„"Într-adins, smerit și mut, am făcut ce am putut"- Tudor Arghezi“

Fără obligaţii personale

de

fara obligatii personaleAm fost de toate până la 39 de ani. Am fost educatoare, am fost profesoară de limba engleză, am fost instructor de limba română pentru americani, am fost secretară, am fost şomera, baby sitter, manager de bar… Câte şi mai câte!

 Am fost de atâtea ori în viaţă selectată şi intervievată, am depus atâtea CV-uri şi scrisori de intenţie încât nu mă mai miră nimic din ce se întâmplă pe piaţa de recrutare de personal.

 Cea mai trăsnită solicitare mi-a venit la un interviu pentru asistent de CEO, printr-o firma faimoasă de recrutare, când şeful cel mare mi-a cerut, la final de interviu, să scriu de mână, pe o jumătate de coală, ce cred eu că gândeşte el despre mine.  Sincer, mi-a venit să râd, dar m-am “compus” îndată şi am scrijelit ceva pe hârtie. La final, marele şef mi-a dezvăluit că hârtia merge la grafologul lui. Nu am luat postul!

 Deşi nu îmi place să pierd, nu am plâns după jobul ăla. Am rămas doar cu întrebarea ce-o fi descoperit grafologul lui despre mine.

 Lucrez într-un mediu oarecum stabil de ceva ani dar nu mă las pe tânjeală, nu dorm liniştită în papuci, aşa că mă antrenez constant aplicând pentru diferite joburi, merg la interviuri, sunt înregistrată pe site-urile destinate ofertelor de slujbe şi îmi actualizez constant CV-ul.

 De aceea, primesc zilnic ştiri despre slujbele disponibile conform căsutelor bifate de mine. Deşi nu au nicio  legătură cu pregătirea mea, îmi apar mereu joburi compatibile precum: instructor de program în Africa- în regim de voluntariat, gestionar-curier, manager de aparate medicale, etc.

 Chiar dacă nu ma interesează joburile propuse deschid mereu link-ul cu cerinţele şi mă minunez cum nu şi-a schimbat angajatorul român abordarea nici după 20 de ani. Şi acum, ca la început de ani 90, cu frenetica privatizare şi patronii de carton, un criteriu important pentru a fi angajat este să nu ai obligaţii personale.  Unii lasă informaţia să atârne în aer, fără detalii suplimentare. Alţii intră în amânunt şi menţionează: fără obligaţii personale (studii în desfăşurare, probleme personale consumatoare psihic şi de timp, alte activităţi profesionale paralele etc.).

 Ia să vedem fetelor cam ce ar putea să constituie o problemă personală consumatoare psihic? Un copil în dotare? O mamă bolnavă? Un soţ cu handicap?  Cât de discriminatoriu şi ilegal este criteriul ăsta?

Dar dacă eşti in divorţ? Probabil că te consumă psihic şi nu eşti aptă pentru muncă. Dar dacă eşti însărcinată? Doamne fereşte! Asta înseamnă ca laşi patronul cu ochii în soare după 9 luni, ca să nu mai socotim că nici prea eficientă nu mai eşti dintr-o anumită lună de sarcină încolo.

  Dacă nu ai o locuinţă stabilă, dacă ai un soţ sau un tată abuziv, dacă cineva din familia ta este grav bolnav, dacă ai copii, dacă tocmai te-ai despărţit de iubit, dacă eşti dezamagită de viaţa ta de până acum, dacă….dacă…, nu aplica pentru jobul care interzice problemele personale consumatoare psihic. Nu ai nicio şansă!

 Cine îi consiliază pe managerii aştia? Ce şcoli or fi absolvit specialiştii în resurse umane care născocesc astfel de criterii de selecţie?

Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • M-am minunat si eu vazand anunturile din ziare sau din vitrinele magazinelor de conditiile cerute de anagajatori in Romania.
    Scolile din Romania la care invata persoanele de la resurse umane nu le cunosc si nici nu stiu daca exista o lege care sa specifice ca exista anumite drepturi ale omului si ca nu ar avea nimeni voie sa discrimineze pe baza de … varsta, rasa, sex, orientare sexuala, religie, statut familial, handicap…dar exista drepturile omului si comisii care investigheaza…

    Sau si acolo se fac la fel angajarile?

    CristinaC 16 februarie 2010 8:52 AM Răspunde
    • CristinaC, codul muncii vorbeste despre nediscriminare si totusi…Ea exista si acolo unde nu este vizibila: joburi unde esti intrebat la interviu ce planuri personale ai in urmatorii 5 ani (un copil, continuarea studiilor), joburi valabile doar pentru femei pana in 35 de ani, joburi doar pentru barbati…etc.

      anemari 16 februarie 2010 4:17 PM Răspunde
  • Anemari, eu inteleg caci se intampla peste tot ca persoana angajat sa fie aceea pe care o vrea seful dar daca asta este regula generala si nimeni nu spune nimic si nu sesizeaza pe nicaieri neregulile nu e OK.
    Acum 10 ani cand lucram la firma de consultanta in resure umane care facea si recrutare in anumite domenii o companie a observat ca candidatul numarul 1 pe lista lor avea un mic hanicap fizic, si a inceput sa ceara tot felul de dovezi de certificari, evaluari, doar doar va gasi un motiv pentru care sa nu ii ofere jobul respectivului. In final nu l-au angajat si asta dupa 3 interviuri cu compania, teste, etc.
    Respectivul a facut o sesizare la comisia drepturilor omului si a reclamat documentat ca nu l-au angajat din cauza hanidcapului. Cei de acolo se misca destul de incet dar se misca… Dupa doi ani de zile firma a pierdut batalia si a trebuit sa platesca candidatului o suma echivalenta cu salariul pe care l-ar fi avut daca s-ar fi angajat si sa ii ofere jobul daca il mai vrea.
    Stiu ca putini se incumeta sa faca asta dar ma gandesc ca cineva de la ministerul muncii ar putea macar amenda un angajator care mentioneaza in anuntul de angajare o limita de varsta sau o preferinta intre barbat si femeie in ziua de azi.
    Am dreptate?

    CristinaC 16 februarie 2010 6:19 PM Răspunde
    • CristinaC, si eu inteleg ca exista o doza de subiectivism in selectare, ca se ia in calcul si personalitatea persoanei intervievate, ca deh daca urmeaza sa lucrezi cu cinev 8/10 h pe zi nu ai vrea sa fie o persoana artagoasa, plangacioasa, etc…

      Dar astea sunt deja subtilitati si nu le include nimeni intr-un anunt de selectare.

      Iti dau dreptate, romanii sunt foarte comozi sau timizi cand vine vorba sa isi ceara drepturile, sa reclame. Nu este si cazul meu. 🙂 Asta este primul lucru pe care l-am invatat de la corporatia americana.
      Pacat insa ca suntem putini cei ce ne cerem drepturile.

      anemari 17 februarie 2010 3:59 AM Răspunde
  • Eu, inainte de toate am o problema cu meseria de „manager ” in sine…….Nu inteleg cum cineva, fara pic de studii economice sau administrative ajunge intr-un post de genul..mai bine spus, nu vreau sa inteleg…Cel mai bun exemplu e minunatul sistem medical in care lucrez si unde sute de posturi administrative sunt ocupate de medici ,excelent profesional de altfel, fara insa pic de fler „managerial”….
    Profesional vorbind, viata mea a decurs destul de monoton pana in momentul de fata, pentru ca inca sunt medic rezident….asa ca CV-ul si ofertele de job-uri le las pe final de rezidentiat cand am sa ma orientez spre piata locurilor de muca din strainatate, evident!
    Asa ca inca nu am simtit pe pielea mea discriminarea profesionala, insa am trait-o prin mama mea care , data afara la 50 de ani, desi o excelenta secretara, nu s-a mai putut angaja nicaieri…..
    Ce ma deranjeaza mai mut decat discriminarea, e favoritismul..cutare e scutit de…sau invoit o zi, sau primeste un spor….
    Si am sa dau si un exemplu: in facultate, am avut o colega care avea o alta religie decat cea ortodoxa, astfel incat ea nu dadea examene sambata. Drept pentru care era intotdeauna scutita si „inteleasa” , fara nici un repros..in schimb noi, restul nefericitilor dadeam examene in orice zi, la orice ora, indiferent ca era sarbatoare, ca era zi libera sau nu…
    Eu va intreb acum: chestia asta cum se numeste? Si mai ales, daca ea lucreaza ca medic, cum poate refuza o garda de sambata?!
    Sper sa nu ma intelegeti gresit: nu vreau sa jignesc pe nimeni, pur si simplu este o situatie de care m-am lovit si care mi-a ridicat un semn de intrebare…

    irina 16 februarie 2010 7:11 PM Răspunde
    • Irina, sunt manageri si manageri. Orice patron devine manager pentru motivul ca el are bani si tu nu . Nu are studii de management, uneori nici nu-l intereseaza sa se pregateasca in domeniu, sa citeasca despre tehnici de motivare si stimulare a personalului, despre cum sa menti o echipa langa tine pentru multi ani…

      Despre managerii din sistemul medical nu stiu ce sa spun. Acolo, ca si in intregul sistem de stat, criteriile sunt de cele mai multe ori politice (de la un director de scoala pana la un director de spital, toti sunt numiti dupa alegerile locale, schimbarea primarului, in functie de culoarea politica).

      anemari 17 februarie 2010 4:03 AM Răspunde
  • Buna Ane,
    Cred ca ti-am transmis telepatic acest minunat subiect „Fara obligatii personale”.
    Mi-a fost dat si mie sa vad saptamana trecuta prin mai multe locuri de pe net aceasta exprimare si de atunci nu-mi da pace gandul ca port cu mine povara „obligatiilor personale”.
    Atunci cand ma gandesc in ansamblu , la toata expunerea ta, ma fac mica mica si neinsemnata, asta ca nu cumva sa vada cineva ca am atitudine de mamica.
    Dar, spre binele meu, copilul m-a invatat ca nu trebuie sa privim in ansamblu, ci in particular, mai ales atunci cand ne raportam la familie, deci la o „obligatie personala”.
    Si uite asa , comparand beneficiile pe care mi le aduce familia pe plan personal cu cele pe care mi le aduce jobul, las tot zbuciumul si toate preocuparile , toate subiectivismele si clasarile gen „obligatii personale”, in seama „specialistilor” in HR.
    Firesc, fiecare activitate, persoana, lucru, are un loc in viata noastra . Important este gasirea echilibrului. Pentru mine, balanta nu e egala daca nu exista „obligatii personale”.

    Oana 16 februarie 2010 11:07 PM Răspunde
    • Oana, un manager care ne vrea maritate cu slujba este un manager pagubos. Nu va avea randament si nici o atmosfera sanatoasa in birou.

      Si eu cred in echilibru. O femeie trecuta de 40 de ani, fara catel si purcel, va fi, poate, prima la birou si ultima care pleaca, dar va fi si problema cea mai mare a companiei la fiecare modificare, restructurare, realocare de atributii, pentru ca pentru ea slujba e totul si crede ca firma ii datoreaza totul pentru ca ea a renuntat la viata pentru slujba. Evident ca toate astea sunt reale doar in capul ei. Mie imi miroase a problema legala in astfel de cazuri.

      Ce m-a amuzat la anuntul cu pricina, a fost descrierea obligatiilor personale, adica probleme consumatoare psihic si de timp. Mai in gluma mai in serios, toti avem problema asta si se numeste JOB. 🙂 Ne consuma cel mai mult timp si ne umple de nervi de cele mai multe ori.

      anemari 17 februarie 2010 4:08 AM Răspunde
  • Anemari, te felicit pentru abordare. Eu de cand am ajuns aici in Germania ma crucesc nonstop cand citesc anunturile de job. Si am invatat ce inseamna discriminarea. Esti discriminat ca esti straina si posturile vin in ordinea nationalitatii: prima data germanii daca nu gasesc pe niciunul potrivit vin cei din europa de vest daca nu gasesc pe nimeni vin cei din europa de est si apoi cei de prin asia. Asta da cautare d job! Pe langa asta te intreaba cu o nesimtire crasa: sunteti tanara se pare ca sanatoasa, sunt sigura ca vreti copii….odata m am enervat rau de tot si la intrebarea Vreti sa faceti copii l am intrebat pe seful firmei „de ce ma intrebati, doriti sa-mi faceti dumneavoastra unul??” Jobul nu l am luat bine inteles. La asta se mai adauga intrebari de genul: pregatirea dumneavoastra din Romania nu cred ca este la nivelul uneia de aici….iti vine sa lasi totul si sa fugi cat te tin puterile….dar ajungi in Romania si situatia se repeta, de data asta sub alte circumstante….

    Delia 17 februarie 2010 11:35 AM Răspunde
    • Delia, aici manageri straini, nu neaparat de mana 1, iti pun la fel la indoiala pregatirea, iar intr-o organizatie straina functia de conducere o detine mereu expatul. Si iata cum esti defavorizat la tine in tara.

      anemari 17 februarie 2010 12:22 PM Răspunde
  • Delia, inseamna ca si Germania are probleme in ceea ce priveste respectarea drepturilor… sau acolo nu exista nici un cod si nici o lege care sa interzica discriminarea.
    Aici la mine daca te intreaba cineva de unde esti ( chiar dac vede pe resume ca ia studiile in Romania) ii poti reclama. Canadieni sunt experti in a reclama si a se plange.

    In afara joburilor de guvern federal unde la interviu trebuie sa te prezinti cu acte doveditoare care certifica nivelul educatiei tale din tara din care vii, foarte rar iti cere cineva sa arati vre-un certificat sau diploma. Tu iti trimiti resume-ul ( asa ii spune la CV aici, CV-ul este numai pentru joburi in domeniul academic) si scrisoarea si daca te cheama la interviu inseamna ca ceva din resume-ul tau se potriveste cu jobul pe care compania vrea sa-l faci. La interviu te vinzi asa cum poti si ii convingi ca tu poti sa le faci treaba.
    Daca nu te vor iti spun ca ” competita a fost mare si pozitia a fost luata de altcineva” si nu sunt obligati sa iti dea motivul. In general nu it spune nimeni in fata ” nu te-am luat fiindca nu vorbesti ca noi sau ca ai un accent sau ca nu stiu daca ai studii echivalente cu ale noastre. Daca indraznesc sa te intrebe despre sot copii sau altceva…tu poti reclama si persoana isi poate pierde jobul.

    Stiu ca exista si exceptii dar majoritatea respecta regula.

    O persoana cu care am lucrat a intrebat in interviu dupa o intrebare care i s-a parut nepotrivita ” cum ar putea raspunsul meu la aceasta intrebare influenta felul cum imi voi face jobul?” …si au angajat-o.
    Majoritatea joburilor au in schimb o perioada de proba intre 3 si 6 luni timp in care te pot concedia fara motiv.

    CristinaC 17 februarie 2010 7:39 PM Răspunde
  • Foarte bun articolul! Este trist, dar adevarat si cred ca multe persoane se confrunta cu situatiile acestea. Ma uit la mama mea, care mai are sub 10 ani pana la pensionare si, desi are foarte multa experienta, ocupa un post de director economic, este foarte buna la ceea ce face, este terifiata sa isi piarda jobul deoarece compania in care lucreaza a fost preluata de alti patroni. Evident ca nimeni nu o va angaja cu toata experienta si pregatirea ei profesionala (care nu e deloc de neglijat).
    Un alt exemplu il pot da referitor la modul de angajare. Nici macar nu trebuie sa iti puna intrebarea „vrei sa faci copii?” sau alte intrebari personale. Sunt studenta in an terminal in domeniul ingineriei si iata cum ne pregatesc profesorii (patroni in afara orelor): „ma uit la fata, vad daca e tanara, frumoasa si incerc sa estimez cam cat de repede se va casatori si va dori sa ramana insarcinata. evident ca nu o voi angaja ca pe urma sa stea acasa cu copilul”. Acestea sunt cuvintele unui profesor de legislatie, marele sef in institutia ce o are in subordine (nu ii voi da numele), afirmate cu zambetul pe buze in fata intregii serii (ce cuprinde doar 2 studente) in timpul cursului. Eu sunt o studenta de nota 10, avand rezultate obtinute prin nopti nedormite si eforturi mari (din pacate femeile trebuie sa depuna eforturi duble pentru a obtine acelasi lucru ca barbatii – si nu sunt sexista, dar asta este realitatea) si aceste cuvinte ar trebui sa ma motiveze? I-am zambit amar, m-am ridicat si am parasit sala de curs definitiv. La fel si colega mea. Am luat 7 in examen.

    ioana_m 18 februarie 2010 2:56 PM Răspunde
    • Ioana, profesorul merita inregistrat cu telefonul si reclamat. Dar asta insemna sa riscati o restanta.

      Eu stiu ONGuri pe drepturile omului si discriminare care ar fi dispuse sa va ajute pe tine colega ta, sa-mi spui daca optati pentru asta.

      In privinta mamei tale, situatia este tragica. Cu cat inaintam in varsta nu mai suntem „vandabile” pe piata de munca pentru ca nu suntem usor de manipulat, avem experienta si pretentii salariale pe masura, putem deveni incomode…
      E trist!

      anemari 18 februarie 2010 4:06 PM Răspunde
  • Ane, daca facem cu totii un exercitiu de empatie si ne punem in locul patronilor si managerilor obligati sa tina o firma pe linia de plutire in jungla asta economica, am recunoaste cinstit ca ne-am gandi de doua ori inainte sa angajam pe cineva prea tanar, sau prea batran, sau cu handicap, sau tinere casatorite puse pe facut copii. Orice patron ar prefera ca toti anagajatii lui sa fie casatoriti cu jobul, sa fie dedicati trup si suflet fimei, zi si noapte – toti gandesc asa, chiar daca nu recunosc. Deci pana la urma depinde in ce barca te afli, daca dintr-un simplu salariat devii peste noapte responsabil peste o afacere de sute de mii sau chiar milioane de euro, sa vezi ce rapid ti se schimba viziunile democratice. Nu zic ca e corect, ca e fair, dar asta e natura umana, si de-aia legea trebuie sa tina in frau orice fel de derapaje, fie ele ale angajatului sau ale angajatorului, si sa previna abuzurile.
    Ce mi-a mai atras atentia, in textul tau, e partea in care povestesti ca, desi esti angajata, participi la interviuri, te mentii activa pe „piata”. A muncii, bineinteles. 🙂
    Eu nu pot. O sa zici ca-s nebuna, dar relatia mea cu jobul seamana foarte bine cu o relatie de dragoste. Cand accept sa lucrez undeva, sunt cu mintea si cu tot sufletul acolo, nu pot sa ma desprind, nu pot sa merg la alte intalniri, sa-mi testez „farmecele” lucrative prin birouri straine. Daca incep sa o fac, inseamna ca ceva scartaie. Daca incep sa fug de la serviciu, sub orice pretext, ca sa merg la interviuri, inseamna ca relatia mea cu actualul loc de munca e pe moarte. Inseamna ca nu mai iubesc – ce fac, si caut deja altceva. Dar si cand plec, e pentru totdeauna. Niciodata nu ma mai intorc sa lucrez intr-un loc de unde mi-am dat demisia, ruptura e definitiva si inseamna ca a avut motive foarte serioase.

    Alina Grozea 18 februarie 2010 11:08 PM Răspunde
    • Alina, frumos si romantic ce spui.

      In 2000 am lucrat cu dragoste si dedicatie pentru o companie americana. Vedeam ca lucrurile scartaie, pentru ca din pozitia mea aveam acces la conturile firmei, si am fost asigurata ca totul o sa se rezolve, ca doar mi se pare. Mi s-a cerut sa fiu lloiala, sa nu-i parasesc, sa nu-mi caut alt loc de munca. Am fost flatata ca si ei „ma iubeau”. 🙂 Pe 2 ianuarie, la inceputul anului, am fost anuntata ca de maine sa nu mai vin. Si eu si ceilalti colegi. A durat 6 luni sa imi gasesc slujba dupa aceea. 6 luni de mizerie fizica, saracie lucie. Nu avea cine sa ma ajute, toti ai mei o duceau prost.

      Cine trece prin asta nu se mai „indragosteste” orbeste de niciun patron.

      Sunt datoare sa am grija de mine. Nu exista nimeni altcineva, din pacate, pe lumea asta care sa poata sa o faca.

      Cat despre patroni…Asa cum am spus sunt patroni si patroni. Doar nu era sa vorbesc despre cei „de bine”? Ei sunt in numar mic oricum.

      Textul meu se refera la criterii de selectie afisate intr-un anunt. Cele mentionate de mine sunt ilegale si ridicole in acelasi timp. Nu avem ce dezbate pe tema asta.

      In rest, nu invidiez niciun patron care are grija zilei de maine a zeci de angajati. Nu e usor sa ai atatea destine in grija, sunt convinsa.

      anemari 19 februarie 2010 4:54 AM Răspunde
  • Pai, in general, expat-ul detine pozitia cheie pentru ca e reprezentantul Imperiului Care Taie, Spanzura si Mangaie (Uneori) Pe Cap.

    amalia 20 februarie 2010 8:05 AM Răspunde
  • Balanta asta intre placerea si necesitatea job-ului e foarte fina si foarte data naibii.
    Cand iti place rau de tot ce faci, nici nu ti se mai pare munca, e numai o aducere cat mai la suprafata a insasi firii tale.
    Dar nu sunt (foarte) multe joburi care sa te atinga cu adevarat la suflet. Eu asa cred, asa simt.
    Si mai caut 🙂

    amalia 20 februarie 2010 8:16 AM Răspunde
  • Aveti dreptate toate in comentariile voastre. Cum sunt patroni/manageri cu apucaturi ciudate, sunt si angajati cu apucaturi si mai si. Mai peste tot se gasesc doar cateva persoane care duc greul unui loc de munca; de restul te poti lipsi cu usurinta, dar din mai stiu eu care reguli si legi, nu poti sa o faci. Nu stiu de ce mi-a venit in minte asta, pt ca iar sunt pe langa tema. Dar deopotriva imi revin in imagine si sefi cretini carora le curge si acum sange de comunisti prin ei…scuzati injuria, o sa le spun netalentati, ca sa se interpreteze metafora dupa caz. De cand lucrez – si activez intr-un domeniu care chiar imi place – mi-a fost dat sa vad si sa indur cele mai stranii intamplari, ca sa nu le spun altfel…sefi care se inconjoara de lingusitori sau in cel mai bun caz de umili care nu le ies din cuvant nici atunci cand e limpede ca nu au dreptate, amante care vietuiesc laolalta cu nevestele si isi desfasoara pe rand dominatia asupra celorlati, datorita numai statutului, nu a vreunei insusiri profesionale, si pe langa toate astea, restul angajatilor care aduna frustrari…
    E destul de complicat sa te mentii pe o linie incat sa nu iti pierzi echilibrul.

    je 20 februarie 2010 10:59 AM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title