Dragostea de sine. Gasitorului recompensă.

Ni se spune mereu cât de important este să ne iubim pe noi înșine. Eu, cel puțin, aud sintagma asta foarte des în ultima perioadă.

Sincer, deși înteleg fiecare cuvânt în parte, luate la un loc cuvintele astea nu au noimă. Cum să mă iubesc?  Adică să mă hrănesc pe mine prima înaintea pruncului meu, așa ca în instrucțiunile de la avion când ni se spune că adulții trebuie să se asigure că au ei masca de oxigen pe figură înainte de a se îngriji de copii?

Adică să mă duc să mă culc chiar dacă ghemotoacele de praf zac prin ungherele apartamentului, coșul de rufe dă pe afară și frigiderul șuieră a gol?

Adică să cheltui toți banii familiei pe medici și tratamente pentru mine și să amân sine die controalele medicale pentru copil?

Adică să mă apuc să zac de neputință ignorând faptul că zăcutul nu plătește facturi și nici rate?

OK! Și cum începi să te iubești? Care este primul pas? Există vreo limită în iubirea asta de sine? Cum se învață așa ceva la vârstă adultă?

Am trăit toată viața învățând că bucata cea mai aleasă este pentru musafiri, că fața de masă și farfuriile cele bune sunt pentru ocazii speciale, că hainele elegante sunt pentru nunți/botezuri/aniversări, că stomacul nu are oglindă dar pereții au urechi și urechilor străine nu trebuie să le expui nimic din zbaterea ta interioară.

Am crescut crezând că nu trebuie să lași pe mâine ce poți face astăzi, așa încât am alergat mereu contra cronometru pentru ca mâine să nu câștige lupta cu astăzi.

Și am alergat până la epuizare. Epuizarea asta m-a lovit mișelește, pe neașteptate, așa încât mai întâi mi-a amorțit o mână, apoi un picior, apoi jumătate de gură, apoi am început să mă bâlbâi….La final am rămas cu o spaimă cumplită. Mi-a fost teamă nu că am să mor ci că am să rămân povară familiei.

De câteva săptâmâni vizitez medici specialiști. Aud, de la fiecare în parte, că sunt prea tânără pentru toate astea, că trebuie să mă îngrijesc mai mult, să mă iubesc mai mult…

De unde să încep iubirea asta de mine?