Un timbru şi o semnătură pentru o viaţă!

 În perioada decembrie 2010 – martie 2011, Salvează Vieţi, o asociaţie nonprofit de voluntari,  a strâns peste 1.000.000 de euro prin campania „Nu mă ignora”, campanie  dedicată înfiinţării primului Centru de Excelenţă în diagnoza şi tratamentul cancerului limfatic din România, la Clinica de Oncopediatrie Louis Ţurcanu din Timişoara. 

 Adică,  un spital din sistemul medical de stat urmează sa fie dotat prin crearea de laboratoare şi camere de izolare astfel încât să poată procesa analize dar să şi trateze bolnavii de cancer şi leucemie din România. Alte spitale de stat din România vor putea trimite teste, pentru copii sau adulţi, la acest laborator şi să afle rezultatul în timp scurt şi fără costuri. Toate astea au fost posibile pentru că o mână de oameni, voluntarii Salvează Vieţi, au reuşit să mobilizeze o mână mai mare de oameni şi să facă imposibilul să devină posibil.

 Când guvernul închide spitale, Salvează Vieţi construieşte.

Vino şi TU alături de voluntarii Salvează Vieţi.  Ajută la asigurarea consumabilelor centrului de excelenţă. Donează 2% din impozitul pe venit. Statul ţi-a luat deja banii, nu mai trebuie sa dai nimic.

Completează un formular cu datele tale, semnează-l, pune un timbru la plic şi trimite formularul 230 prin poştă la administraţia financiară de care aparţii cu domiciliu.

 Un  timbru şi o semnatură pentru o viaţă! Uite aici cum:  http://www.salveazavieti.ro/

America a intrat la apa.

Fara sa planific, s-a intamplat sa vizitez Washington DC la fiecare 2 ani, 2007-2009-2011. Impresiile mele, categoric subiective si reduse la ochiul turistului scormonind dupa detalii dar limitat la DC, s-au modificat cu fiecare vizita.  

Pentru  prima oara totul era imens, de la autostrazi la Mall-uri, haine sau mancare. Venisem pregatita sa-mi scutur garderoba, sa beneficiez de reduceri si soldari, sa inteleg cum traieste americanul tipic ratacita printre rafturile de la Safeway, atenta sa comand mereu „medium” sau „small” pentru ca oricum era mult, sa nu ma intand la vorba cand sunt intrebata  „how are you today” si sa refuz politicos dar vehement sa „subscribe today” pentru nu stiu ce facilitati pe termen lung…

A doua oara orasul m-a primit zambind, cu soare, iar eu mi-am permis ragazul sa-l strabat la pas. Natura serviciului mi-a dat acces la intalniri si expuneri de care turistul obisnuit nu beneficiaza. Asa am inteles atunci problema asigurarilor medicale private& stat, am impartit mancare la beggers, am vorbit despre posesia de arme, despre politici si politica.

La a treia vizita orasul m-a primit la fel de generos chiar in plin festival „Cherry Blossom”, chiar daca cherries nu mai aveau blossom din motive de vant si ploaie. Doar ca acum totul mi s-a parut globalizat. Atat de tare s-a globalizat America incat totul s-a redus.  Medium soup este chiar medium, Victoria Secrets nu mai produce sutiene dincolo de masura 38 DD, Anne Taylor se opreste la masura 16…Si toate astea  in conditiile in care imi pare ca toata America alearga, mananca salata si bea apa plata.  Ce s-a intamplat cu tara asta? Acum patru ani beam limonada dintr-o vaza, incapeam in bluzele de la AT iar Victoria Secrets nu-mi era denied.

Categoric: America a intrat la apa!!!

Opriti clipa!

Ne grabim sa crestem mari ca sa putem purta rochiile mamei, sa ne putem  ruja, sa  topaim faloase in pantofi cu toc aducatori de monturi si coloane vertebrale viciate sau sa ne putem barbieri cu tati.

Ne grabim sa fim mari ca sa nu ni se mai reproseze de fiecare daca ca suntem prea mici pentru opinii de om mare, prea necopti pentru a lua decizii si prea imaturi pentru a-I combate pe  cei maturi.

Ajunsi adulti,  suficient de independenti pentru a ne plati facturile, pentru a contracta imprumuturi bancare, pentru a fi raspunzatori pentru faptele dar mai ales pentru esecurile noastre, devim niste nostalgici incurabili ai copilariei.

In calitate de parinti ne grabim iar sa sarim etape. Sa treaca mai repede etapa sugar pentru a putea sa castigam putina independenta, sa iesim in oras fara panica alaptarii, fara frica colicilor sau a durerilor de dinti. Sa iesim la un film, sa dormim mai mult…Omitem inconstient ca vom deveni si mai ocupati pazind micul cercetas pornit sa exploreze lumea.

Mai apoi, ne dorim sa vorbeasca copilul mai repede pentru a putea comunica mai bine: „ce te doare? „De ce plangi?” …Atunci se deschide usa interminabilelor negocieri. Mai lasi tu, mai bate el napraznic din piciorus, mai oboseste tata, mai se inmoaie impaciuitor bunica…

In etapa urmatoare marim doza de realism si incepem sa-i educam independentele: „esti mare, trebuie sa te imbraci singur/a”, „trebuie sa mananci singur/a daca vrei sa te primeasca la gradi”, „trebuie sa stai fara mami si tati toata vara la bunici, esti mare si este si mai amuzant”..

Intr-o dimineata te trezesti ca piticul merge singur la baie, iti tranteste usa in nas solicitand intimitate, ca pe usa de la camera lui troneaza tantos un anunt cu „Interzis accesul persoanelor neautorizate”, ca ai vrea sa-l mai saruti dulce, sa-i mananci buricul (asa cum se ruga de tine cat era dependent dar tu te eschivai diplomatic pentru ca erai la capatul unei zile ingrozitoare sau la inceputul uneia fara sfarsit)  sau sa-i netezesti mamos parul, dar ca-ti este refuzat totul pentru ca piticul a crescut iar tu esti o mama penibila si plictisitoare.

Nu, nu e prea devreme pentru grijile mele.  Emi isi incalzeste singur mancarea la cuptorul cu microunde, confectioneaza senvisuri amuzante, se inchide in baie ca sa se spele pe dinti, se inchide in camera lui cand este suparat pe mine, isi alege hainele si le refuza pe cele indicate de mine, controleaza ghiozdanul de gradi ca sa vada daca am pus schimburi potrivite cu gusturile lui (tricoul cu Ben 10, Spider Man sau Fulger) , ma apostrofeaza :”ma ‘nebunesti”, “nu mai repeta”, “pot si singur”.

Desi observ fericita evolutia lui, cand vad  toate astea venind spre mine  vreau sa strig cu putere : „Opriti clipa!”