Mă refer la procese de selecţie în care, precum în bancuri, 2 oameni sunt competitori (selectaţi sever de head-hunterul plătit cu greutatea sa în aur pentru asta) dar la final câştigă  al treilea. Mă mai refer la promovarea pe bază de paşaport de expat în detrimentul băştinaşului, poate la fel de bine pregătit sau chiar mai bine pregătit. Mă refer la equal opportunities doar pentru noi între noi…

Şi tocmai când făcusem pace cu mine şi cu universul şi concluzionasem că sunt eu prea analitică şi amar căutătoare de cusururi, iaca viaţa mă izbeşte iar.

Am călătorit, în ultimii 5 ani, de câteva ori bune în SUA. La fiecare călătorie cu o altă conexiune (fie prin Paris, Frankfurt sau Londra) dar de fiecare dată am trecut Atlanticul spre DC cu American Airlines.

Desigur, avioanele au mereu spaţii mai generoase sau mai înguste între scaune, mâncare mai artificială sau mai proastă J, personal mai vioi sau mai plictisit…Dar nimic nu m-a pregătit pentru ruta mea Londra-Dallas de acum.

Un avion mai mic decât cele cu care mă obişnuisem eu zburând spre Washington, şi nici acesta plin (cu toate acestea, fără drept de apel mi s-a schimbat scaunul ales cu grijă de mine încă de la Bucureşti, spre margine, cu unul pe ultimul rând, vecin cu WC-ul şi înghesuit de nu ştiu ce echipament al avionului), ponosit şi murdar, în mod evident dintr-o generaţie matusalemică, cu spaţii minuscule între rânduri dar şi între scaune, cu ecrane antedeluviene şi o selecţie de 4 filme mari şi late, toate proaste dar disponibile în cel puţin 4 limbi străine.

Dacă nu dormi pe avioane, nu din principiu ci pentru că eşti insomniac şi pe perna ta de acasă,  şi nici nu bei, din principiu, filmele ar putea fi o soluţie. Cu genunchii la gură, numărând tacticos până la zece dar evitând să respir de teama unei bile leneşe burghez zburdalnică la mirosuri pestinenţiale, mi-am spus amar în barbă “mama voastră…am supravuieţuit eu comunismului…”. Şi am vizionat, încrâncenată, cele 4 filme mute (zgomotul avionului bătea  fără probleme sonorul slab, deşi la maximum al căştilor) din care, evident, nu am înţeles nimic.

Personalul, în prag de pensie şi vădit supraponderal în totalitate (ştiu, nici eu nu sunt o balerină), amar până la prăsele, vădit duşmănos ca un gardian de închisoare, te paraliza şi-ţi anula orice intenţie de a solicita ceva, oricât de nesemnificativ. De aceea, am prins din zbor, fără crâcnire, tava aruncată în scârbă de dna flight attendant căreia, cu voce de şoarece speriat, îi cerusem chicken şi nu pasta. Pasta, îmi spune ea mârâind printre dinţi, şi ia de aici…

La final de călătorie, căreia i-am supravieţuit în mod evident , uşor timorată la gândul că va trebui să supravieţuiesc şi zborului de întoarcere (deşi un cetăţean informat se cheamă că este cu 5 minute mai puternic), concluzionez că în procesul acesta de frenetică globalizare întreg mapamondul s-a balcanizat.

Dacă avem oameni de-ai casei sau musafiri mai puţini la masă, se cheamă că putem să punem farfuriile ciobite, cele 7 furculiţe de la şapte pomeni diferite, doar 5 pahare pentru că doar n-o să le dăm să bea tuturor mesenilor, iar toate ăle bune, sa le ţinem cu străşnicie sub cheie pentru vremuri mai bune, cu musafiri mai de soi, când gloria noastră de găzdoi perfect va produce un ecou mult mai mare şi mai relevant. Că doar n-o să stricăm orzul pe gâşte, nu-i aşa?

Nu zâmbesc amuzată și nici nu râd. O asemenea desfășurare de onestitate se cuvine tratată cu seriozitate.

Mă întorc, în gând, la momentele din viața mea în care am spus ”nu sunt supărată”, ” te-am iertat!” sau ”am să te iert”.  Pentru că nu am uitat și pentru că m-am agățat ulterior de reproșuri, se cheamă că nu am iertat. Am mințit! M-am mințit. Uit puțin ceea ce înseamnă că iert la fel de puțin. Mint! Mint spunând că nu mă doare, mint spunând că am uitat,  mint spunând  că nu contează..

 Vreau să iert! Vreau să uit și să iert tot greșiților mei. E un bagaj inutil pe care nu vreau să-l mai port cu mine prin lume.

 Vreau să mă ierți! Vreau să mă iertați pe mine, greșita voastră. Îmi doresc să nu duceți cu voi, prin lume, balastul ăsta.

Sărbători Pascale Fericite!

Mă simt iubită necondiționat, doar pentru că exist.  Mă simt frumoasă, misterioasă, plină de înțelepciune, puternică, năbădăioasă, jucăușă, inventivă…

Așa mă iubește pe mine fiul meu. Nu adoarme fără să mă strige pentru ca să  ne mai iubim puțin, nu uită să mă sărute de ”bună dimineața!”, îmi spune șugubăț  ”iubito” sau ”drăguțo”,  mă jumulește, mă dojenește, îmi sărută mâna duios când gătesc ceva bun sau accept să încălcăm o regulă, mă gâdilă, mă întreabă, mă imită, mă admiră și mă cheamă.

E atâta iubire în trupușorul ăsta mic, atâta dăruire…E o lecție de viață fiecare zi petrecută cu el.  Îmi doresc să crească înalt ca bradul, să înflorească, să fie puternic si fericit, dar nu vreau să pierd nimic din ceea ce trăim acum.

Să-mi promită cineva că nu o să crească prea repede, că o să mă vrea mereu în viața lui, că n-o să fiu niciodată ”cicălitoare, bâtrână, enervantă…”.

Eu promit să parchez neobosită mașinuțe, să nu mă supăr când îmi decupează cearceaful cu foarfeca sau îmi arestează clamele de păr, că mă abonez pe viață la ”Tirex Expres” și la ”Să gătim cu Tom & Jerry”, că am să continui să semnez condica weekend de weekend la ”Țăndărică”, în parc, la cinema, petreceri de copii… Promit!

 Vreau să semnez un contract cu clauze precise de iubire necondiționată. Unde să semnez?

Emi, piticul meu de aproape șase ani, este în extaz pentru că va merge la școală. Asta înseamnă pentru el că este băiat mare, că o să aibă ghiozdan, că nu mai trebuie să doarmă după-amiaza, așa ca la grădiniță, …și cine știe câte alte lucruri mai înseamnă în căpșorul ăla inventiv.

De săptămâni întregi Emi ne întreabă dojenitor ”m-ați înscris la școală? ”, în timp ce noi, adica tati și cu mine, ne dăm ochii peste cap epuizați de planuri fără acoperire.

După ce am făcut pace cu ideea că puiul va parcurge anul pregătitor în școală și nu în grădiniță, după ce am renunțat la ideea de a ne lupta cu sistemul, cu legea…cu universul, am trecut în revistă opțiunile.  Adicătelea, dacă nu ai o pilă la directorul școlii vizate și nici suficienți bani pentru o școală privată, se cheamă că nu ai nici planuri sau dacă le ai sunt fără acoperire.

Sunt o mămică preocupată de soarta puiului meu, de educația lui, de sănătatea lui fizică cât și psihică, dar cu toate acestea am ajuns să-l las în voia sorții.

Emi va merge la școala de cartier la care suntem arondați, la o învățătoare care urmează a fi desemnată de către conducerea școlii, după ce etapa de înscriere se va fi încheiat. Nu știm dacă învățătoarea va fi titulară sau suplinitoare, dacă va fi tânără sau în prag de pensionare, dacă sala de curs desemnată clasei pregătitoare va fi dotată la timp (conform prevederilor legale), dacă toaletele vor fi ajustate sau nu pentru pitici (așa cum i s-a promis domnului director), dacă …

Știm însă că-l iubim pe Emi, că va merge în continuare la școala de pian, că va continua cursurile de înot, că vom avea o bonă și nu-l vom înscrie la ”afterschool”, că vom avea grijă să se joace cât se poate de mult, îi vom încuraja lecturile dar și prieteniile, că vom fi alături de el orice s-ar întâmpla.

Încerc să nu-i transfer angoasele mele legate de instituția școală, să-i las bucuria întreagă, să mă încred în destinul lui repetând neobosită ”va fi bine!”.

Cred din toată inima că aceste repere dobândite timpuriu, în familie, nu doar prin cuvinte ci și prin puterea exemplului personal al fraților, mătușilor și părinților noștri, ne ajută mai apoi în viață să nu ne abatem de la drumul drept, de la cinste-corectitudine-bun simț.

În toate momentele mele de cumpănă, de îndoială, de spaimă, de tentații, m-am întors mereu la regulile simple ale copilăriei mele: bunul simț și drumul drept. Indiferent de poziția pe care o ocupi peste ani, de felul în care îți scrii sau rescrii povestea, cei 7 ani de acasă te dau de gol. Ei arată lumii, dincolo de sclipici, cine ești.

Am primit ieri o invitație de la o prietenă (mulțumesc Ioana) pentru a  participa la lansarea colecției Marni la H&M. Nu sunt genul care frecventează astfel de evenimente pentru că viața mea de zi cu zi se derulează într-un cu totul alt sector de activitate. Pentru că prietena mea s-a gândit că mi-ar face bine, am acceptat cu bucurie și curiozitate invitația.

Aș putea descrie pe pagini întregi cum am perceput eu evenimentul. De la femeile scoase din cutie, în rochițe subțiri precum foaia de ceapă, cu tocuri piramidale, bucle perfecte, machiaj de seară, plicul vârât sub braț și buzele tuguiate fremătând de nerăbdare să apară într-o poză, să le întrebe cineva ceva, să le vadă presa sau restul populației, până la femeile corporate, în costume sobre cu cearcănele ascunse discret sub machiajul de zi. Presă, multă presă, mulți prezentatori, redactori, reporteri… Înțeleg că ăsta a fost conceptul evenimentului, cu un target precis. Evident, mai erau și câțiva rătăciți ca mine, nimeriți fericit întâmplător pe acolo.

Deschiderea era programată pentru ora 19 dar coada se formase încă de la 17:00. Să ne înțelegem, nu se dădea nimic pe gratis și nici nu erau reduceri, doar se lansa o colecție. Am pierdut startul, cred că la ora aia savuram o cafea la cafeneaua mea preferată, așa că nu pot să spun ce s-a întâmplat la deschiderea ușilor. Pot doar să spun că la vreo 40 de minute de la deschidere magazinul era în haos total. Toată lumea aduna la repezeală ce-i venea la mână.

Eu m-am lăsat hipnotizată de niște cutii verzi și m-am pierdut în mulțime căutând să identific cărarea spre ele. Pierdută în mulțime și rătăcită de prietenă, mă aud strigată de nimeni alta decât Alice Năstase. Alice, frumoasă și proaspătă ca întotdeauna, stătea cumințică, resemnată și modestă la o coadă chilometrică la casă. În spatele ei, mai cuminte și străduindu-se parcă să devină invizibilă, se afla Paula Herlo. Două femei de carieră, persoane publice, stăteau resemnate la coadă la casă pentru a-și plăti produsele.

La etaj, tot la casă, sfidând zecile de persoane împovărate de cutii și umerașe, pofteau direct în față fel de fel de personaje meteoric televizate, jurnaliste obscure pătrunse de importanța pe care și-o dădeau, înmânând poruncitor produsele și cardurile  (inclusiv pinul) angajatelor magazinului pentru că era sub demnitatea lor să tasteze niște cifre și să-și ridice chitanțele. Așteptau, vorbind plictisite la telefoanele mobile,  pentru ca vânzătoarele să le aducă sacoșele și să le returneze cardurile. Apariția fiecărui personaj bloca activitatea casierelor, restul mulțimii privind scârbită spectacolul scandalos.

Stimate doamne și stimați domni, NU sunteți mai importanți, mai celebri sau mai ocupați decât ceilalți clienți posesori de invitații, la fel ca și voi, ci doar mai puțin educați.

Sincer, deși înteleg fiecare cuvânt în parte, luate la un loc cuvintele astea nu au noimă. Cum să mă iubesc?  Adică să mă hrănesc pe mine prima înaintea pruncului meu, așa ca în instrucțiunile de la avion când ni se spune că adulții trebuie să se asigure că au ei masca de oxigen pe figură înainte de a se îngriji de copii?

Adică să mă duc să mă culc chiar dacă ghemotoacele de praf zac prin ungherele apartamentului, coșul de rufe dă pe afară și frigiderul șuieră a gol?

Adică să cheltui toți banii familiei pe medici și tratamente pentru mine și să amân sine die controalele medicale pentru copil?

Adică să mă apuc să zac de neputință ignorând faptul că zăcutul nu plătește facturi și nici rate?

OK! Și cum începi să te iubești? Care este primul pas? Există vreo limită în iubirea asta de sine? Cum se învață așa ceva la vârstă adultă?

Am trăit toată viața învățând că bucata cea mai aleasă este pentru musafiri, că fața de masă și farfuriile cele bune sunt pentru ocazii speciale, că hainele elegante sunt pentru nunți/botezuri/aniversări, că stomacul nu are oglindă dar pereții au urechi și urechilor străine nu trebuie să le expui nimic din zbaterea ta interioară.

Am crescut crezând că nu trebuie să lași pe mâine ce poți face astăzi, așa încât am alergat mereu contra cronometru pentru ca mâine să nu câștige lupta cu astăzi.

Și am alergat până la epuizare. Epuizarea asta m-a lovit mișelește, pe neașteptate, așa încât mai întâi mi-a amorțit o mână, apoi un picior, apoi jumătate de gură, apoi am început să mă bâlbâi….La final am rămas cu o spaimă cumplită. Mi-a fost teamă nu că am să mor ci că am să rămân povară familiei.

De câteva săptâmâni vizitez medici specialiști. Aud, de la fiecare în parte, că sunt prea tânără pentru toate astea, că trebuie să mă îngrijesc mai mult, să mă iubesc mai mult…

De unde să încep iubirea asta de mine?

http://anemari.revistatango.ro/2010/10/comitetul-de-parinti/

Fără să-mi propun, aveam să deschid cutia Pandorei și să ajung în final să mă lupt singură, fără să am măcar un singur părinte de partea mea, cu un consiliu de administratie, cu un consiliul educativ, cabinetul medical și o mulțime de documente ilegal întocmite.

Teatrul săptămânal din grădiniță, la un preț piperat, era de fapt livrat pe baza unui contract cu o Asociatie, contract care nu stipula nimic în privința  costurilor. Întrebând eu pe ce bază ni se cer nouă, părinților, 6 Ron la fiecare reprezentație din moment ce contractual Asociatia respectiva nu solicită nici un ban…am stârnit valuri de reproșuri și indignare. Totuși, contractul respectiv stipula faptul că respectiva Asociatie donează grădiniței o sumă de bani. Întrebând destinația banilor mi s-a spus că s-au facut xeroxuri pentru documentele necesare grădiniței (pentru că fișele de lucru de la grupă le fotocopiam noi părinții).

Am mai întrebat apoi ce  firmă  livrează opționalele grădiniței și pe baza căror competențe (era vorba, evident, despre fiica doamnei directoare, Traducător Autorizat care angajase în condiții incerte niște tineri ), care este destinația banilor din fondul  grădiniței și dacă există aprobarea comitetului de părinți pentru cheltuirea banilor, destinația procentului donat de firma de opționale grădiniței, de ce firma soțului doamnei directoare oferă opționalele de sport…

Am formulat TOATE întrebările incomode. La întâlnirea față în față cu  doamna directoare Bărbăcioru,  aceasta  s-a scuzat pentru micile nerespectări ale legii, motivând că sunt foarte ocupați cu programa școalară, consfătuirile…etc.

În spatele ușilor închise însă, dna directoare s-a înconjurat de mămici  îndatoritoare și slugarnice cu care a convocat o ședință a comitetului de părinți pe grădiniță, unde s-au adunat câteva gospodine neinformate și m-au aștepat cu toții gata de atac.

Am fost insultată și hulită în fața întregului personal didactic din grădiniță. Eu singură am ținut piept  țipetelor a vreo 15 femei nevricoase care, în afară de curajul de a pune la îndoială  onestitatea faptelor doamnei directoare, nu aveau alte reproșuri pentru mine. Nu le deranja faptul că banii lor sunt folosiți la exclusiv  bunul plac al doamnei directoare, nu conta faptul că de la opționalul de engleză copii se întorceau transpirați leoarcă de cât alergau și se zbenguiau, semn că nu făceau nimic, că la orele de dans copiii își spărgeau capetele, că meniul zilnic nu era afișat dimineața pentru că doamna asistentă insista că nu se poate așa ceva  iar solicitarea mea este aberantă….și câte și mai câte. Fuseseră aduse pentru ca să mă jignească și să mă intimideze.

Am plecat tristă de la faimoasa ședință și fără speranțe în viitorul țării, în special pentru că mămicile respective erau cu mult mai tinere decât mine și, teoretic, neatinse de microbul comunismului. Dar am sfârșit prin a fi mai îndârjită ca oricând și hotărâtă să nu mă opresc aici.

Am reclamat ilegalitățile la Inspectoratul Școlar Al Muncipiului București, la Ministerul Educației, la Primăria de Sector (pentru că reprezentanți ai primăriei sunt membri în consiliul de administrației), la Inspectoratul Școlar de sector….Nici nu mai știu pe unde am depus reclamații. Am semnat totul în nume propriu deși avocații și ONG-urile consultate mi-au spus că nu am sorți de izbândă de una singură, că as avea o altă greutate dacă ar semna mai mulți părinți.

Părinții s-au ascuns în spatele joburilor, în spatele greutăților financiare și a temerii că le vor fi persecutați copiii. Deși le spunem copiilor că adevărul învinge întotdeauna, că nu ai voie să minți și să furi, prea puțini suntem pregătiți să arătăm asta și prin puterea exemplului.

În noul an școlar, după 20 de ani de funcție de conducere, după ce-și construise un adevărat imperiu cu contracte de servicii către toți membrii familiei, doamna directoare Bărbăcioru este schimbată din funcție. Surprinsă și nedumerită este nevoită să părăsească fotoliul directorial.

Acum meniul zilnic al copiilor este afișat zilnic la ora 8:00 la avizier de către aceeași asistenă medicală.

Rând pe rând, doamnele educatoare își cer scuze pentru faimoasa ședință în care eu am fost jignită și hulită. Rând pe rând, părinții îmi spun că am avut dreptate și mă felicită pentru inițiativă.

Eu zâmbesc trist. 

Singura mea bucurie este că pot să-i predau astăzi fiului meu, prin puterea exemplului, minunata lecție a buturgii mici care răstoarnă carul mare.

În noaptea asta se împlinesc 18 ani de când am pierdut-o pe mama. Îmi aduc aminte perfect. Începea sesiunea de iarna şi trimestrul doi. Eram profesor suplinitor de limba engleză la Liceul IOR.

Petrecusem Revelionul acasă , cu ai mei. Aveam inima frântă de o iubire neîmplinita şi refuzam să impart durerea cu mama. Îmi aduc aminte perfect de discutia aprinsa avută cu o săptămână înainte. Îmi aduc aminte şi de seara în care mamei i-a fost foarte rău şi şi-a prezis moartea. Ne-a pus atunci să promitem diverse lucruri. Distraţi şi convinşi că este inutil am promis cu toţii tot. Numai eu aveam să mă ţin de cuvânt.

Îmi aduc aminte şi noaptea. Ne-am uitat la o emisiune cu Ţociu şi Palade şi am râs necontenit. Am adormit amuzaţi.

După miezul nopţii avea să ne strige tata să-l ajutăm. Mama intânsă pe gresia rece din bucătărie. Apă, zahăr, puls, limba, oglinda, salvarea…Confuză mi-am privit vecinul cum îmi duce mama în dormitor în loc să o scoată pe uşă pentru ca să o ducem la maşină. Ma uitam fix la el şi eram convinsă că nu ştie ce face.

Apoi o avalanşă de comenzi. Spal-o până nu se răceşte, îmbrac-o, acoperă oglinzile…

Am copilărit vizavi de cimitir şi mi-a fost mereu frică de morţi. Coliva mi se părea bucăţică ruptă din corpul morţilor şi fugeam de ea ca de năpârcă. Nici astăzi nu mănânc colivă.

Dar pe mama mie  mi-a fost dat să o spăl şi s-o îmbrac. Nu mi-a fost frică. I-am făcut şi unghiile. Restul zilelor s-au scurs cu mama îmbălsămată pe canapeaua din sufragerie, cu casa plină de oameni, cu tata care ne ruga obsedant să nu ne dăm în spectacol, cu nopţi lung-scurte de priveghi…

Şi apoi ziua în care a trebuit să o las să plece pentru totdeauna…

Nu i-am spus niciodată “Te iubesc!”. Şi nici iertare nu am apucat să-i cer. Dar mi-am ţinut promisiunile toate şi am făcut mai multă şcoală decât visa ea pentru mine.

Nu m-a văzut mireasă şi nici pe sora mea cea mică. A murit cu câteva luni înainte de programata nuntă a fratelui meu, deci nici pe el nu l-a văzut mire. Şi-a cunoscut un singur nepot şi şi-a văzut o singură fiică mireasă. Aşa cum era ea la nunta surorii mele mai mari mi-o aduc aminte mereu.

Aşa cum era cu mine în braţe, când eram mică, mi-o doresc mereu.

Merg rar la cimitir şi atunci când merg retrăiesc tragedia toată.

Nu ştiu dacă a fost vreodată fericită. Sper doar că a avut mici bucurii.

În noaptea asta, de parcă a fost ieri, mă întorc în timp şi-mi doresc să pot să rescriu destinul ăsta nedrept.

Preocupată mereu de ceea ce n-am făcut, n-am avut, n-am ştiut, n-am obţinut, uit mereu să-mi vorbesc despre ce am. Dar anul acesta, copleşită de atâta durere şi boală de care m-am înconjurat, de sărăcie reală, de pierderi dramatice, am decis să fiu mai modestă şi să mulţumesc pentru tot ce am.

Toţi ai mei sunt relativ sănătoşi, n-am pierdut oameni dragi în 2011, am întâlnit oameni frumoşi, am obţinut titlul de doctor în ştiinţe politice, am văzut America de două ori, mi-am plătit ratele la timp, am făcut voluntariat, mi-am dat demisia, am scris, mi-am dus băiatul în concediu, am câştigat câteva bătălii, am pierdut nişte lupte, m-au dezamăgit nişte oameni dar m-au surprins şi entuziasmat alţi oameni..

Astăzi ştiu că am ce n-am. Dar voi?

Televiziunile ne bombardează cu oferte pretențioase pentru seara de Crăciun sau Revelion, radiourile emit jingles de mai bine de o lună, vitrinele magazinelor ne îmbie cu discounturi amăgitoare, gospodinele scutură casele din încheieturi, scot agoniseala din cămară și te presează să te organizezi întrebând necontenit ce meniuri ai planficat.

Sunt obosită! Nu vreau nimic. Nu i-am scris lui Moș Crăciun și nici nu mi-am cumpărat un cadou (deși cele mai frumoase cadouri primite sunt cele pe care ți le faci singur), nu spăl geamuri și nici nu mai încerc să fac cozonac. Cu cât sunt presată mai mult să fiu fericită pentru că este Crăciunul, cu atât mă simt mai nefericită.

M-au compleșit durerile omenirii, campaniile de strângeri de fonduri pentru cauze umanitare, solicitările de donații, cerșetoria de la colțul străzii, mizeria și sărăcia din mijlocul străzii, presiunea mulțimii gonind după cumpărăturile de ultimă oră,

Doar mie mi se întâmplă asta?