fbpx
„"Într-adins, smerit și mut, am făcut ce am putut"- Tudor Arghezi“

De ce Bucureştiul?

de

pe malul dambovitei-p1-1Am citit zilele trecute, în Dilema Veche,  povestea lui Fanny Chartres, franţuzoaica exilată de bună voie la Bucureşti. Fanny spune că Bucureştiul este cartea ei preferată.

Eu m-am născut în Bucuresti şi sunt mândră de asta, deşi nu am niciun merit.  

Când eram mică şi mergeam în tabere mă distra foarte tare că orăşelele mici, provinciale, în care poposeam ne primeau cu “groază” murmurând a dezaprobare: “au venit bucureştenii”. Eram mai dezinvolţi, mai independenţi,  mai puţin sperioşi, mai greu de stăpânit, vorbeam altfel şi  luam oraşele cu asalt pentru că ni se cuvenea totul.

Adolescentă fiind, hoinăream ore întregi pe străzi desculţă, cu pantofii în mână, încântată pentru că în centru nu mă cunoaşte nimeni. În Bucureşti nu dădeam bună ziua toată ziua când mergeam pe stradă, puteam să fiu sfioasă la mine în cartier şi năbădăioasă în celălalt colţ al oraşului, dacă chiuleam de la şcoală nu mă vedeau vecinii ca să mă spună părinţilor, Cişimgiul avea suficiente căi de acces ca să-ţi poţi da întâlnire cu câte un băiat la fiecare oră, fără ca ei să afle unul de celălalt, transportul în comun întârzia suficient cât să poată acoperi o întâlnire ilicită, neaprobată de părinţi, bibliotecile şi parcurile îţi stăteau la picioare, discotecile erau şi ele suficiente…

Am crescut, au trecut anii, democraţia ne-a invadat vieţile, fie că am fost sau nu pregătiţi pentru ea, dar Bucureştiul a rămas în inima mea acelaşi. De acasă şi până in centru fac acum o oră şi jumătate în loc de 20 de minute, cum făceam în urmă cu 20 de ani, praful s-a înmulţit, clădirilor gri şoriciu li s-au alăturat construcţii semeţe din sticlă, populaţia s-a înzecit şi diversificat, parcurile au locuri de joacă pentru copii, alte parcuri au fost înlocuite cu benzinării…

Şi totuşi iubesc Bucureştiul!

Clădirile ce stau să se dărâme mă îmbie cu poveştile lor, străzile au încă parfum de sfârşit de secol 19, eu ştiu să numesc străzi cu cel puţin 3 nume (unul de dinainte de comunism, numele dat străzii în comunism şi numele democratic). Mai merg încă la Beldiman deşi băcănia s-a dus de mult, cu tot cu tanti care îşi trata reumele la mama la policlinică şi ne dădea salam pe sub tejghea. Îmi duc copilul în Libertăţii deşi pot să mă redresez şi să-l numesc Carol. Conduc mereu grupuri de americani să viziteze Casa Poporului şi le povestesc despre Cinematograful Modern şi filmele indiene pentru că acolo era cartierul meu. Astăzi, spre deosebire de acum 20 de ani, îmi pot permite să intru la Capşa si să iau cina, fie doar cu ocazii de business.

 La mine în cartier mai există încă mercerie, atelier de reparat pantofi, umbrele şi pălării, mai există legătorie şi dactilografie. Nu ştiu dacă îşi mai repară cineva umbrela sau pălăria astăzi, dacă în era lui facebook mai are cineva nevoie de dactilografie, dar eu aş vrea prăvăliile astea veşnice.

Duminica mă ducea unchiul George la Casata ca să mănanc profiterol şi mă simteam buricul pământului.  La Athene Palace, în spate, exista cea mai râvnită cofetărie cu bunătăţi de luat acasă şi acolo făceam de sărbători cozi interminabile pentru bomboane de ciocolată, praline şi alte cele. În clasa a 10-a, colega mea Roxana, fiică de măcelar, plină de bani, ne punea să chiulim şi ne ducea cu taxiul la cofetărie, ne îmbuiba de bunătăţi pentru ca să ne întoarcem la timp pentru ora următoare. Era cea mai bezmetică aventură! S-a terminat aventura când a observat măcelarul că Roxana fura bani de acasă. La Foişorul de Foc mai există şi astăzi convrigăria de unde liceenii de la Filologie-Istorie nr 1 (astăzi Iulia Haşdeu) cumpărau sfori întregi de covrigi. Mai există Oborul unde, când se băga ceva, profesoara de limba rusă făcea coadă şi ne lăsa de izbelişte.

Mai merg şi astăzi la film la Patria şi râd în sinea mea de vremurile în care urmăream filmele cu picioarele ridicate ca să nu simţim şobolanii mişunând pe la picioare, trec nostalgică pe lângă Cinematecă, mă plimb pe Lipscani în căutare de stambă pentru rochii de vară, aş mai bea o bere la Hanul lui Manuc dacă nu ar fi de-o veşnicie în renovare, trec podul spre Mitropolie şi îmi aduc aminte ce urât mirosea Dâmboviţa a mâl, înainte de a fi asanată , atunci când prin faţa magazinului Unirea mai existau încă linii de tramvai.

Iubesc Bucureştiul cu toţi miticii săi, cu transpiraţia din tramvai, cu femeile uşoare de pe Ştefan Furtună, cu  circurile foamei transformate in Mall-uri, cu verdeaţă, cu poluare, cu viaţa de noapte, cu zgomot de tramvai, cu greve, cu gropi, cu trotuare cu sau fără borduri, cu înghesuială, cu hoţi şi bişniţari, cu paparazzi, cu televiziuni şi ziare, cu vedete şi fiţe, cu cerşetori…

 Mă întorc fericită mereu la Arad, m-am îndragostit nebuneşte de Maramureş, vara trecută, îmi place Sibiul, vreau la Turnu Severin, mă încântă Timişoara, sună bine Iaşul, a fost plăcut la Satu Mare…dar aleg Bucureştiul.

Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • Ce articol frumos! Eu am stat doi ani in Bucuresti si n-am reusit sa iubesc nimic din el, am plecat fara niciun regret. Mi-a fost mereu dor de Clujul romantic al studentiei, sau de Piatra Neamtul mic, curat si cochet in care am crescut. Stiu ca sunt multe locuri frumoase si in Bucuresti, dar cred ca trebuie sa cresti acolo, sau macar sa fii student acolo ca sa ajungi sa te atasezi de oras. Mai tarziu e mai greu, nu mai ai acel ragaz de a-i explora toate cotloanele fascinante si te deprima transportul infernal, agitatia, mizeria. Sa nu ai bani in Bucuresti mi se pare mult mai greu decat in alte orase, dar, cand esti tanar si ai un grup de prieteni la fel de tineri si de nebuni, banii nu mai conteaza. Toti prietenii mei care au mers la facultate acolo s-au atasat de oras.

    catintherain 16 iulie 2010 2:08 PM Răspunde
    • Catintherain, sotul meu este de 15 ani in Bucuresti, dintre care 7 cu mine, si tot nu iubeste Bucurestiul. Am strabatut, mana in mana, la pas, stradute si ulicioare, ne-am ratacit pe strazi intortocheate, ne-am indragostit amandoi de parcul nostru, Carol, dar el tot nu iubeste Bucurestiul. N-am intalnit ardeleni, cu exceptia prietenei mele Gabi de la Arad, care sa iubeasca capitala.

      Anemari 17 iulie 2010 6:09 AM Răspunde
  • Anemarie, oricine cineste acest articol incepe sa iubeasca Bucurestilul.
    Ai scris frumos si cu mult suflet si chiar daca orasul meu e Brasovul sa stii ca si eu iubesc Bucurestiul pentru cat de necunoscut imi este de fapt si pentru toate minunatiile care se intmapla acolo

    CristinaC 16 iulie 2010 2:46 PM Răspunde
    • CristinaC, Bucurestiul meu exista. Ar fi frumos sa pot sa ti-l dezvalui intr-o zi.
      Cred ca intr-o alta viata am fost ghid turistic. 🙂

      Anemari 17 iulie 2010 6:10 AM Răspunde
  • Cred ca sunt ultima persoana care nu a vazut Bucurestiul – si mi-e rusine sa spun asta. Dar asa cum il descrii tu este imposibil sa nu-l iubesti. Mi-a placut cum ai facut trecerea peste timp. Este adevarat, Bucurestiul este altceva decat toate celelalte mari orase din tara: acolo se da ora exacta, acolo este inima tarii…Mi-a placut mult postarea ta, Ane… Un sfarsit de saptamana placut!

    camellia 17 iulie 2010 1:18 PM Răspunde
    • Camellia, te iau de mana si-ti arat Bucurestiul meu. Pot sa-ti arat un Bucuresti de marti dimineata, cand ne dam bolnave de la serviciu, si la ceasul in care altii alearga buimaci spre serviciu, sa ne bem cafeaua la Hilton pe terasa. Cu coltul ochiului scrutam Calea Victoriei. Asta este o lenesa, se trezeste abia dupa ora 10. Atunci isi deschid obloanele cele mai scumpe magazine. Hoinarim strengareste printre nimicuri, probam tot si nu cumparam nimic. Ne oprim apoi in Cimigiu si mai bem o cafea la biblioteca (era o biblioteca in aer liber care s-a transformat in tersa). Iesim zambarete in Bulevardul Elisabeta (fostul 1848) si mancam nesanatos la fast food, langa Beldiman. Coboram pe la Politia Capitalei, salutam Cinemateca, dam iar in Calea Victoriei si intram in Pasajul Vil-a-Croix. Stam la umbra si fumam narghilea. O luam la trap pe Lipscani, iesim pe stradute la Biblioteca Nationala si de acolo in Magheru. Ajungem la Universitate si ne clatim picioarele in fantana de la Facultatea de Arhitectura.

      Ce spui, vii?

      Anemari 17 iulie 2010 2:50 PM Răspunde
  • Ane, si eu iubesc Bucurestiul, si eu m-am nascut aici. Mi-e dor de vechea lui aristocratie, desi n-am cunoscut-o niciodata. Mi-e dor si de Bucurestiul copilariei mele, oricum, mai elegant decat cel de acum, si-mi amintesc cum ieseam cu prietenele mele in oras si mancam neaparat un profiterol la Cofetaraia Bucuresti – cea care functiona la parterul hotelului… Mi-e dor de Cismigiul in care m-am plimbat cu barca si cu primul meu iubit. Si ma dor motivele pentru care e blamat astazi orasul asta care, desi toti stramba din nas cand aud de el, e invadat din toate partile. Pentru ca Bucurestiul nu mai este locuit de mult de bucuresteni…

    Alina Grozea 17 iulie 2010 5:11 PM Răspunde
    • Alina, sa nu te gandesti la „bucuresteni” sau „nebucuresteni”. Pana la urma cu totii devin bucuresteni, chiar si sotul meu care-l reneaga desi-l locuieste de 15 ani.

      Cei ce blameaza orasul nu s-au adaptat. Nu ii aud inca ritmul, nu tin pasul cu viata, nu-i cunosc cararile, nu-l iubesc pentru orasul nu i-a asmiliat, pentru ca mersul lor e nesigur.

      Anemari 19 iulie 2010 4:29 AM Răspunde
  • Ane, cine ar refuza o asemenea invitatie? Dar altceva vroiam sa-ti spun – esti intr-o forma de zile mari. MI-a placut in mod deosebit aceasta postare. Nicio televiziune din Bucuresti n-ar reusi sa-l prezinte intr-o asemenea lumina. Nu stiu daca orasul este atat de frumos pe cat de frumosi sunt oamenii care il iubesc.

    camellia 17 iulie 2010 5:32 PM Răspunde
    • Camellia, va iau pe amandoua de mana si va duc cu mine. Va promit Bucurestiul de marti, de miercuri……Pe cel de luni nu o sa vi-l arat pentru ca e deprimant. Cel de duminica seara e bezmetic si nu intelegi nimic din el. Cel de vineri seara e cel mai frumos pentru ca e plin de promisiuni de weekend, pentru ca terasele din orasul vechi sunt invadate si luminile difuze ale inserarii iti imbata ochiul.

      Anemari 19 iulie 2010 4:32 AM Răspunde
  • ane draga… eu am fost ghid turistic in aceasta viata si imi pare rau ca nu te-am cunoscut atunci sa imi arati Bucurestiul ta dar intr-o calatorie prin Bucuresti cum vrei sa faci cu camellia vin si eu de oriunde as fii.
    Si eu sunt ardeleanca… de Brasov ce-i drept, nu chiar asa calma ca si clujenii dar Bucurestiul a fost si este pentru mine un oras plin de mistere.

    CristinaC 17 iulie 2010 11:04 PM Răspunde
    • CristinaC, timpul mai are rabdare cu noi, o sa fie zi ziua Bucurestiului nostru. 🙂

      Anemari 19 iulie 2010 4:33 AM Răspunde
  • Da Ane, titlul putea sa fie ” de ce [orice alt oras]?” dar Bucurestiul ramane Bucuresti … pentru cunoscatori.
    Pot sa spun ca este ” drogul” meu.
    Stii ca sunt legata foarte mult de provincie si am avut momente in care am zis ca ma las de Bucuresti, dar nu am reusit si decat sa duc o lupta nesfarsita cu parerile negative ale unora si ale altora m-am decis sa mi le pastrez mai bine pe ale mele.
    Mi-am pus si eu acelasi „de ce?” de nenumarate ori.
    Si mereu am vrut portia mea de Bucuresti.

    Oana 18 iulie 2010 1:58 PM Răspunde
    • Oana, desigur ca titlul ar putea fi despre orice alt oras. Eu nu as putea scrie asa despre altul, insa. Eu as locui putin la Arad, putin in Sighet…dar pentru totdeauna vreau in Bucuresti

      Anemari 19 iulie 2010 4:18 AM Răspunde
  • Anul asta am descoperit un Bucuresti surprinzator. Am venit in capitala, pentru prima oara, avand idei preconcepute despre cat de grea va fi scurta mea sedere acolo, de cat de zdruncinata ma voi intoarce in oraselul meu din Ardealul care m-a nascut, insa, cand a venit clipa intoarcerii, am plans, caci nu am mai vrut sa plec… M-am indragostit de Bucuresti, de zgomotul lui, de eleganta lui, de vechiul si noul atat de ciudat amestecate, de parculetele lui, de porumbeii lui, de terasele lui, de aglomeratiile lui… Si, indragostita fiind, sufar acum ca imi vad iubirea doar cam doua-trei zile pe luna…

    Carmen Adela 18 iulie 2010 8:17 PM Răspunde
    • Carmen Adela, ma bucur ca Bucurestiul a mai cucerit un ardelean.

      Anemari 19 iulie 2010 4:19 AM Răspunde
  • m-am nascut in Bucuresti, am crescut in Bucuresti… dar l-am constientizat, aproape ca pe o persoana fizica (si tot atunci „m-am indragostit” de el) abea cand am citit cartea ” O strada oarecare din Bucuresti” (de Irina Nicolau si Ioana Popescu)
    Citez…..
    ” Candva, am vazut un film despre sobarii din Bucuresti. Autoarea, o tanara aflata la sfarsitul unui curs de initiere in film video, cu norocul incepatorului, a nimerit peste urmatoarea situatie: sobarul lucreaza la o soba si bea; sticla scade si soba creste. Cand sticla s-a gollit, soba e gata. Atunci sobarul incepe sa danseze cu ea. O mangaie cuprinzandu-i rotunjimile in palme, isi lipeste pantecele de ea sfios… O clipa poti sa crezi ca soba o sa cedeze. Erotismul scenei este de nesuportat. Extrapolez, afirmand ca iubesc Bucurestiul cu dragoste de sobar”
    Da, chiar asa….. iubesc Bucurestiul cu dragoste de sobar!

    lovs 18 iulie 2010 11:31 PM Răspunde
    • Lovs, nu am citit cartea. O pun pe lista de „to do” pentru vacanta.

      Anemari 19 iulie 2010 4:20 AM Răspunde
  • am uitat sa ma semnez…. Oana L
    (lovs e adresa mea de mail)

    lovs 18 iulie 2010 11:35 PM Răspunde
  • Ane, m-ai pus in incurcatura, nu stiu ce sa aleg: Bucurestiul de marti sau pe cel de vineri seara…

    camellia 19 iulie 2010 12:23 PM Răspunde
    • De marti! Soarele rade mai frumos martea. 🙂
      Nicio gaza pe bulevard pe la ora 11:00. Chelnerii ne imbie cu cafele ca pe clientii de onoare. Lumea sta aplecata cu ochii in monitor si noi luam cu asalt orasul.

      Anemari 19 iulie 2010 12:41 PM Răspunde
  • …veni, vidi, vici !!!

    camellia 19 iulie 2010 6:28 PM Răspunde
  • Asa e… Soarele rade mai frumos martea!
    Lunea….o intreaga saptamana (si eventual o lista interminabila cu ce ai de rezolvat) sta intre aceasta zi si week-end!
    Miercurea… mijlocul saptamanii, aproape ca ai obosit deja… si mai sunt inca atatea zile pana la week-end (iar de pe lista “ai taiat” prea putin)
    joia…. ei, asa da; miroase deja a week-end
    vinerea… prea multa agitatie, se fac planuri last minute
    sambata… curatenie, cumparaturi, Mall-uri, blocaje in trafic (pt cei care vor sa dea o fuga la mare sau la munte)
    duminica… se pregatesc “temele” pentru luni

    Am o intrebare pentru voi!
    Daca ar fi sa reduceti Bucurestiul la o singura strada, care ar fi aceasta ?!
    Oana L.

    lovs 19 iulie 2010 7:03 PM Răspunde
  • PS
    sper ca formularea „am o intrebare pentru voi” sa nu deranjeze pe cineva…. dar ma simt ca intre prietene cu “voi”!

    PPS. am dat adineauri cautare pe google…”iubesc bucurestiul”!!
    Citind, cum si de ce il iubesc altii…aproape ca am uitat cum si de ce il iubesc eu;
    m-am simtit de parca s-ar fi uitat cineva in jurnalul meu intim (nu am asa ceva), la pagina in care am scris de iubitul meu secret, Bucurestiul, si acum as fi gasit postate online acele “intimitati”
    Si, ca sa nu-mi pierd identitatea,… ma retrag pe “o strada oarecare din Bucuresti” si spun inca o data celor care vor sa ma asculte…..Iubesc Bucurestiul cu dragoste de sobar!
    Oana L.

    lovs 19 iulie 2010 9:51 PM Răspunde
  • Anemari, eu sunt o ardeleanca pe care o cunosti si care iubeste Bucurestiul!
    Traiesc de 7 ani aici, de fapt am venit cu gandul de a nu ma intoarce in Cluj sau in Alba decat pentru (scurte) momente de respiro. Am venit sa-mi fac meseria asa cum credeam eu, in acele vremuri, ca poate fi facuta la superlativ. Am venit fara sa stiu prea multe, de fapt. Nu mai fusesem niciodata in capitala, dar l-am privit din prima ca pe un fel de „acasa”. Am reusit sa vad mai multe locuri decat un nativ, dar inca mai am de umblat, de plimbat…
    Regret ca nu am, ca si tine, amintiri din Bucurestiul de alta data. Il descopar doar in fotografii, in povesti si in oameni.

    Anda 19 iulie 2010 10:26 PM Răspunde
    • Anda, ma bucur ca orasul te-a cucerit. Sper sa aduni amintiri frumoase care sa-ti provoace duioase aduceri aminte la maturitate, sa legi iubiri mari de strazi inguste.

      Anemari 20 iulie 2010 8:26 AM Răspunde
  • Ane, am citit pe blogul Simonei despre intamplarea ta de la spital. Oare chiar nu putem sa facem ceva sa schimbam starea asta de lucruri? Santem chiar atat de blazati incat sa nu speram intr-o viata mai buna, mai dreapta , mai civilizata?

    camellia 23 iulie 2010 7:59 PM Răspunde
    • Camellia, eu blazata nu sunt dar imi aleg bataliile. Cred ca putem face ceva promovand exemplele „asa da”. Mmm, ne trebuie o strategie

      Anemari 25 iulie 2010 12:14 PM Răspunde
  • Intr-adevar, superb transpusa in cuvinte imaginea Bucurestiului natal. Eu l-am iubit cel mai mult cand eram eleva la liceu, chiar inainte de ’89, acea perioada fiind cea mai frumoasa din viata mea. L-am iubit si mai tarziu, cand mi-a devenit oras de domiciliu, cand inca mai speram ca alesii sa-l infrumuseteze si sa-l aduca din nou la nivelul la care se afla in perioada interbelica, atunci cand era (re)cunoscut ca MICUL PARIS. Din pacate, insa, nu s-a intamplat asa, iar acum, eu una, as da linistita zgomotul, praful, poluarea, agitatia si inghesuiala, snobismul si parvenitismul corporatist, traficul, zloata si baltile pe un oras mult mai putin cosmopolit sau chiar si pe o suburbie pastorala cu verdeata si aer curat, cu liniste, respect si bun simt. Timingul n-a fost poate cel mai bun in ceea ce ma priveste: in timpul adolescentei si tineretii mele cand mi-as fi dorit sa am aceasta agitatie n-am prea avut parte, iar acum, la maturitate iata-ma-s bucuresteanca iubitoare de Sibiu, Arad, Sinaia, sau casa de la munte. Oricum, multumesc frumos Ane pentru periplul emotionant inapoi in Bucurestiul adolescentei noastre!

    Bonnie 26 iulie 2010 10:27 AM Răspunde
  • Exista viata dupa Bucuresti, exista viata dupa Romania! Sa nu ne leganam in iluzii, Bucurestiul nu mai e demult ce-a fost: 1. in perioada interbelica, prin anii ’70 (da, chiar in plina „iepoca”) sau chiar in anii studentiei mele, adica 1997-2001. Din farmecul lui de alta data au mai ramas doar zdrente prafuite. Restul e doar in imaginatia noastra. Pacat! Dar asta-i mersul lucrurilor oriunde-n lume, caci singurul lucru constant in viata e schimbarea, nu-i asa?
    Dupa multi ani de cutreierat tari (si 2 continente), la fiecare incursiune gasesc orasul mai mic, stramt, coscovit si murdar. Ca sa nu mai vorbim de aglomeratia si nebunia din trafic…
    Cum spuneam, viata e posibila si pe alte meridiane, pe alte coordonate. Mai ales pe alte coordonate, pentru ca mi se pare extrem de limitativ sa-ti duci viata la infinit, in acelasi oras, in aceeasi tara. Noi orizonturi asteapta mereu sa fie descoperite… Din ele ne alcatuim si noi pana la urma, pentru ca exploriandu-le, ne imbogatin cu senzatii, trairi, ne aprofundam cunoasterea de sine. Merita incercat!

    Diana 26 iulie 2010 2:29 PM Răspunde
    • Diana, fiecare e liber sa decida unde este casa sufletului lui.

      Bucurestiul meu exista. Daca tu, in scurtele tale vizite. vezi doar mizeria, doar lipsurile, pierderea este a ta.
      Cand ne concentram pe ce lipseste este imposbil sa nu identificam lipsurile. Facem asta in cazul locurilor, obiectelor si persoanelor.

      Daca vrei sa vezi frumosul, daca il cauti, il gasesti.
      Calatoriile sunt bune pentru ca ne deschid ochii, ne invata despre adaptare si supravietuire.

      Cred ca putem sa locuim oriunde decidem noi, dar putem sa fim fericiti doar acolo unde este sufletul nostru.

      Anemari 26 iulie 2010 3:47 PM Răspunde

Dă-i un răspuns lui Anemari Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title