„"Într-adins, smerit și mut, am făcut ce am putut"- Tudor Arghezi“

Demisia!

de

scrisoare-demisieSunt o persoană disciplinată. Dă-mi un set de reguli şi le respect cu sfinţenie.  Spune-mi că am liber la imaginaţie şi devin creativă. Spune-mi că am deadline şi termin cu cel puţin două zile înainte de termen.  Spune-mi că e greu şi mă mobilizez pentru ca să devină uşor.  Şi mai spune-mi că nu se poate şi atunci mut munţii pentru ca să se poată.

Nu plec niciodată când este greu, nu trântesc uşa când sunt supărată, nu îmi mint prietenii dar nu mai am prieteni după ce sunt minţită. Nu mă răzbun când sunt rănită dar nu uit şi nu iert. Onoarea şi cuvântul dat sunt cele mai importante repere din viaţa mea.

Mă mişc disciplinat, calculat şi la timp de când mă ştiu. Şi totuşi, odată la nişte ani mă apucă aşa o dorinţă nebună de a ieşi din rutină, de a face o mică nebunie, ca atunci când în loc să pui ordine în hârtiile de pe birou le mături pe toate cu o mişcare a încheieturii. Totul e vraişte la podea dar nu-ţi pasă. Cam aşa îmi vine mie.

Acum am decis că e momentul pentru dezordine. Adio carte de muncă, salariu în euro, serviciu stabil! Adio birou cu flori la fereastră şi radio în surdină. Plec în lume pentru ca să mă fac PFA, să fac ce-mi place şi ştiu să fac, pentru ca zilele mele mohorâte să se prefacă-n lumină.

După ce mi-am anunţat demisia a început cutremurul. Două zile la rând am răspuns la telefon încercând să lămuresc lumea că nu mi-am pierdut minţile, nu m-am supărat dar nici nu m-au dat afară, e doar timpul să merg mai departe. O prietenă îmi reproşa matern că vine a treia criză economică şi eu m-am găsit să demisionez, sora mea se întreba dacă gestul meu e un act de curaj sau nebunie…

Ce trist trăim! A merge mai departe, a-ţi schimba jobul pentru că vrei mai mult, un act atât de normal devine ceva eroic sau nebunesc pentru că toţi trăim sub imperiul fricii de somaj şi disponibilizare.

Dacă eşti trist şi neîmplinit mai mult de şase luni pe an, dacă duci tristeţea cu tine acasă, dacă faci eforturi duble pentru a îndeplini sarcini altădată simple, dacă simţi că te înghite rutina, dacă începi să te simţi neapreciat…atunci e semn că e vremea pentru demisie. Nu-ţi fie teamă, există soluţii mai multe pe piaţa muncii pentru cineva care îşi caută ceva având deja o slujbă decât pentru cineva care nu are nimic. Trebuie doar să te mobilizezi! Demisia e un act de normalitate.

Tag-uri:
· · · · · · ·
Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • Doamne, Ane, nu mă gândeam să citesc asemenea rânduri scrise de mânuţa ta. Exact acelaşi lucru gândesc şi eu, nu mă dă nimeni afară, da am o dată fixată până la care am hotărât că rămân. Apoi, pot să mănânc roşcove dar nici un minut în plus nu mai stau. Vreau altceva, credeam că sunt dusă cu capul…

    adrianagianinna 15 noiembrie 2011 7:22 AM Răspunde
  • Ane, dupa ce am citit postarea ta am oftat prelung…
    E adevarat, viata noastra e tot mai trista si tot mai putini ”nebuni” ca tine sant in stare sa rupa rutina.
    Ma gandesc noptile ce-as mai putea face sa aduc mai multa lumina si speranta copiilor mei.
    Serviciul de bugetar pe care il am este mai mult decat nimic, nu-mi permit luxul de a renunta la el, iar in jurul meu nu este decat o ceata care nu se mai ridica…
    Iti doresc mult noroc pe drumul pe care ai ales sa mergi…Stiu ca ne vei tine la curent cu ceea ce se va intampla.

    camellia 15 noiembrie 2011 8:29 AM Răspunde
  • Felicitari Ane pentru decizia ta si pentru curaj ! E foarte important sa-ti placa ceea ce faci pentru ca atunci faci totul cu pasiune si daruire fara sa obosesti , fara sa ti se para greu . Iti doresc mult noroc pe noul tau drum !!!!

    Marina 15 noiembrie 2011 8:37 AM Răspunde
  • Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!… de un milion de ori te iubesc!!!!!

    Răzvan Necşulescu 15 noiembrie 2011 8:48 AM Răspunde
  • Felicitari !

    cristina 15 noiembrie 2011 9:53 AM Răspunde
  • Nu pot sa spun decat: Felicitari!

    Flavia 15 noiembrie 2011 11:05 AM Răspunde
  • Ane, simt acelasi lucru! Sunt in total de acord cu tine! Nici nu ma indoiesc vreo clipa ca nu ai avea puterea, curajul si hotararea de a merge mai departe. Esti ceea ce esti nu prin natura serviciului ci prin tine. Tu esti cea care da suflet functiei, nu invers, asa ca acest lucru nu mi se pare nici pe departe de justificat sau anormal. Din contra, eu vad jobul ca pe ceva care ma limiteaza, care imi pune stavila imaginatiei, puterii de a merge mai departe; PFA/ conventie/ orice forma de independent nu este altceva decat libertatea de face ceea ce ne place si de a ne pune cunostintele in slujba comunitatii cu mult mai multe satisfactii.
    Esti puternica! Bravo!

    Oana Rada 15 noiembrie 2011 12:32 PM Răspunde
    • Oana, stiu ca ratele si facturile ne strang de gat liunar. E coplesitor de cele mai multe ori dar daca duci frustrarea asta acasa nu faci decat rau. Si atunci iti este rau si la job si acasa si asa intri intr-un cerc vicios din care cu greu mai iesi. Eu ma invart in acest cerc de 2 ani.

      Anemari 15 noiembrie 2011 6:42 PM Răspunde
  • Te iubesc!

    amalia 15 noiembrie 2011 3:57 PM Răspunde
    • Amalia, ti-as fi dat jobul meu dar era in partea gresita a Atlanticului.

      Jur ca nu-mi pare rau. A trecut euforia primelor momente de dupa anunt si totusi nu-mi pare rau. Eu am deschis organizatia asta la Bucuresti, am pus biroul pe picioare, stiu fiecare hartie care a intrat sau iesit din ea…Dar nu-mi pare rau.

      Anemari 15 noiembrie 2011 6:40 PM Răspunde
  • Ba eu te iubesc! Ia-ma si pe mine in libertatea ta si in toate planurile tale! Sau te iau eu in toate planurile si drumurile mele, daca imi dai voie! Cu tine as merge pana la capatul lumii- dar, pana acum, tu erai daruita altor cauze si m-ai tot refuzat!
    Doamna Doctor, felicitari!

    Alice Nastase Buciuta 15 noiembrie 2011 6:18 PM Răspunde
    • Alice, eu imi doresc sa lucrez de acasa ca in zilele tale de raceala, sa sar la trambulina cu piticii, asa cum faci tu…Dar acum bat asfaltul cu si dupa proiecte. Dar o sa fie bine, stiu ca o sa fie bine chiar daca inainte de asta o sa fie putin mai greu.

      Acum sunt cu registrul comertului, aprobare de la presedintele blocului….deh, doar nu credeai ca te transformi brusc in PFA.

      Si intre timp lansez ADOR Copiii in Bucuresti pe 19 noiembrie, incepem un proiect de fund raising, lucrez in continuare la Salveaza Vieti, MAME & Invingem Autismul (voluntar, evident) si cred in multe alte cauze.

      Anemari 15 noiembrie 2011 6:37 PM Răspunde
      • Camellia, poate ca intr-un sat/oras mai mic, e mai geu sa-ti dai demisia, dar eu cred ca ar trebui sa-ti iei inima in dinti si sa incepi si altceva pe langa scoala. Sa ma ierti, nu stiu ce specialitate ai, dar eu as infiinta un ONG. Ce nevoi locale poti sa identifici? Dar parteneri? Despre surse de finantare pot sa te sfatuiesc in functie de nevoi si parteneri. Nu vei face avere dar vei avea sentimentul utilitatii, al fortei si in timp ai putea sa-ti asiguri si un salariu. Trebuie spirit de aventura si anduranta.

        Anemari 15 noiembrie 2011 7:15 PM Răspunde
    • Alice, sunt onorata de toate declaratiile astea de aici. Acum chiar simt ca am facut un gest eroic. 🙂

      Alice, eu admir tot ce faci tu, toate drumurile si proiectele tale. Si te invidiez frumos, asa cum m-ai invatat tu sa spun.

      Anemari 15 noiembrie 2011 7:06 PM Răspunde
  • Te sustin in tot ce faci. Sunt admiratoarea ta infocata si, cum spunem toti pe aici, te iubesc.

    Alice Nastase Buciuta 15 noiembrie 2011 6:48 PM Răspunde
  • Anemari, eu te invidiez pentru ca ai curajul sa-ti asumi o perioada de tranzit destul de bolovanoasa, in slujba unui vis salvator si-a unei libertati-panaceu. Te imbratisez si iti doresc noroc, drumuri deschise, dreptate!

    Simona Catrina 15 noiembrie 2011 7:13 PM Răspunde
  • Bafta, Anemari!

    je 15 noiembrie 2011 9:02 PM Răspunde
  • Si eu te iubesc Ane… Sa-ti fie drumul lin!

    CristinaC 16 noiembrie 2011 12:42 AM Răspunde
  • Trebuie spirit de aventura si anduranta, damn it, asa e.

    amalia 16 noiembrie 2011 3:10 PM Răspunde
    • Amalia, anduranta cu muscat buze pana la sange. Sunt pe drumul bolovanos birocratic de inregistrare PFA (specimen semnatura, aprobare administrator de bloc, registrul comertului…etc)

      Anemari 17 noiembrie 2011 1:32 AM Răspunde
  • Anemari, te admir pentru curajul de care ai dat dovada si iti doresc mult succes in tot ce vei intreprinde!

    Victoria West 16 noiembrie 2011 4:11 PM Răspunde
  • bravo pentru curaj si frumoasa declaratia sotului, el chiar te iubeste!
    iar eu te admir,respect si imbratisez!

    luludica 16 noiembrie 2011 10:38 PM Răspunde
    • Luludica, declaratia publica a sotului meu este surprinzator emotionanta ptr mine. El este foarte retras si foarte „private” de obicei.

      Anemari 17 noiembrie 2011 1:34 AM Răspunde
  • Draga mea Ane,

    ai intrat intr-un mare fel in viata mea si in viata ADOR Copiii si pe zi ce trece imi dau seama ca era doar o chestiune de timp aceasta intalnire.
    Ai grija de bulgarii de aur din palma ta, Emi si Razvan ! Ei sunt primii beneficiari ai noii tale vieti, a noii Ane care acum se naste 🙂

    Te imbratisez si te pup pe suflet!

    Simona Czudar 17 noiembrie 2011 5:45 AM Răspunde
  • Sa-ti fie bine , Anemari – orice vei face !
    Demisia e un act de curaj in aste vremuri, dar e cel mai bun mod de a te elibera….
    N-as fi crezut (candva :))::) ca o sa demisionam in acelasi timp…
    Nici n-am apucat sa-i spui dragei mele Alice ca , dupa 12 ani spun si eu hotarat ” bye,bye – BOSS !!!”….

    Sa ne fie cu rost !!!

    monica 17 noiembrie 2011 5:12 PM Răspunde
    • Monica, nu stiu cine este draga ta Alice si nici ce ganduri te-au determinat sa faci acest pas, dar iti doresc sa-ti fie mai bine.

      Anemari 18 noiembrie 2011 8:30 AM Răspunde
  • Fe li ci ta ri!

    Mi-e imposibil sa-i inteleg pe sefii (patronii) care nu permit angajatilor ce-si realizeaza munca la computer de acasa si sa aiba program flexibil.
    Daca cineva are de predat un articol la o revista, ce importanta are daca e scris intre 11 si 2 noaptea, daca e scris de acasa, important e sa fie bine scris si predat la termen.
    Eu peste tot pe unde am lucrat, a fost cu carte de munca si cu lucrat de acasa si cu program flexibil.
    Si ca si patron, subalternii mei au avut 10 ore cu publicul obligatorii pe saptamana si in rest program flexibil. Au fost foarte responsabili si harnici.

    Mult succes in implicarea comunitara!

    Genevieve 17 noiembrie 2011 6:42 PM Răspunde
    • Genevive,
      Unele joburi presupun munca in echipa, brainstorming, intalniri, viteza de reactie… Uneori aceste lucruri nu sunt posibile de acasa. DAR imi place ideea ta. Vreau si sa fii sefa mea!

      Anemari 18 noiembrie 2011 8:31 AM Răspunde
  • Dumnezeule….cat curaj!!!! am savurat fiecare cuvintel, fiecare virgula din text…ma regasesc in totalitate tot in ce-ai spus . Daca as putea as spune un Bye,bye boss dupa 20 de ani de munca…Mai nou in visele mele spun asta cu atata nesat ca dimineata ma trezesc cu sentimentul libertatii in suflet, cu sentimentul ca ma pot bucura pe deplin de viata, ca pot zambi oricui in orice moment…. Insa cand deschid ochii constat cu tristete ca trebuie sa ma pregatesc pentru o noua zi de lucru:(:(:(:(:(:
    Daca as face asta …unde m-as duce? de copiii mei cine ar avea grija? cu ce sa mai cumpar caietele (de cel putin 5 lei buc), cu ce-as mai cumpara piine, mancare si haine??/ Daca as face asta constiinta mea afiseaza o imagine dezastruoasa a vietii mele implicit a copiilor mei.
    asa ca aman momentul de fiecare data si mai bifez un an in calendar…mai numar un fir de par la tampla si un rid razlet la coltul gurii.
    Ai toata admiratia mea pentru curajul tau de a-ti castiga libertatea. Iti doresc sa fii libera si sa-ti gasesti calea catre viata frumoasa care ne asteapta pe toti. Numai ca nu toti avem curaj sa alergam catre ea.

    emma 18 noiembrie 2011 1:52 PM Răspunde
  • felicitari! si succes!
    acum stiu de ce nu m-ai sunat sa ne vedem la Dupont… 🙂

    sint si eu in tranzitie de vreo luna. eu n-am zis bye, bye boss. dar am trecut la sistemul colaborare cu el si cu firma lui. se simte bine sa fii propriul tau boss.

    iana 18 noiembrie 2011 5:02 PM Răspunde
  • Am citit cu bucurie articolul. Mi-a amintit de decizia pe care am luat-o si eu acum cativa ani.
    La mine nu a sunat telefonul si nici oamenii din viata mea nu au avut reactii ca cele descrise aici. Poate pentru ca, in opinia lor, astfel de actiuni ma caracterizeaza. Asa ma gandesc acum. Atunci nu m-am gandit ca cineva ar fi trebuit sa reactioneze ca si cum gestul meu era ciudat sau deplasat. Si acum cred la fel. Da, demisia este ceva firesc. Schimbarea e normala si sanatoasa. Anormal si bolnavicios este sa stam in acelasi loc, sa facem acelasi lucruri si sa ne plangem ca nu se schimba nimic. Asa defineste Einstein nebunia. Sa asteptam sa se schimbe ceva de la sine sau, in spiritul victimizarii ca sport national, sa asteptam sa vina cineva sa schimbe ceva.

    Sorana 20 noiembrie 2011 12:11 PM Răspunde
  • Numai tu stii ce ai nevoie. Cei din jur e greu sa inteleaga, mai ales daca viata nu i-a adus inca in acest moment / etapa in care esti tu. Unii nici nu ajung vreodata!

    Am plecat si eu, ma rog, alt context, alte date… raspunsul meu intrebarea (obsesiva) DE CE AI PLECAT…. a fost ca …. N-AM MAI PUTUT SA STAU! 🙂
    Si nu regret nici o clipa gestul facut atunci!

    Deci : succes :)))

    dana 20 noiembrie 2011 6:12 PM Răspunde
  • Minunat! Si forate frumos surprins feeling-ul! La fel am facut si eu in urma cu sapte ani, lasand editura si totul in urma, pentru a pleca – peste Ocean – cu viata in valize.

    Ami 21 noiembrie 2011 4:24 PM Răspunde
  • Te inteleg perfect.Si eu am dat un birou ultramodern ..pe nimic …deocamdata..certitudinea de a primi avansul si chenzina..pe sperante dar nu regret nimic.Acelasi soc l-au avut mama si surorile mele si toti prietenii care au regretat ani de-a randul ca desi imi permiteam financiar orice concediu ( dar nu din job-ul meu) nu aveam zile libere pentru petrecerea lui.As fi facut la nesfarasit ceea ce imi placea daca as fii fost macar apreciata sau motivata . Asa ca intr-o luni dimineata m-am trezit , am mers la birou si le-am zis ca vreau sa plec pentru ca nu mai sunt motivata sa raman…ce a urmat nu mai conteaza..cert e ca in anul acesta am fost in toate concediile pe care mi le-am dorit, am fost la interviuri pe care le-am luat dar m-am hotarat sa raman cu incertitudinea unui viitor job pentru a invata pentru o calificare superioara.Sunt oameni care nici acum nu ma inteleg , care inca imi spun ca ” Nu trebuia sa iti lasi serviciul, ce a fost in capul tau!” dar sunt si oameni care ma admira ca am hotarat sa o iau de la capat in alta parte , sa fac alti sefi sa ma accepte , sa le demonstrez ca sunt buna in meseria mea .Rutina este pentru oamenii care se tem de necunoscut si tocmai pe asta se bazeaza si sefii lor ca nu o sa vada ca in cazul meu o foaie pe care sa scrie negru pe alb ” Demisie”.Va spun pentru ca lucrez in domeniul managementului resurselor umane , nici un sef nu o sa inghita prea usor o demisie..e ca atunci cand conteza care spune primul ” Adio”..aceluia ii pasa cel mai putin de despartire sau poate deloc.O seara buna!Mult noroc!

    Ana - Maria 21 noiembrie 2011 10:11 PM Răspunde
  • Sucursala bancii la care lucrez in prezent se inchide si totusi astept momentul cu usurare. Ma gandesc ca patronii imi fac un bine. Altfel n-as fi avut curajul tau. Dar ma asteapta un alt inceput. Greu. Dar sunt sigura ca imi va fi mult mai bine. E timpul schimbarilor.
    Esti extraordinara. Te admir mult.

    Dana 9 decembrie 2011 9:40 AM Răspunde
  • Cat de fericita trebuie sa fii ca poti sa-ti permiti sa iti urmezi fara indoieli dorintele chiar daca in urma deciziei tale nu stii ce te asteapta dar oare in alte imprejurari avem siguranta ca totul va fi bine?Te felicit si-ti doresc din suflet ca ceea ce vei face de azi inainte sa imprumute din curatenia sufleteasca pe care am simtit-o in ceea ce scrii ,sa-ti dea Dumnezeu tarie,putere,sanatate si in buna ta credinta sa ramai un om adevarat cu suflet bun si inima darnica.Nu stiu daca nu par prea pompoasa dar cred ca daca ai fi in fata mea as face o reverenta(sau mi-as scoate palaria dar nu port) pe langa faptul ca te-as privi cu drag si uimire si m-as intreba daca esti om cu adevarat sau extraterestru,cu toata consideratia,Doamna!

    Dana Burghelea 13 decembrie 2011 7:40 AM Răspunde
    • Dana, am constiinta impacata si speranta ca fericirea o sa vina pana la urma la mine, Toata.

      Anemari 13 decembrie 2011 9:12 AM Răspunde
  • Anemari,

    Woow! Fiinta ta frumoasa si curajoasa creeaza viata din tine si din jurul tau. Eu iti doresc multa inspiratie in ceea ce urmareaza sa traiesti si te felicit pentru ceea ce esti. Si ma rog ca, mesajul tau sa ajunga in casa si sufletul fiecarei femei care are nevoie de un model pentru a-si trata viata cu respect.
    Calatorie frumoasa, Anemari!

    Andreea 21 decembrie 2011 7:06 PM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title