de poveste traita, respirata prin toti porii.

De aceea, va invit sa va traiti povestile, sa va consumati intalnirile si sa ni le impartasiti mai apoi si noua pe http://www.coffeechat.ro/intalniri-alintaromate

Grevă generală

Sunt organizată, dar asta am mai spus, aşa cum am spus şi că îmi plac ordinea şi curăţenia, că mânuiesc graţios, ca majoritatea româncelor,  aspiratorul în timp ce rufele se învârtesc cu X rotaţii pe minut în cuvă, legumele fierb pe aragaz  şi o tartă se coace în cuptor. 

 Lunea dimineaţa vin să mă odihnesc la birou după ce am executat flick-flack-uri periculoase în weekend:  curat, spălat, gătit, călcat, jucat, o sedinţă la asociaţie, o traducere, lecţii la gramatică şi engleză cu nepoţica şi măcar trei telefoane către terţi.

 Dar vezi, până şi o maşină perfect tunată are nevoie câteodată de o pauză. Atunci e semn că e vremea grevelor. Şi câteodată chiar e timpul să institui grevă generală. Atunci închid calculatorul la ora 8:00 PM, mă întind în pat cu telecomanda în mână, ţinând în braţe puiul de om. Amândoi ne băgăm în pat cu „casele”, eu cu rimelul încă pe gene, el nespălat pe dinţi, ne hârjonim şi adormim ca-n gară.

 Dimineţile sunt mai greoaie pentru că n-am pregătit ghiozdanul de grădi de cu seară, pentru că rimelul se ia mai greu dimineaţa şi ustură ochii cam rău, pentru că lenea ne-a intrat în os şi vigantoletten, miere, calciu, aerosoli, dinţi, ochi, îmbracat e deja cam mult după grevă.

Blestemul graselor.

Deşi nu este politically correct, graselor li se permite să-şi spună pe nume, aşa cum numai afro-americanii au voie să-şi spună negrii sau romii “ţigani”. Nu mă întrebaţi cine a inventat asta sau dacă este o lege scrisă au ba. Eu ştiu una şi bună: autoironia este mereu permisă şi complexaţii o practică întotdeauna cu succes.

 Nu merg la sală. Am încetat cu mulţi ani în urmă să mai încerc, după ce rânduri de abonamente au expirat fără a fi folosite, spre bucuria patronilor ce au vândut un business fără a fi deranjaţi. Nu ştiu dacă întrebările puse în gura mare de antrenorii personali: „câte kilograme aveţi?”, „ce s-a întâmplat?”, „cum aţi ajuns aşa?, spre deliciul şi curiozitatea audienţei, m-au înhibat şi pus pe fugă. Nu ştiu dacă privirile compătimitoare ale suratelor în formă perfectă şi cu echipament branduit m-au determinat să arunc pe apa sâmbetei bănuţii puşi deoparte cu trudă pentru magicul abonament. Nu ştiu dacă calvarul schimbatului în vestiarul suprapopulat (eu pudica incurabilă) sau incomoda sacoşă cu echipamentul, cărată prin tramvaie şi autobuze, groaza de a face duş în locuri publice…, fiecare dintre ele sau toate la un loc,  m-au făcut să dezertez.

 Nu vorbesc niciodată despre diete şi nici nu mă vait de kilogramele în plus. Nici în public, dar nici în cercuri restrânse. Sunt înconjurată de prietene ce cântaresc 2-3 kilograme în plus şi sunt într-o permanentă luptă cu cântarul. În jurul meu se fac şi desfac diete. Se schimbă  cure de slăbire, informaţii despre cele mai moderne metode, despre săli şi masaje. Nici nu clipesc. Uneori devin chiar invizibilă.

 O singură dată am menţionat, asa ca într-o doară, cuiva, că mă deranjează cumplit forma corpului meu, şi persoana a rămas şocată. Am înţeles că cei ce mă cunosc cred că sunt fericită şi împăcată cu obezitatea mea. Ce-i drept, spun mereu glume pe tema asta, nu mă deranjează (sau nu arăt) când sunt întrebată unde se găsesc hăinuţe mai drăguţe pentru femei XXL,  râd la bancurile cu graşi şi nu am reacţie când sunt mutată mereu pe locul din faţă al maşinii.

 Aşa nu ajungi peste noapte. Un metabolism prost, obiceiuri alimentare defectuoase şi o tiroidă besmetică, te fac să adaugi cam 3 kg pe an. E suficient. La început îţi spui: „măcar am picioare frumoase”, şi-ţi iei haine care să ţi le expună. Apoi, pierzi picioarele şi-ţi spui: „măcar am un decolteu frumos”, lungeşti fusta şi adânceşti tăietura bustului. În final, îţi spui: „măcar am o faţă frumoasă”, şi acoperi tot punând, cu mici trucuri de machiaj, faţa în valoare.

 Am învăţat care sunt magazinele, vreo trei la număr, în care pot găsi ceva mai acătării pentru mine, evitându-le pe cele în care vânzătoare insolente îmi spun, de cum am păşit în magazin,  „măsura dumneavoastră avem doar pe maron şi negru” (de parcă nu puteam să fiu acolo căutând un cadou pentru cineva). Am învăţat, singură, care sunt modelele care mă avantajează, unde trebuie să fie cusăturile şi câte, am învăţat ce trebuie să evit, dar mai ales am învăţat că asta costă. Da, preţurile pentru acelaşi produs variază în funcţie de mărime, de la 48 în sus preţul creşte exponenţial.

 Cea mai importantă lecţie pe care o grasă, care se respectă, o învaţă este că EA nu are voie niciodată să fie neglijentă. Ea trebuie să fie mereu îngrijită, să aibă părul vopsit la zi, unghiile făcute, să fie feminin accesorizată, să miroasă a parfum bun şi să emane bunăstare. E femeie slabă şi neglijentă nu trezeşte atâta indignare precum una grasă şi neglijentă. Cu cât învaţă mai repede lecţia asta, cu atât, o supraponderală,  are mai puţin de suferit. Iar mie nu mi se poate reproşa asta niciodată.

 Cu toate te înveţi să trăieşti, pe toate înveţi să le răzbeşti. Cel mai greu de suportat sunt sfaturile, observaţiile, în special cele venite din partea unei femei cu un metabolism genial care nu s-a privat în viaţa ei de nimic. Ce ştie ea despre tine, despre cum este să te lupţi cu tine şi cu un corp netrebnic? Ce ştiu, în general, oamenii din jurul tău despre un subiect pe care tu nu-l abordezi niciodată ?

 Grasele sunt şi ele femei, iar unele chiar feminine.  Dincolo de ţesutul adipos şi stratul de grăsime se află un suflet, la fel de uşor de rănit precum cel al silfidelor. Stratul de grăsime nu ţine de frig (de câte ori nu am auzit câte o amică gratulându-mă cu asta!), iar iarna le pătrunde şi lor în oase. Grasele sunt active, dorm puţin şi muncesc mult, kilogramele în plus nu înseamnă neapărat lene.