„"Într-adins, smerit și mut, am făcut ce am putut"- Tudor Arghezi“

Double standards.

de

Pentru o perioadă lungă de timp am crezut că toţi vesticii se balcanizează în cel mult 3 luni de la aterizare. Din păcate, viaţa s-a încăpăţânat să-mi dea dreptate. Şi nu mă refer aici doar la produsele ale căror arome, texturi, mirosuri, forme şi aspect au devenit repede autohtone, fade şi profund diferite de suratele lor de la Viena sau aiurea.

Mă refer la procese de selecţie în care, precum în bancuri, 2 oameni sunt competitori (selectaţi sever de head-hunterul plătit cu greutatea sa în aur pentru asta) dar la final câştigă  al treilea. Mă mai refer la promovarea pe bază de paşaport de expat în detrimentul băştinaşului, poate la fel de bine pregătit sau chiar mai bine pregătit. Mă refer la equal opportunities doar pentru noi între noi…

Şi tocmai când făcusem pace cu mine şi cu universul şi concluzionasem că sunt eu prea analitică şi amar căutătoare de cusururi, iaca viaţa mă izbeşte iar.

Am călătorit, în ultimii 5 ani, de câteva ori bune în SUA. La fiecare călătorie cu o altă conexiune (fie prin Paris, Frankfurt sau Londra) dar de fiecare dată am trecut Atlanticul spre DC cu American Airlines.

Desigur, avioanele au mereu spaţii mai generoase sau mai înguste între scaune, mâncare mai artificială sau mai proastă J, personal mai vioi sau mai plictisit…Dar nimic nu m-a pregătit pentru ruta mea Londra-Dallas de acum.

Un avion mai mic decât cele cu care mă obişnuisem eu zburând spre Washington, şi nici acesta plin (cu toate acestea, fără drept de apel mi s-a schimbat scaunul ales cu grijă de mine încă de la Bucureşti, spre margine, cu unul pe ultimul rând, vecin cu WC-ul şi înghesuit de nu ştiu ce echipament al avionului), ponosit şi murdar, în mod evident dintr-o generaţie matusalemică, cu spaţii minuscule între rânduri dar şi între scaune, cu ecrane antedeluviene şi o selecţie de 4 filme mari şi late, toate proaste dar disponibile în cel puţin 4 limbi străine. 🙂

Dacă nu dormi pe avioane, nu din principiu ci pentru că eşti insomniac şi pe perna ta de acasă,  şi nici nu bei, din principiu, filmele ar putea fi o soluţie. Cu genunchii la gură, numărând tacticos până la zece dar evitând să respir de teama unei bile leneşe burghez zburdalnică la mirosuri pestinenţiale, mi-am spus amar în barbă “mama voastră…am supravuieţuit eu comunismului…”. Şi am vizionat, încrâncenată, cele 4 filme mute (zgomotul avionului bătea  fără probleme sonorul slab, deşi la maximum al căştilor) din care, evident, nu am înţeles nimic.

Personalul, în prag de pensie şi vădit supraponderal în totalitate (ştiu, nici eu nu sunt o balerină), amar până la prăsele, vădit duşmănos ca un gardian de închisoare, te paraliza şi-ţi anula orice intenţie de a solicita ceva, oricât de nesemnificativ. De aceea, am prins din zbor, fără crâcnire, tava aruncată în scârbă de dna flight attendant căreia, cu voce de şoarece speriat, îi cerusem chicken şi nu pasta. Pasta, îmi spune ea mârâind printre dinţi, şi ia de aici…

La final de călătorie, căreia i-am supravieţuit în mod evident :), uşor timorată la gândul că va trebui să supravieţuiesc şi zborului de întoarcere (deşi un cetăţean informat se cheamă că este cu 5 minute mai puternic), concluzionez că în procesul acesta de frenetică globalizare întreg mapamondul s-a balcanizat.

Dacă avem oameni de-ai casei sau musafiri mai puţini la masă, se cheamă că putem să punem farfuriile ciobite, cele 7 furculiţe de la şapte pomeni diferite, doar 5 pahare pentru că doar n-o să le dăm să bea tuturor mesenilor, iar toate ăle bune, sa le ţinem cu străşnicie sub cheie pentru vremuri mai bune, cu musafiri mai de soi, când gloria noastră de găzdoi perfect va produce un ecou mult mai mare şi mai relevant. Că doar n-o să stricăm orzul pe gâşte, nu-i aşa?

Categorii:
Fără categorie

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title