Sincer, deși înteleg fiecare cuvânt în parte, luate la un loc cuvintele astea nu au noimă. Cum să mă iubesc?  Adică să mă hrănesc pe mine prima înaintea pruncului meu, așa ca în instrucțiunile de la avion când ni se spune că adulții trebuie să se asigure că au ei masca de oxigen pe figură înainte de a se îngriji de copii?

Adică să mă duc să mă culc chiar dacă ghemotoacele de praf zac prin ungherele apartamentului, coșul de rufe dă pe afară și frigiderul șuieră a gol?

Adică să cheltui toți banii familiei pe medici și tratamente pentru mine și să amân sine die controalele medicale pentru copil?

Adică să mă apuc să zac de neputință ignorând faptul că zăcutul nu plătește facturi și nici rate?

OK! Și cum începi să te iubești? Care este primul pas? Există vreo limită în iubirea asta de sine? Cum se învață așa ceva la vârstă adultă?

Am trăit toată viața învățând că bucata cea mai aleasă este pentru musafiri, că fața de masă și farfuriile cele bune sunt pentru ocazii speciale, că hainele elegante sunt pentru nunți/botezuri/aniversări, că stomacul nu are oglindă dar pereții au urechi și urechilor străine nu trebuie să le expui nimic din zbaterea ta interioară.

Am crescut crezând că nu trebuie să lași pe mâine ce poți face astăzi, așa încât am alergat mereu contra cronometru pentru ca mâine să nu câștige lupta cu astăzi.

Și am alergat până la epuizare. Epuizarea asta m-a lovit mișelește, pe neașteptate, așa încât mai întâi mi-a amorțit o mână, apoi un picior, apoi jumătate de gură, apoi am început să mă bâlbâi….La final am rămas cu o spaimă cumplită. Mi-a fost teamă nu că am să mor ci că am să rămân povară familiei.

De câteva săptâmâni vizitez medici specialiști. Aud, de la fiecare în parte, că sunt prea tânără pentru toate astea, că trebuie să mă îngrijesc mai mult, să mă iubesc mai mult…

De unde să încep iubirea asta de mine?

http://anemari.revistatango.ro/2010/10/comitetul-de-parinti/

Fără să-mi propun, aveam să deschid cutia Pandorei și să ajung în final să mă lupt singură, fără să am măcar un singur părinte de partea mea, cu un consiliu de administratie, cu un consiliul educativ, cabinetul medical și o mulțime de documente ilegal întocmite.

Teatrul săptămânal din grădiniță, la un preț piperat, era de fapt livrat pe baza unui contract cu o Asociatie, contract care nu stipula nimic în privința  costurilor. Întrebând eu pe ce bază ni se cer nouă, părinților, 6 Ron la fiecare reprezentație din moment ce contractual Asociatia respectiva nu solicită nici un ban…am stârnit valuri de reproșuri și indignare. Totuși, contractul respectiv stipula faptul că respectiva Asociatie donează grădiniței o sumă de bani. Întrebând destinația banilor mi s-a spus că s-au facut xeroxuri pentru documentele necesare grădiniței (pentru că fișele de lucru de la grupă le fotocopiam noi părinții).

Am mai întrebat apoi ce  firmă  livrează opționalele grădiniței și pe baza căror competențe (era vorba, evident, despre fiica doamnei directoare, Traducător Autorizat care angajase în condiții incerte niște tineri ), care este destinația banilor din fondul  grădiniței și dacă există aprobarea comitetului de părinți pentru cheltuirea banilor, destinația procentului donat de firma de opționale grădiniței, de ce firma soțului doamnei directoare oferă opționalele de sport…

Am formulat TOATE întrebările incomode. La întâlnirea față în față cu  doamna directoare Bărbăcioru,  aceasta  s-a scuzat pentru micile nerespectări ale legii, motivând că sunt foarte ocupați cu programa școalară, consfătuirile…etc.

În spatele ușilor închise însă, dna directoare s-a înconjurat de mămici  îndatoritoare și slugarnice cu care a convocat o ședință a comitetului de părinți pe grădiniță, unde s-au adunat câteva gospodine neinformate și m-au aștepat cu toții gata de atac.

Am fost insultată și hulită în fața întregului personal didactic din grădiniță. Eu singură am ținut piept  țipetelor a vreo 15 femei nevricoase care, în afară de curajul de a pune la îndoială  onestitatea faptelor doamnei directoare, nu aveau alte reproșuri pentru mine. Nu le deranja faptul că banii lor sunt folosiți la exclusiv  bunul plac al doamnei directoare, nu conta faptul că de la opționalul de engleză copii se întorceau transpirați leoarcă de cât alergau și se zbenguiau, semn că nu făceau nimic, că la orele de dans copiii își spărgeau capetele, că meniul zilnic nu era afișat dimineața pentru că doamna asistentă insista că nu se poate așa ceva  iar solicitarea mea este aberantă….și câte și mai câte. Fuseseră aduse pentru ca să mă jignească și să mă intimideze.

Am plecat tristă de la faimoasa ședință și fără speranțe în viitorul țării, în special pentru că mămicile respective erau cu mult mai tinere decât mine și, teoretic, neatinse de microbul comunismului. Dar am sfârșit prin a fi mai îndârjită ca oricând și hotărâtă să nu mă opresc aici.

Am reclamat ilegalitățile la Inspectoratul Școlar Al Muncipiului București, la Ministerul Educației, la Primăria de Sector (pentru că reprezentanți ai primăriei sunt membri în consiliul de administrației), la Inspectoratul Școlar de sector….Nici nu mai știu pe unde am depus reclamații. Am semnat totul în nume propriu deși avocații și ONG-urile consultate mi-au spus că nu am sorți de izbândă de una singură, că as avea o altă greutate dacă ar semna mai mulți părinți.

Părinții s-au ascuns în spatele joburilor, în spatele greutăților financiare și a temerii că le vor fi persecutați copiii. Deși le spunem copiilor că adevărul învinge întotdeauna, că nu ai voie să minți și să furi, prea puțini suntem pregătiți să arătăm asta și prin puterea exemplului.

În noul an școlar, după 20 de ani de funcție de conducere, după ce-și construise un adevărat imperiu cu contracte de servicii către toți membrii familiei, doamna directoare Bărbăcioru este schimbată din funcție. Surprinsă și nedumerită este nevoită să părăsească fotoliul directorial.

Acum meniul zilnic al copiilor este afișat zilnic la ora 8:00 la avizier de către aceeași asistenă medicală.

Rând pe rând, doamnele educatoare își cer scuze pentru faimoasa ședință în care eu am fost jignită și hulită. Rând pe rând, părinții îmi spun că am avut dreptate și mă felicită pentru inițiativă.

Eu zâmbesc trist. 

Singura mea bucurie este că pot să-i predau astăzi fiului meu, prin puterea exemplului, minunata lecție a buturgii mici care răstoarnă carul mare.

În noaptea asta se împlinesc 18 ani de când am pierdut-o pe mama. Îmi aduc aminte perfect. Începea sesiunea de iarna şi trimestrul doi. Eram profesor suplinitor de limba engleză la Liceul IOR.

Petrecusem Revelionul acasă , cu ai mei. Aveam inima frântă de o iubire neîmplinita şi refuzam să impart durerea cu mama. Îmi aduc aminte perfect de discutia aprinsa avută cu o săptămână înainte. Îmi aduc aminte şi de seara în care mamei i-a fost foarte rău şi şi-a prezis moartea. Ne-a pus atunci să promitem diverse lucruri. Distraţi şi convinşi că este inutil am promis cu toţii tot. Numai eu aveam să mă ţin de cuvânt.

Îmi aduc aminte şi noaptea. Ne-am uitat la o emisiune cu Ţociu şi Palade şi am râs necontenit. Am adormit amuzaţi.

După miezul nopţii avea să ne strige tata să-l ajutăm. Mama intânsă pe gresia rece din bucătărie. Apă, zahăr, puls, limba, oglinda, salvarea…Confuză mi-am privit vecinul cum îmi duce mama în dormitor în loc să o scoată pe uşă pentru ca să o ducem la maşină. Ma uitam fix la el şi eram convinsă că nu ştie ce face.

Apoi o avalanşă de comenzi. Spal-o până nu se răceşte, îmbrac-o, acoperă oglinzile…

Am copilărit vizavi de cimitir şi mi-a fost mereu frică de morţi. Coliva mi se părea bucăţică ruptă din corpul morţilor şi fugeam de ea ca de năpârcă. Nici astăzi nu mănânc colivă.

Dar pe mama mie  mi-a fost dat să o spăl şi s-o îmbrac. Nu mi-a fost frică. I-am făcut şi unghiile. Restul zilelor s-au scurs cu mama îmbălsămată pe canapeaua din sufragerie, cu casa plină de oameni, cu tata care ne ruga obsedant să nu ne dăm în spectacol, cu nopţi lung-scurte de priveghi…

Şi apoi ziua în care a trebuit să o las să plece pentru totdeauna…

Nu i-am spus niciodată “Te iubesc!”. Şi nici iertare nu am apucat să-i cer. Dar mi-am ţinut promisiunile toate şi am făcut mai multă şcoală decât visa ea pentru mine.

Nu m-a văzut mireasă şi nici pe sora mea cea mică. A murit cu câteva luni înainte de programata nuntă a fratelui meu, deci nici pe el nu l-a văzut mire. Şi-a cunoscut un singur nepot şi şi-a văzut o singură fiică mireasă. Aşa cum era ea la nunta surorii mele mai mari mi-o aduc aminte mereu.

Aşa cum era cu mine în braţe, când eram mică, mi-o doresc mereu.

Merg rar la cimitir şi atunci când merg retrăiesc tragedia toată.

Nu ştiu dacă a fost vreodată fericită. Sper doar că a avut mici bucurii.

În noaptea asta, de parcă a fost ieri, mă întorc în timp şi-mi doresc să pot să rescriu destinul ăsta nedrept.

Preocupată mereu de ceea ce n-am făcut, n-am avut, n-am ştiut, n-am obţinut, uit mereu să-mi vorbesc despre ce am. Dar anul acesta, copleşită de atâta durere şi boală de care m-am înconjurat, de sărăcie reală, de pierderi dramatice, am decis să fiu mai modestă şi să mulţumesc pentru tot ce am.

Toţi ai mei sunt relativ sănătoşi, n-am pierdut oameni dragi în 2011, am întâlnit oameni frumoşi, am obţinut titlul de doctor în ştiinţe politice, am văzut America de două ori, mi-am plătit ratele la timp, am făcut voluntariat, mi-am dat demisia, am scris, mi-am dus băiatul în concediu, am câştigat câteva bătălii, am pierdut nişte lupte, m-au dezamăgit nişte oameni dar m-au surprins şi entuziasmat alţi oameni..

Astăzi ştiu că am ce n-am. Dar voi?

Televiziunile ne bombardează cu oferte pretențioase pentru seara de Crăciun sau Revelion, radiourile emit jingles de mai bine de o lună, vitrinele magazinelor ne îmbie cu discounturi amăgitoare, gospodinele scutură casele din încheieturi, scot agoniseala din cămară și te presează să te organizezi întrebând necontenit ce meniuri ai planficat.

Sunt obosită! Nu vreau nimic. Nu i-am scris lui Moș Crăciun și nici nu mi-am cumpărat un cadou (deși cele mai frumoase cadouri primite sunt cele pe care ți le faci singur), nu spăl geamuri și nici nu mai încerc să fac cozonac. Cu cât sunt presată mai mult să fiu fericită pentru că este Crăciunul, cu atât mă simt mai nefericită.

M-au compleșit durerile omenirii, campaniile de strângeri de fonduri pentru cauze umanitare, solicitările de donații, cerșetoria de la colțul străzii, mizeria și sărăcia din mijlocul străzii, presiunea mulțimii gonind după cumpărăturile de ultimă oră,

Doar mie mi se întâmplă asta?

M-am născut și am crescut în comunism legănată de poveștile bunicii, povești în care ea avea guvernantă unguroaică, tatăl ei era avocat și bunica deținea un magazin de bijuterii. Toate se întâmplau în Turnu Severin, un oraș de provincie unde toată lumea cunoștea pe toată lumea și unde, evident, familia bunicii mele era foarte respectată.

Închideam ochii si o vedeam pe Erzi, vedeam pianul la care exersa bunica, copilă fiind, asistam la orele de franceză, îmi corectam ținuta la masă în timp ce se serveau bucate gustoase, alese cu grijă..

Am crescut ungând  untură pe pâine cu usturoi cât să-mi ajungă pentru o viață. Am crescut într-un apartament supra-populat, într-un cartier mărginaș al Bucureștiului, fără rude la țară, furnizoare de legume și carne, dar am crescut visând frumos la produse proaspete de băcănie, la mirodenii speciale, la un băcan voios și gata de sfadă …

Visele țin de foame. Uneori țin și de tristețe și de urât. Astăzi deschid ochii și visul meu devine realitate. Am găsit o băcănie cu băcan pus pe sfadă, cu mirodenii aromate, cu alimente fine, cu borcane frumos rânduite care te strigă ia-mă acasă!. Am găsit un loc curat care încurajează producția mică, locală, care încurajează mâncatul puțin și sățios dar mai ales sănătos. Am găsit locul de vis din poveste.

Vă chem și pe voi să-l vizitați. Veniți astăzi să degustăm împreună bucate alese, începând cu ora 18:00, pe strada Dionisie Lupu la nr 76, colț cu Jules Michelet, la Băcănia Coco.

Ne așteaptă brânzeturi  de pe Valea Loirei din lapte de capră – Selles sur cher, Pouligny-Saint Pierre, Valancay, Coeur du Berry sau Sainte-Maure de Touraine -, cârnați uscați cu rocquefort, piment d’espelette, alune, picodon, din carne de porc sau mixtă. Ei vor fi acompaniați de baghete proaspete. Iar papilele gustative se vor  bucura de vinurile, albe frantuzești și rosii românești de la crama Bazilescu.

În acest context eu nu mă mir că o tânără talentată alege, la 37 de ani, să sară pe geam, sau că o alta, proaspătă mămică, alege se bea otravă. 

Nu ştiu ce resorturi  au declanşat gestul dar înţeleg cum este să nu mai poţi. Să nu mai poţi înainte şi nici înapoi, să nu mai găseşti sprijin în azi dar nici în ieri. Înţeleg că oamenii te pot părăsi, trăda sau răni, că urcuşul e doar o pantă şi că eşti din ce în ce mai chircit în durerea ta.

Nu, nu pledez pentru sinucidere. Nu tocmai eu, cea care iubeşte atât de mult oamenii. Pledez doar pentru dreptul de a fi slab, de a declara onest că nu mai poţi şi că tot ce ai avut de dăruit n-a prea avut rost. Pledez pentru înţelegere, compasiune şi empatie.

Iubesc oamenii, am spus asta de foarte multe ori. Îi iubesc atât de mult încât nu am niciodată cu mine plasă de siguranță. Vibrez cu toată ființa la gânduri bune,
idei înălțătoare și cauze umanitare. Iubesc oamenii așa cum sunt ei. Dar cel mai mult îi iubesc atunci când își unesc forțele pentru ca să facă ceva bun.

Andreea Sorescu, de la Asociația Învingem Autismul, vrea să integreze 23 de copiii cu autism. Nu și-a propus să salveze lumea pentru că nu poate. Dar și-a propus să înceapă salvarea lumii cu cei 23 de copii. Pentru că integrarea costă
bani, Andreea a decis să-i strângă într-un cadru festiv pe 6 Decembrie, împreună cu Moș Nicolae. Nuami Dinescu, un alt om bun, s-a alăturat Andreei și va prezida seara specială.

Karaoke,vin bun, plăcinte gustoase, o serie de servicii pentru care puteți licita, toate vă așteaptă dacă doriți să vă alăturați grupului de oameni buni care încep salvarea lumii cu 23 de copii.

Vă aștept pe 6 decembrie la ora 18:00 în Club Fabrica de pe strada 11 Iunie nr. 5o.

Nu plec niciodată când este greu, nu trântesc uşa când sunt supărată, nu îmi mint prietenii dar nu mai am prieteni după ce sunt minţită. Nu mă răzbun când sunt rănită dar nu uit şi nu iert. Onoarea şi cuvântul dat sunt cele mai importante repere din viaţa mea.

Mă mişc disciplinat, calculat şi la timp de când mă ştiu. Şi totuşi, odată la nişte ani mă apucă aşa o dorinţă nebună de a ieşi din rutină, de a face o mică nebunie, ca atunci când în loc să pui ordine în hârtiile de pe birou le mături pe toate cu o mişcare a încheieturii. Totul e vraişte la podea dar nu-ţi pasă. Cam aşa îmi vine mie.

Acum am decis că e momentul pentru dezordine. Adio carte de muncă, salariu în euro, serviciu stabil! Adio birou cu flori la fereastră şi radio în surdină. Plec în lume pentru ca să mă fac PFA, să fac ce-mi place şi ştiu să fac, pentru ca zilele mele mohorâte să se prefacă-n lumină.

După ce mi-am anunţat demisia a început cutremurul. Două zile la rând am răspuns la telefon încercând să lămuresc lumea că nu mi-am pierdut minţile, nu m-am supărat dar nici nu m-au dat afară, e doar timpul să merg mai departe. O prietenă îmi reproşa matern că vine a treia criză economică şi eu m-am găsit să demisionez, sora mea se întreba dacă gestul meu e un act de curaj sau nebunie…

Ce trist trăim! A merge mai departe, a-ţi schimba jobul pentru că vrei mai mult, un act atât de normal devine ceva eroic sau nebunesc pentru că toţi trăim sub imperiul fricii de somaj şi disponibilizare.

Dacă eşti trist şi neîmplinit mai mult de şase luni pe an, dacă duci tristeţea cu tine acasă, dacă faci eforturi duble pentru a îndeplini sarcini altădată simple, dacă simţi că te înghite rutina, dacă începi să te simţi neapreciat…atunci e semn că e vremea pentru demisie. Nu-ţi fie teamă, există soluţii mai multe pe piaţa muncii pentru cineva care îşi caută ceva având deja o slujbă decât pentru cineva care nu are nimic. Trebuie doar să te mobilizezi! Demisia e un act de normalitate.

 Toată săptămâna trecută am privit neputincioasă cozile interminabile, întinse pe kilometri, de la Mitropolie. Oameni tineri, vârstnici, copii, oameni nevoiaşi sau oameni mai dăruiţi de soartă, s-au împins, înghiontit, bruscat şi înjurat la coada spre mântuire. Un efectiv  impresionant de jandarmi a fost necesar pentru a supraveghea spectacolul religios. Hotărât lucru, drumul spre izbăvire este pavat cu intoleranţă.

 La sfârşitul săptămânii luminate au rămas în urmă tone de gunoaie de la comercianţii de cruciuliţe, busuioc şi alte gadgeturi bisericeşti. Bătrânici cocoşate de ani au ocupat zile întregi rondul de la Mitropolie, transformate în vânzători ambulanţi, şi s-au înconjurat de pahare de unică folosinţă, hârtii şi resturi alimentare, deşi din jumătate în jumătate de metru rondul este împânzit de coşuri de gunoi.

 Înarmaţi cu simboluri religioase, gata să ne ascundem în spatele Domnului, urmărim weekend de weekend rezultatele de la Robingo sau 6/49 în speranţa că norocul dă peste noi şi ne îmbogăţim peste noapte. Luăm cu noi în această fantezie, solicitându-i sprijinul, Divinitatea. Dar banul nu este ochiul necuratului? Şi de când încurajează biserica jocurile de noroc? Ce mutaţii am suferit noi oamenii în ultimii ani  de am ajuns să dăm acatiste şi să aprindem lumânări în biserică întru îmbogăţirea utopică şi nemeritată?

 Ştiu, suntem tot mai săraci şi neconsolaţi. Dar asta nu ar trebui să ne apropie, să ne facă solidari ? Reacţiile sunt tocmai inverse. S-au dus vremurile când împrumutai nişte sare sau o linguriţă de cafea de la vecina, când stăteai cu copilul vecinului două ore până-şi rezolva acesta o problemă, fără ca să pretinzi că eşti baby sitter. S-au dus vremurile când spuneam “bună ziua!” toată ziua la toată strada. Acum ne pândim de după vizor, ne suspectăm şi ne păzim unii de alţii. Şi dacă, Doamne fereşte!, ne dispare un ghiveci cu flori de pe palier, punem un afiş în care afurisim hoţul şi-i  urăm să moară.

 Iar dacă toate acestea înseamnă să fii credincios, eu mă declar profund necredincioasă şi începând de astăzi rup rândurile.