„"Într-adins, smerit și mut, am făcut ce am putut"- Tudor Arghezi“

Dupa mine…potopul

de

dupa mine potopulMa suspectez ca sunt stricata, ca ceva in interiorul mecanismului numit inima s-a deterioriat si impiedica functionarea corecta.  Imi iubesc fiul mai presus de confortul meu, de viata mea, de cariera mea. Emi este prioritatea vietii mele si totusi nu sunt capabila sa calc pe cadavre pentru el.

Eram ieri cu Emi la cardiolog. Aveam programare si asteptam cuminti la usa. Din cand in cand cate un medic mai aducea, peste rand, cate un copil, internat in spital, pentru control. Nu am spus nimic, nu pentru ca sunt incapabila sa ma revolt atunci cand regulile sunt incalcate ci pentru ca ma gandeam ca acei copii sunt internati deja, deci implicit mai bolnavi decat Emi. Am inteles mai apoi ca pe acesti copii ii vedea doctorita la salon oricum, dar unii parinti doreau controlul mai devreme de vizita in salon.

Cand, in fine, ne vine randul apare, gafaind, un cuplu cu o fetita de cateva luni in brate si un baietel mai mare de mana. Din cauza traficului au intarziat si se temeau ca nu o mai gasesc pe dna doctor. Controlul era pentru cea mica. M-a emotionat foarte tare ca un ghemotoc are nevoie de control la cardiologie si, in mod firesc, m-am retras din usa cu intentia de a-i lasa sa intre. Socra mea m-a admonestat din priviri si m-a intrebat sonor „acum este randul vostru, nu-i asa?”. Am raspuns stresata „nu cred”. M-am simtit vinovata ca nu sunt in stare sa imping usa si sa intru cu Emi, lasand bebelusa la usa, ca primul gand nu a fost la Emi, care la patru ani are mai multa rabdare sa astepte decat un bebelus, ci la mica printesa care plangea in bratele mamei ei.

De ieri ma tot intreb ce este in neregula cu mine. Insist ca Emi sa cedeze leaganul unui copil care plange ca vrea sa se dea in leagan, insist ca Emi sa imparta jucariile in parc „pentru ca asa este mai amuzant” chiar daca ceilalti copii nu sunt dispusi sa le imparta pe ale lor, nu-l las niciodata sa manance in fata celorlalti copii daca nu are si pentru ceilalti chiar daca el a salivat de nenumarate ori in fata unor pufuleti sau biscuiti.

Ma gandesc, speriata, ca nu stiu cum as proceda in cazul unei catastrofe, situatii limita. Stiu ca pe Emi l-as salva primul in caz de cataclism dar mai stiu ca m-as intoarce, in foc sau in apa, dupa ceilalti  lasandu-l pe Emi sa ma astepte, cu riscul de a nu ma mai intoarce la el niciodata.

De ce nu pot sa spun „dupa mine, potopul”?

Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • Anemari, cred ca pur si simplu pentru ca ai suflet si prea mult bun simt. Pentru ca esti constienta ca traiesti printre oameni si speri ca dand un exemplu, ceilalti il vor urma. Si pentru ca vrei ca Emi sa creasca vazand lucrurile astea si obisnuindu-se sa fie bun cu cei din jurul lui, fiind un om cinstit, un adult care nu se va tigani si nu va face galagie decat pentru ceva intr-adevar important. Eu chiar te admir pentru cum gandesti…daca am face fiecare din noi cate putin, poate intr-adevar, societatea ar fi altfel

    Adnya 10 septembrie 2010 5:46 AM Răspunde
    • Adnya, dilema mea, sincera, este daca bunul simt ma determina sa-mi pun fiul in planul doi, daca prin atitudinea mea il pagubesc cu ceva?

      Cred ca mi se trage de acasa. Mama ne-a crescut mereu cu picioarele adanc in fipte in pamant, nu imi amintesc nicio intamplare din copilarie in care sa ma fi simtit buricul pamantului. Cred ca doar atunci cand consideri ca esti buricul pamantului ai senzatia ca ti se cuvine.

      Anemari 10 septembrie 2010 7:58 AM Răspunde
  • Anemari, important este ca ceea ce faci sa fie in consens cu valorile tale morale si daca asa simti, asa fa ! Nu te lasa impresionata de egoismul mai mult sau mai putin subtil ce guverneaza reactiile, faptele majoritatii oamenilor.

    Te-a vazut in urma cu cateva luni in metrou si te-am recunoscut dupa pozele de aici de pe blog. M-a impresionat lumina aurie frumoasa si buna pe care o radiai, aveai ca o aura in jurul capului. Si un zambet misterios precum al Giocondei :).

    Fii in continuare asa buna si altruista, este nevoie de oameni ca tine sa duca lumea asta inainte.

    Soledad 10 septembrie 2010 7:39 AM Răspunde
    • Soledad, esti prea generoasa. Frivola din mine se intreaba rapid „eram fardata? ” „sper ca eram imbracata frumos”. 🙂
      Daca ziceai ceva mai sporovaiam si noi in metrou, dar vezi ca-s tare vorbareata. 🙂

      Da, cred ca valorile mele morale ma pun in dificultate. Temerea mea cea mai mare este sa nu fiu judecata ca nu il pun pe Emi mai presus de bunul simt pentru ca nu l-am nascut eu. Asa m-ar durea teribil. Jur ca exista sentimente materne si cand nu dai tu nastere copilului.

      Anemari 10 septembrie 2010 8:03 AM Răspunde
  • Anne
    Nu te mai cazni atat. Emi nu era in vreo primejdie imediata, asa ca ai facut asa cum ai considerat de cuvinta. Daca era ceva de viata si de moarte fii sigura ca ii dadeai pe toti la o parte. Nu are nici o legatura cu faptul ca nu i-am nascut noi. La fel as fi procedat si eu. La fel procedez si eu. Unii stiu sa-si impuna problemele, mereu, indiferent daca sunt sau nu urgente, altii le stiu impune doar cand e ceva intr-adevar urgent. Nu ai grija, cand va fi nevoie ii vei da pe toti la o parte. Doamne fereste de un asemnea moment. Pana atunci, vom sta cuminti in banca noastra, si pentru noi si pentru ai nostrii copii, sa ne vina randul, cu speranta in suflet ca vom fi tratati de ceilalti la fel cum ii tratam si noi.

    Mara 10 septembrie 2010 11:11 AM Răspunde
  • Draga Anemari,

    Ti se pare ca reactionezi gresit doar pentru ca, din pacate, in jur majoritatea oamenilor rectioneaza diferit. Egoismul, nesimtirea, dorinta de a ajunge „in fata” cu orice pret ii face pe (prea) multi sa ingroase obrazul si sa uite cei 7 ani de acasa. Asta in situatia fericita in care i-au avut!
    Cred cu tarie ca exemplul bun pe care il dam copiilor nostri ii va face sa devina oameni intregi la suflet, generosi si onesti.
    Cu cat va fi mai mare numarul celor care se vor comporta civilizat cu atat mai repede cred ca vom ajunge la o stare de normalitate.
    De cativa ani locuiesc in alta tara si primele lucruri pe care le-au invatat copiii mei la scoala a fost ca trebuie sa imparta jucariiile pentru ca e mai distractiv sa se joace impreuna si ca trebuie sa ii respecte pe ceilalti.

    BB 10 septembrie 2010 12:59 PM Răspunde
  • Bineinteles ca fiecare vrea ce este mai bine pentru puiul sau. Care este scopul nostru ca mame (in ultimul timp parca ma urmareste nebuneste aceasta intrebare si vine din frica mea generala de necunoscutul viitor) ? Raspunsul asa cum stii si tu nu este general. Pana acum mi-am raspuns asa :
    In prima faza mi-am trasat scopul : sa fie descurcaret, nu momaie, sa nu-i fure nimeni „mamaliga din mana” .
    Apoi mijloacele: sa ii arat varianta cu „bun-simt ” sau varianta cu „nesimtirea”?
    Apoi mi-am pus problema la care ma pricep mai bine . Si invariabil mi-am raspuns ca la cea cu „bun-simt”. Asa ca pentru mine valorile traditionale primeaza si vor fi mostenite de Mihai.
    La 2,9 ani ma intreaba daca are voie sa faca nu stiu ce lucru (evident ceva ce ar putea sa strice) si intelege ca jucariile lui pot fi date la schimb cu alte jucarii. Niciodata nu s-a jucat cu ale lui in parc. De cele mai multe ori mi-am propus sa educ celelalte mamici ca munca in echipa este mult mai productiva decat cea individuala si am preluat initiativa in mijlocul copiilor. Am carat pungi cu jucarii si le-am impartit numai ca ei sa inteleaga asta si sa le fac pe mamici sigure ca nu atentez la jucariile lor (am avut un caz nefericit cu o bona cred, ca bunica nu pot s-o numesc care mi-a verificat punga in speranta ca poate gaseste hotul). Am reusit de fiecare data sa-i iau jucariile inapoi cu vorba buna, fara urlete, asta spre mirarea mamicilor. Deci se poate si fara smulgeri , urlete , bataie si certuri. Mai greu este sa-i explici lui de ce altii fac asa si el nu face pt ca „raul” se copiaza cel mai usor.
    Sunt convinsa ca puii nostri sunt oglinda noastra deci cu singuranta Emi va sti ce inseamna respectul.
    Revenind la situatia ta, este absolut inaccpetabil ca programarile nu se respecta. Este lucrul pe care il urasc cel mai mult la orice doctor. Sa ma cheme la o ora si sa stau insirata cu orele cu copil ,cu sot, bagaje copil pe holurile spitalului.
    Din pacate, asa cum stii si tu, urgentele sunt urgente si nu avem de unde sa stim ce este in bietul suflet al unor parinti amarati internati . Am trecut prin experienta internarii, asa ca disperarea nu are limite si orice bun-simt este depasit cand esti in sistemul mizerabil al spagilor. In spital, cel putin pt mine ca mama, am vrut ca toti doctorii sa fie ai mei chiar daca vedeam bebei de 1-2 luni plangand in paturile vecine .
    Din tabloul prezentat de tine nu as schimba nimic. Sa fi fost eu la rand m-as fi dat la o parte pt un alt pui mai mic si sa fi fost in locul parintilor as fi dat din coate sa intru prima si as fi multumit celorlalti asa cum s-ar fi cuvenit (ceea ce probabil in disperarea lor nu au mai facut crezand ca le scrie „URGENTA” in frunte) . La un bebe cu probleme cardiace care mai si urla din toata faptura nu stii ce se poate intampla.
    Si eu cred ca sentimente materne exista indiferent daca e nascut de tine sau infiat. Nu trebuie sa convingi pe nimeni de asta si mamicile probabil inteleg cel mai bine.
    Reactionam in functie de situatie . Iti spun scenariul in cazul in care sa zicem ai fi intrat. In primul rand doctorul ar fi stat stresat stiind ca are un caz mai grav la usa, bebe-ul nu s-ar fi oprit din plans , tu l-ai fi perceput de zece ori mai tare (din cauza mustrarilor) si controlul lui Emi ar fi fost un pic scurtat. Eu prefer linistea atunci cand sunt la consultatie cu Mihai. Se pare ca si tu la fel.

    Oana 11 septembrie 2010 3:04 PM Răspunde
    • Oana, eu nu am succes la educat adulti. 🙁
      As vrea sa omor din fasa „te-ai murdarit ca un tigan”, „daca nu esti cuminte vin cu injectia” etc.
      Oricat insist sa corectez mamicile din parc, primesc doar priviri piezise.

      Anemari 14 septembrie 2010 9:23 AM Răspunde
  • Si eu permit altor persoane sa intre in fata mea la doctor, la posta, la banca, dar cu o conditie: sa mi se ceara voie. Nu suport sa fiu luata de proasta!
    In momentul in care sunt persoane la usa , care asteapta, inseamna ca e o ordine. Daca vine dr si cheama o anumita persoana care a venit mai tarziu la rand… e altceva.
    Acum o luna stand la posta la coada sa platesc niste facturi, au venit niste tipi si s-au bagat in fata. Desi erau 20 de persoane la coada, era si o femeie gravida, toti au tacut. Mi-am facut curaj si i-am rugat sa se aseze la rand ca si noi avem facturi de plata si asa e normal si civilizat.La care ei au raspuns: pai e coada mare! Atunci m-am enervat si am tipat la functionarul de la ghiseu sa respecte randul. Mi-au mai sarit ”in ajutor” inca 2 barbati si astfel s-a pastrat ordinea.
    Cand i-am povestit sotului meu mi-a spus ca bine ca nu m-au luat la bataie. Iar eu i-am spus ca de-acum incolo nu mai calc in posta, sa stea el la cozi( la urma urmei erau facturile lui). Si ma tin de cuvant.
    In situatii de urgenta la dr, cand copilul plange, sau sunt batrani care asteapta, bineinteles ca cedez randul, nici nu se pune problema. Dar cand cineva vrea sa intre peste rand fara un motiv serios, spun simplu ca exista un rand si o ordine.
    Am fost cateva zile plecata la Marea Rosie. La hotelul unde am fost cazati erau foarte multi francezi, rusi si evident localnici. Stateam pe sezlong langa piscina si vorbeam cu o prietena. S-a apropiat o frantuzoaica si m-a rugat sa-i permit sa treaca printre noi (ca sa se duca sa faca o baie).Am ramas placut uimita! Iar la micul dejun daca se intampla sa ne repezim la acelasi platou , francezii erau primii care cedau si asteptau frumos sa termin de pus mie si copilului branza in farfurie.Dupa care eu le multumeam frumos, iar ei imi zambeau …
    Deci… se poate. Depinde de educatia si bunul simt al fiecaruia.

    mona 13 septembrie 2010 3:37 PM Răspunde
    • Mona, imi place ideea de a cere permisiunea. Nu mi s-a intamplat. 🙂

      Anemari 14 septembrie 2010 9:19 AM Răspunde
  • Buna,Anemari!
    Desi nu te cunosc personal,dupa parerea mea esti o persoana foarte amabila si cu bun simt.E bine de stiut ca mai exista si astfel de oameni in lumea asta.Si eu mai fac chestii din astea uneori cu toate ca cei din jur ma privesc ciudat.de exemplu,intr-o vara am fost in vizita la o prietena de la tara.locuiam in acelasi sat dar nu aveam timp sa o vizitez mereu.cand m-a vazut,s-a bucurat enorm,m-a admirat si mai ales mi-a admirat perechea de pantaloni ce o purtam in acel moment.i-a admirat atat de mult si s-a plans ca nu are bani sa isi ia si ea o pereche.ce crezi ca am facut?m-am dezbracat de ei si i-am dat.am plecat pe ulita in tricou si in chiloti.tricoul era lung,afara se intunecase,dar totusi….daca ma vedea cineva ar fi spus ca sunt nebuna.nici nu imi mai aduc aminte de cate ori nu m-au uitat sfintii pe la usa unor cabinete pentru ca mi se facea mila de o batranica,un copilas bolnav.sau de cate ori nu am ramas nemancata ca sa manance altcineva.cu toate astea nu am saracit,nu am murit,dimpotriva,ma simt mai bogata.cat ne costa sa fim mai buni?nu o sa imparatim lumea….

    iulia 13 septembrie 2010 6:16 PM Răspunde
    • Iulia, chestiunea se pune unde aplicam moderatia. Plecatul in chiloti pe ulita e mai mult decat as putea eu sa fac. Cred ca teama ca cineva m-ar putea vedea, m-ar opri de la astfel de gesturi. Unde mai pui ca sunt „miyerofoba” si aplica asta si celor din jur. Poate ca splam/curatam mai intai si apoi le ofeream. Ideea e ca nu poate fi rau ceea ce facem atata vreme cat noi vrem binele, nu-i asa?

      Anemari 14 septembrie 2010 9:22 AM Răspunde
  • Ioi, poza aia baga sperietii in mine!! E mare tentatia sa spui „dupa mine potopul”, insa, pentru unii oameni, nu stiu de ce, e totusi greu. Probabil din cauza ca sunt oameni de calitate.

    amalia 14 septembrie 2010 3:26 AM Răspunde
    • Amalia, stai ca ne internam si noi maine sa ne operam de polipi. 🙁

      Anemari 14 septembrie 2010 9:20 AM Răspunde
  • Ane, mi s-a intamplat de mai multe ori sa stau la rand la medic si sa intre in fata mea tot felul de asistente insotite de cunostintele lor. Sentimentul pe care-l am in astfel de cazuri este acela de umilinta si de frustrare. Putina lume stie insa continuarea intelepciunii populare care spune: ”obraznicul mananca praznicul”… Romanilor le lipseste cu desavarsire educatia morala si asta este cel mai grav lucru.

    camellia 14 septembrie 2010 3:13 PM Răspunde
  • Sanatate multa si curaj… cu operatia de polipi !
    Iar daca ti se mai intampla sa intre cineva inaintea randului tau, ii poti atrage atentia ca daca este un caz grav sau special, macar ar putea sa-ti ceara permisiunea. E vorba de minimul de bun simt.

    mona 14 septembrie 2010 4:20 PM Răspunde
  • AM ACEASI PROBLEMA CA SI TINE!!! CREDEAM CA NUMAI EU FAC ASA.BAIATUL MEU ARE 6 ANI SI 9 LUNI SI A INCEPUT SCOALA ,CLASA I.PUTIN A LIPSIT SA-I IAU FLUTURASUL DIN PIEPT ,PE CARE L-A PRIMIT DE LA INVATATOARE ,CA SA I-L DAU UNUI COPILAS CARE A VENIT NEINSCRIS SI NU A PRIMIT FLUTURAS .CRED CA A FOST PRIMA DATA CAND M-AM ABTINUT ,SI CRED CA AM S-O MAI FAC SI ALTADATA DE ACUM.

    CORA 15 septembrie 2010 2:42 PM Răspunde
  • Citeam deunazi ca e foarte important sa ne iubim copilul, dar si mai important este SA-L INVATAM SA IUBEASCA. Asta inseamna pentru mine: sa stie sa imparta, sa astepte la rand, sa lase si pe altul pe leagan, sa mangaie cand cineva plange… Nu ostentativ, sau pentru ca vreau ca el sau eu sa fim exemplu. Nu vreau sa-mi vad copilul slujind sau fiind martirul societatii de azi. Nu. Ci pentru ca numai IUBIND, impartind, asteptand, viata noastra prinde sens. Daca mi-as pune pe primul plan numai dorintele si necesitatile mele, as fi un animal, Anne draga. Atat.

    Crede-ma, daca e pe viata si pe moarte, calci nu numai peste cadavre pentru el, ci si peste oameni vii!

    elEna 15 septembrie 2010 3:21 PM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title