„"Într-adins, smerit și mut, am făcut ce am putut"- Tudor Arghezi“

Cum ştim?

de

cum stim

Cum ştim când este pentru totdeauna? Am recunoscut mereu că m-am măritat târziu, la 35 de ani, când nimeni nu mai credea că o să fac vreodată pereche (vorba cântecului). Ani de zile mi-am purtat cu mine singurătăţile, tristeţile, întrebările, făcând rabat de la toate principiile mele în încercarea disperată de a fi iubită măcar odată. Eram tânără, drăguţă, volubilă dar bântuită de boala fetei care nu e niciodată suficient de frumoasă, suficient de inteligentă, suficient de bogată… şi de aceea nu are noroc.

Când am rupt pisica şi am plecat în drumul meu intiţiatic (precum eroul de bildungsroman),  pentru prima oară peste hotare, în Anglia, şi mi-am luat soarta în mâini, m-am deschis la cap, dar mai ales la suflet, mi-am relaxat complexele şi m-am lăsat modelată de toţi oamenii pe care i-am întâlnit pe parcursul acelui an, la 28 de ani, viaţa mea s-a schimbat.

M-am întors în ţară conştientă de cine sunt, ce sunt, ce pot, dar mai ales ce vreau. Atunci viaţa mea amoroasă a înflorit şi cădeau în năvoadele mele, neîntinse măcar, peşti fel de fel, care mai rataţi, care mai blazaţi, mai egocentrici, mai indecişi…Cu toţii mi-au aratat ce nu vreau să am, ce nu-mi trebuie, ce nu trebuie sa fac.

Bărbaţii ăştia intrau şi ieşeau din viaţa mea cu viteza cometei, fără să lase în urma lor nicio lacrimă. Eram doar încântată că mi-am luat poşeta la timp şi am plecat înţelegând mai mult din natura umană.

Când l-am întâlnit pe soţul meu eram încă neobosită în căutările mele şi nu l-am vrut pentru că nu corespundea profilului din capul meu la niciun capitol: vârstă, ocupaţie, posesiuni…

Perseverenţa lui, jocurile nebănuite ale sorţii, au făcut ca în cele din urmă să accept cererea lui în căsătorie. Fără îndoială, îl iubeam.

M-am întrebat atunci cum ştiu că el este Acela? Cum ştiu că undeva acolo nu este altul mai falnic şi mai frumos ? Mi-am întrebat toate prietenele căsătorite sau cele încercate de relaţii matusalemice şi am primit răspunsuri fel de fel. Cel mai bun răspuns l-am primit de la prietena mea, Oana, emigrată în Canada: “nu ştim niciodată, eu şi acum mă mai întreb”.

Am înţeles că trebuie să rişti. Am înţeles că dacă te trezeşti dimineaţa cu dor de el, dacă îi cauţi peste zi privirea sau măcar vocea, atunci s-ar putea să fie el. Trebuie doar să rişti.

 Acum, în prag de aniversare a  5 ani de la căsătorie, mă întreb cum ştim dacă asta a fost tot? Cum ştim dacă mai e iubire? Mă enervez de o mie de ori pe zi din lucruri mărunte, mă cert, singură, dintr-o serie de alte o mie de motive, m-am simţit trădată de vreo două ori, m-am simţit ignorată de alte câteva ori, l-am iertat de prea puţine ori, l-am dispreţuit odată pentru slăbiciunea sa, l-am alungat în mintea mea de mai multe ori… Şi totuşi, când îmi spun asta a fost tot, nu pot să întorc capul, nu pot să plec. Mai râd încă la glumele lui, îi mai simt mâna caldă pe mâna mea, alerg cu dor la sfârşitul zilei, tânjesc după timpul nostru, mai avem bucurii mărunte, deşi tot mai rare, mai sunt cuvinte de rostit…

Cum ştim când trebuie să plecăm şi cum ştim când trebuie să rămânem?

Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • Pai prietena ta e o inteleapta. Nu, nu stim. Putem doar sa fim bezmetici si sa ne hranim niste presupuneri sau, aia mai norocosi, sa ne vizionam cat mai des filmul despre noi.
    Depinde ce mai vrem, depinde unde-am ajuns si unde am fi vrut sa fim de fapt. Eu am sentimentul ca daca nu ne alimentam singuri murim; de foame, de plictiseala sau de dor. Sigur sunt mai multe nevoi de ostoit , dar asa mi-a cazut la ora asta ‘piramida’ si o las asa, intr-o rana..

    Una 20 mai 2010 3:12 PM Răspunde
    • Una, ma gandeam eu ca e inteleapta.
      Simt ca ma pierd cateodata ingropata in facturile neplatite, febra,aerosoli, cumparaturi, familie…Ma tem sa nu ma pierd pe mine, sa nu ne pierd pe noi doi. Atunci incep intrebarile sa bata la usi si la ferestre.

      anemari 20 mai 2010 6:10 PM Răspunde
  • nu, nu, nu, nu, nu,
    nu gandurile mele, iar, 🙂

    amalia 20 mai 2010 3:27 PM Răspunde
    • Amalia, credeam ca picioarele adanc infipte in pamant si mintea brici, ascutita de cifre, nu produc astfel de indoieli. 🙂

      anemari 20 mai 2010 6:13 PM Răspunde
  • Ane , iti doresc de zece ori mai multi ani de casnicie decat cei pe care ii implinesti acum ! Asteptarile noastre din partea celor pe care-i iubim sunt diferite , pe cat de diferiti suntem noi toti . Daca ii mai simti mana calda , daca mai sunt cuvinte de spus , e de bine . Vei sti cu siguranta daca va trebui sa pleci vreodata , fara sa intrebi pe nimeni . Se spune ca reinnoirea juramintelor e un nou inceput ….

    camellia 20 mai 2010 4:38 PM Răspunde
    • Camellia, imi doresc sa fiu apta pentru provocarile pe care soarta mi le-a pus deoparte.

      anemari 20 mai 2010 6:14 PM Răspunde
  • Nu stiu daca cuvintele mele vor fi cele potrivite,cele de care ai nevoie…insa indraznes sa iti scriu din nou,fiindca dintre voi toate pe care v-am citit de ceva timp,va respect si v-am descoperit in Tango…in tine,Anemari ma regasesc cel mai bine…Ca si cand mi-as auzi ganduri,indoieli si framantarile sufletului,rostite cu voce tare.Cum stim?Cred ca doar la sfarsitul vietii,dupa ce parcurgem alaturi,umar langa umar toate drumurile si incercarile scoase in cale si ne uitam inapoi,putem afirma daca am avut langa noi,jumatatea sufletului nostru…Fiindca iubirile profunde nu sunt dupa mine,neaparat cele cu scantei si indragosteala care sa te faca sa-ti pierzi capul si sufletul intr-o clipa si o privire…cele perfecte,rotunde,fara certuri,fara dezamagiri,fara lacrimi,fara reprosuri si distantari…Ci tocmai cele care trec prin toate ,prin viata,boala,moarte,suferinta si supravietuiesc.E adevarat ca sunt putini cei alesi.Cei norocosi.Indragostitii…Dovezi?Nu exista..Doua garoafe albe pe smochingul alb al sperantei… Sau poate doar intelepti fiindca stiu sa mearga mai departe chiar si cand realitatea de zi cu zi,a unei relatii,in anii ce trec peste noi,se intampla sa nu fie pe masura nevoilor sufletesti.Nu e usor.Nu e frumos.Dar e de preferat sa fii ca tine,sincera,cu tine insati.Asa nu te vei pierde si cred ca nu va veti pierde nici voi,ca si cuplu.Ironia e ca si eu m-am maritat tarziu.Dupa ce,de la vreo 20 si ceva de ani,ma obisnuisem ca ideea ca voi fi o mama singura si ca va trebuii sa invat sa gasesc altfel de fericiri pentru ca dragostea ,,aceea,, nu era pentru mine.Pentru ca ca nu doream compromisuri sentimentale si nici sa ma prefac ca sunt implinita.Pe sotul meu l-am intalnit in cel mai prost moment.Abia incheiasem o pseudorelatie cu cineva,dupa lungi ani de singuratate,eram dezamagita,suparata pe viata si pe mine fiindca inca cautam dragoste.Eram ranita si deloc dornica sa ma arunc cu capul inainte si nu i-am dat vreo sansa.Nici lui si nici mie.Insa ne-am tot vazut.Si a stiut sa asculte.Cum putini barbati o fac.Iubirea lui mi-a dat libertatea de a fi eu insami si asa m-a vrut,exact cum eram.Pe nesimtite,am alunecat intr-o poveste si mult timp nici nu am realizat ca sunt in ea.Si stii cum imi dadeam seama ca iubesc?Inchipuindu-mi cum as trai fara el.Daca sufletul meu n-ar fi tresarit,macinat de un dor adevarat si nu doar de spaima unei noi singuratati,daca nefericirea mea nu ar fi fost legata doar de faptul ca lipsea o parte din viata mea ci de gandul ca undeva in lumea asta mare,exista el si traieste,respira,zambeste fara mine…atunci insemna ca IUBESC.Se mai intampla sa-mi privesc si acum cu o urma de mirare verigheta de pe deget,se mai intampla sa ma simt neinteleasa,straina de el,sa mi se para ca vorbele mele nu au ecou sau ca lacrimile mele nejustificate in ochii lui spun totusi atatea…Dar nu ma tem.Fiindca el m-a invatat ca asa e dragostea reala,matura.Ca nici el cum nici eu,nu suntem fara cusur si nici mereu pe masura perfecta a asteptarilor celuilalt.Ca va fi mereu acolo la sfarsitul fiecarei zile sa ma tina in brate si in diminetile cenusii din viata mea nu mereu roz.Ca si sotul tau,Anemari.Si ,pentru ca,dincolo de cuvinte goale si promisiuni,exista un vorba tare reala,ce zice,ca doar fiindca un om nu te iubeste cum ai vrea tu…nu inseamna ca nu te iubeste cu adevarat…Asa ca,Anemari,dincolo de intrebari si indoieli,incearca sa afli din nou iubirea ce n-a plecat niciodata…Love is not about who you can live with…Love is about you cannot live without…Cu respect si ganduri bune pentru tine,Silvia.

    silvia_flore1980 20 mai 2010 4:50 PM Răspunde
    • Silvia_flore1980, nu stiu sa mai iubesc inalt. Dar am stiut candva. 🙂 Acum iubesc cuminte.

      anemari 20 mai 2010 6:16 PM Răspunde
  • Cred ca ,Alice intr-o postare de-aacum cateva zile vorbea si ea ca si tine despre incercarea de a iubi ,,cuminte sau,,putin,, insa fara sa-i reuseasca asa bine…Sincer nu cred ca femeile care au onestitatea de a nu se ascunde de ele,ce si-au asumat trairile si modul de a trai curajos ar putea sa se piarda …Suntem toate insa impartite intre indatoririle de zi cu zi,profesie,camin,copii,sot si un milion de alte lucruri si e firesc sa mai obosim,sa ne simtim invinse in anumite ceasuri,sa se nasca ,,de ce-uri?,, la care nu gasim raspuns uneori…Nu cred ca sunt idealista,poate doar nu am fost inca suficient incercata de viata….Nu sunt nici genul optimist sau autoamagitor.Nu stiu daca e mult,putin sau suficient…dar inca iubesti.Si asta e un raspuns deocamdata.:)

    silvia_flore1980 20 mai 2010 8:00 PM Răspunde
    • Silvia_Flore1980, Alice arde pana la fitil si in iubire si in neiubire. Eu nu stiu, nu pot sa traiesc ca ea. Doza mea de luciditate e prea prea si ma face sa par (sau sa fiu) rece uneori.

      anemari 22 mai 2010 1:19 PM Răspunde
  • Nu stii Annemarie! Nu stim niciodata. Credem intotdeaunacsi proportia creste invers proportional cu varsta ca aceasta e marea noastra dragoste.

    Ceea ce ne face sa avem incredere ca am facut cea mai buna alegere sunt momentele grele cand ei raman langa noi orice ar fii, cand suntem aceeasi persoana in felul cum gandim si actionam in anumite circumstante, cand dam totul pentru persoana de langa noi, indiferent cat de romanica mai edte sau nu relatia noastra. Eu cred ca tu ar trebui sa stii de mult si ma gandesc doar la cate ati avut de trait /luptat/suferit impreuna si la postingul tau de mai de mult in care scriai despre sotul tau ca despre un inger.
    Eu cred ca stii!

    CristinaC 21 mai 2010 1:19 AM Răspunde
    • CristinaC, inger nu sunt nici eu, nu cred ca am scris despre sotul meu asa. 🙂

      Pe de alta parte, au fost cateva posturi despre iubire, compromis, a ierta versus a nu ierta. Comentariile voastre de acolo m-au facut mereu sa ma intreb daca eu traiesc sau nu in compromis. Daca nu ierti dar mergi mai departe, e bine? Dar daca te simti tradat si mergi mai departe? Dar daca inca iti este dor de ce nu ierti? Despre asta am scris eu aici.

      anemari 22 mai 2010 1:22 PM Răspunde
  • nu cred ca vom afla vreodata. mai mult, atunci cind crezi ca stii ti se dovedeste contrariul.
    asa ca mai bine sa nu aflam. las’ sa mai fie si taine de nepatruns ca prea vrem sa avem toate raspunsurile. 🙂

    iana 21 mai 2010 3:49 PM Răspunde
    • Iana, raceala m-a rapus iar la pat. Zac de trei zile cu febra. Febra naste intrebari fara raspuns, sau cine stie…

      Da, poate ca e mai bine sa nu stim.

      Ne-am sarbatorit, Emi si cu mine, Constantin & Elena in pat cu ceai. Pe Emi il cheama si Constantin si pe mine si Helen. 🙂

      Sper sa petrecem curand.

      anemari 22 mai 2010 1:24 PM Răspunde
  • Citindu-te, am plans.
    Si-ti spun asa, intarziat si printre lacrimi, La multi ani, prietena mea Helen, la multi ani pentru Constantinul tau drag. La multi ani pentru copiii nostri si pentru noi, mame cu nume sfant si suflet sfasiat de intrebari.
    Si-ti mai spun ceva ce nu am apucat niciodata – pentru ca aman mereu lucrurile de pret, coplesita de cele marunte, si rele, si urgente: esti langa mine in toate clipele pretioase. La ceas de sarbatoare, torn sampanie in cele mai frumoase si mai fine pahare pe care le-am avut vreodata, cele primite de la tine in ziua in care m-am casatorit. Si clinchetul lor, fericit, suna a dragostea mea dureros de mare si a prietenia noastra lasata, cumva, intr-o suspensie care inseamna eternitatea.

    Alice Nastase Buciuta 22 mai 2010 3:27 PM Răspunde
    • Alice, unii oameni nu au nevoie de multe cuvinte. Stiu, spun asta unei femei care traieste prin si pentru cuvinte.
      Eu sunt aici mereu si chiar daca nu-mi vorbesti, eu raman aici. Stiu ca si tu esti aici.

      Ma gandeam zilele astea ca nimic nu e intamplator. Cum a fost dat ca baietelul asta sa se nasca la un an de la casatoria mea si sa-l cheme Constantin, impartind astfel aniversarea.

      Nici intalnirea mea cu tine nu a fost intamplatoare. Cineva acolo sus are planuri cu noi. 🙂

      anemari 22 mai 2010 6:37 PM Răspunde
  • Ane , ai avut musafiri de seama aici la tine . Ce frumos ti-a scris ALICE ! Ma intrebam daca sotul tau iti citeste postarile si daca da , cum vine el in intampinarea celor scrise de tine . Citeam in raspunsul pentru CristinaC cateva intrebari pe care eu insami mi le pun de 10 ani incoace : ” daca nu ierti dar mergi mai departe ” , ”daca te simti tradat dar mergi mai departe” . Ei bine , Ane , stii cum mi-am raspuns eu la aceste intrebari ?Da , traiesc in compromis !E ingrozitor acest lucru , dar eu , pur si simplu n-am avut de ales …

    camellia 23 mai 2010 4:05 PM Răspunde
    • Camellia, musafirul sunt eu. Asta este casa lui Alice. Noi scriem aici la invitatia ei.

      In rest, nu mai stiu. Cred totusi ca gresim definind totul radical in alb si negru. Daca inca iubim nu cred ca e un compromis, nu cred ca e o naclaiala de relatie. Dar vezi, nici eu nu mai sunt asa de sigura.

      anemari 24 mai 2010 5:13 AM Răspunde
  • …si e cu atat mai dureros cu cat nu-mi sta deloc in fire sa fac compromisuri . Acum lasa-ma sa plang , ca n-as recunoaste acest lucru nici picurata cu ceara .

    camellia 23 mai 2010 4:12 PM Răspunde
    • Camellia, sotul meu citeste f rar ce scriu eu aici si de cele mai multe ori nu ma ia in serios. 🙁

      anemari 24 mai 2010 5:14 AM Răspunde
  • Anne,

    La multi ani pentru tine si Emi si multa sanatate!

    Un gand pretios pentru un om aparte!

    Cristina

    Cristina 24 mai 2010 9:02 PM Răspunde
  • La multi ani, Helen! La multi ani, puiului tau drag! Sa va fie viata lunga si frumoasa pe pamant!

    edervi 25 mai 2010 4:43 AM Răspunde
  • Ane , si eu cred in ” planuri ” puse la cale de ”cineva” . Si eu ma simt cateodata o marioneta in mana nustiucui si, desi am mai avut impresia ca eu am decis in anumite situatii , cand stau sa analizez tot , simt ca a intervenit cineva acolo . Voiam sa -ti spun ca e normal sa-ti pui astfel de intrebari in preajma marilor evenimente (cum stim daca mai e iubire ) , cand incerci sa-ti faci un bilant si hotarasti sa mai schimbi cate ceva ” pe ici pe colo …prin punctele esentiale” . Dar eu de data asta nu te recunosc cand spui : ”nu mai stiu ” sau ” nici eu nu mai sunt asa de sigura”.

    camellia 25 mai 2010 6:03 AM Răspunde
    • Camellia, constanţa este lucrul cel mai greu de dobândit.

      anemari 25 mai 2010 7:20 AM Răspunde
  • La Multi Ani…
    si sper ca esti mai bine cu raceala. nu as fi vrut cu commentul meu decit poate sa imi zic mie sa ma mai potolesc cu intrebatul si cu rascolitul dupa raspunsuri. ca poate e mai bine sa raminem asa .. suspendati… si fara raspuns citeodata.

    iana 25 mai 2010 7:22 PM Răspunde
    • Iana, am scapat de ce a fost mai greu. Acum am ramas doar usor racita.
      Uff, ma simt de parca tot anul nu am facut altceva decat sa fiu racita.
      In rest, poate ca ai dreptate. Uneori nu avem timp sa ne punem intrebari sau le ingropam in inima noastra. Se intampla insa ca cei din jur sa dezbata teme care sa rezoneze si sa provoace intrebari nenascute. Asa s-a intamplat cu mine.

      anemari 26 mai 2010 2:34 AM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title