Am ce n-am.

La final de an îmi fac mereu dublu bilanţ pentru că mă pregătesc să mai îmbătrânesc puţin imediat ce trecem în noul an.

Preocupată mereu de ceea ce n-am făcut, n-am avut, n-am ştiut, n-am obţinut, uit mereu să-mi vorbesc despre ce am. Dar anul acesta, copleşită de atâta durere şi boală de care m-am înconjurat, de sărăcie reală, de pierderi dramatice, am decis să fiu mai modestă şi să mulţumesc pentru tot ce am.

Toţi ai mei sunt relativ sănătoşi, n-am pierdut oameni dragi în 2011, am întâlnit oameni frumoşi, am obţinut titlul de doctor în ştiinţe politice, am văzut America de două ori, mi-am plătit ratele la timp, am făcut voluntariat, mi-am dat demisia, am scris, mi-am dus băiatul în concediu, am câştigat câteva bătălii, am pierdut nişte lupte, m-au dezamăgit nişte oameni dar m-au surprins şi entuziasmat alţi oameni..

Astăzi ştiu că am ce n-am. Dar voi?

Condamnați la Fericire!

Deși este criză economică, rândurile șomerilor s-au îngroșat și presiunea taxelor a crescut, suntem condamnați să fim fericiți.

Televiziunile ne bombardează cu oferte pretențioase pentru seara de Crăciun sau Revelion, radiourile emit jingles de mai bine de o lună, vitrinele magazinelor ne îmbie cu discounturi amăgitoare, gospodinele scutură casele din încheieturi, scot agoniseala din cămară și te presează să te organizezi întrebând necontenit ce meniuri ai planficat.

Sunt obosită! Nu vreau nimic. Nu i-am scris lui Moș Crăciun și nici nu mi-am cumpărat un cadou (deși cele mai frumoase cadouri primite sunt cele pe care ți le faci singur), nu spăl geamuri și nici nu mai încerc să fac cozonac. Cu cât sunt presată mai mult să fiu fericită pentru că este Crăciunul, cu atât mă simt mai nefericită.

M-au compleșit durerile omenirii, campaniile de strângeri de fonduri pentru cauze umanitare, solicitările de donații, cerșetoria de la colțul străzii, mizeria și sărăcia din mijlocul străzii, presiunea mulțimii gonind după cumpărăturile de ultimă oră,

Doar mie mi se întâmplă asta?

Băcănia din vis.

M-am născut și am crescut în comunism legănată de poveștile bunicii, povești în care ea avea guvernantă unguroaică, tatăl ei era avocat și bunica deținea un magazin de bijuterii. Toate se întâmplau în Turnu Severin, un oraș de provincie unde toată lumea cunoștea pe toată lumea și unde, evident, familia bunicii mele era foarte respectată.

Închideam ochii si o vedeam pe Erzi, vedeam pianul la care exersa bunica, copilă fiind, asistam la orele de franceză, îmi corectam ținuta la masă în timp ce se serveau bucate gustoase, alese cu grijă..

Am crescut ungând  untură pe pâine cu usturoi cât să-mi ajungă pentru o viață. Am crescut într-un apartament supra-populat, într-un cartier mărginaș al Bucureștiului, fără rude la țară, furnizoare de legume și carne, dar am crescut visând frumos la produse proaspete de băcănie, la mirodenii speciale, la un băcan voios și gata de sfadă …

Visele țin de foame. Uneori țin și de tristețe și de urât. Astăzi deschid ochii și visul meu devine realitate. Am găsit o băcănie cu băcan pus pe sfadă, cu mirodenii aromate, cu alimente fine, cu borcane frumos rânduite care te strigă ia-mă acasă!. Am găsit un loc curat care încurajează producția mică, locală, care încurajează mâncatul puțin și sățios dar mai ales sănătos. Am găsit locul de vis din poveste.

Vă chem și pe voi să-l vizitați. Veniți astăzi să degustăm împreună bucate alese, începând cu ora 18:00, pe strada Dionisie Lupu la nr 76, colț cu Jules Michelet, la Băcănia Coco.

Ne așteaptă brânzeturi  de pe Valea Loirei din lapte de capră – Selles sur cher, Pouligny-Saint Pierre, Valancay, Coeur du Berry sau Sainte-Maure de Touraine -, cârnați uscați cu rocquefort, piment d’espelette, alune, picodon, din carne de porc sau mixtă. Ei vor fi acompaniați de baghete proaspete. Iar papilele gustative se vor  bucura de vinurile, albe frantuzești și rosii românești de la crama Bazilescu.

Pledoarie.

Trăim schizofrenic.  Zâmbim universului de dincolo de uşa casei şi urlăm în perne în spatele uşilor închise. Exersăm zâmbetul natural până ne dor maxilarele, ne alegem cuvintele cu grijă in interacţiunea cu ceilalţi şi vărsăm veninul în interacţiunea cu noi.

În acest context eu nu mă mir că o tânără talentată alege, la 37 de ani, să sară pe geam, sau că o alta, proaspătă mămică, alege se bea otravă. 

Nu ştiu ce resorturi  au declanşat gestul dar înţeleg cum este să nu mai poţi. Să nu mai poţi înainte şi nici înapoi, să nu mai găseşti sprijin în azi dar nici în ieri. Înţeleg că oamenii te pot părăsi, trăda sau răni, că urcuşul e doar o pantă şi că eşti din ce în ce mai chircit în durerea ta.

Nu, nu pledez pentru sinucidere. Nu tocmai eu, cea care iubeşte atât de mult oamenii. Pledez doar pentru dreptul de a fi slab, de a declara onest că nu mai poţi şi că tot ce ai avut de dăruit n-a prea avut rost. Pledez pentru înţelegere, compasiune şi empatie.

Oamenii buni se întâlnesc pe 6 decembrie.

Iubesc oamenii, am spus asta de foarte multe ori. Îi iubesc atât de mult încât nu am niciodată cu mine plasă de siguranță. Vibrez cu toată ființa la gânduri bune,
idei înălțătoare și cauze umanitare. Iubesc oamenii așa cum sunt ei. Dar cel mai mult îi iubesc atunci când își unesc forțele pentru ca să facă ceva bun.

Andreea Sorescu, de la Asociația Învingem Autismul, vrea să integreze 23 de copiii cu autism. Nu și-a propus să salveze lumea pentru că nu poate. Dar și-a propus să înceapă salvarea lumii cu cei 23 de copii. Pentru că integrarea costă
bani, Andreea a decis să-i strângă într-un cadru festiv pe 6 Decembrie, împreună cu Moș Nicolae. Nuami Dinescu, un alt om bun, s-a alăturat Andreei și va prezida seara specială.

Karaoke,vin bun, plăcinte gustoase, o serie de servicii pentru care puteți licita, toate vă așteaptă dacă doriți să vă alăturați grupului de oameni buni care încep salvarea lumii cu 23 de copii.

Vă aștept pe 6 decembrie la ora 18:00 în Club Fabrica de pe strada 11 Iunie nr. 5o.