„"Într-adins, smerit și mut, am făcut ce am putut"- Tudor Arghezi“

Lovitură sub centură.

de

<img class="aligncenter size-full wp-image-1009" title="lovitura sub centura” src=”http://anemarinecsulescu.revistatango.ro/wp-content/uploads/sites/9/2011/07/lovitura-sub-centura-1.gif” alt=”lovitura sub centura” width=”426″ height=”337″ />Nu, nu am să scriu despre box şi nici despre un alt sport.  Am să scriu despre ademenirile înşelătoare la sinceritate. Cu siguranţă nu sunt singura bântuită de astfel de fantome. Vă amintiţi despre momentele acelea de slăbiciune teribilă, când lacrimile rup barierele, lăsaţi garda jos şi vărsaţi tot din casă?  Nu, remuscările de după senzaţia trecătoare de eliberare nu sunt nimic.

 Când ţi-e lumea mai dragă, când te simţi stăpân pe picioarele tale şi ai senzaţia că ai din nou control asupra vieţii tale, te loveşte uraganul. La prima discuţie în contradictoriu celălalt (care poate foarte bine să fie şi cealaltă) te loveşte mişeleşte. Muniţia i-ai dat-o tu în scurtul şi regretatul tău moment de sinceritate. Până la detaliu taie în epidermă reproşul greu al ratării tale. Că ţi-a fost greu, copilul bolnav şi soţul şomer, că ai plâns, că ai fost slabă, că n-ai putut, n-ai avut, nu ai dat, ai absentat…Nimic nu se omite. Şi mai presus de toate, în mărinimia şi gentileţea sa te-a iertat.

Te doare? Poate doare suficient de tare încât data viitoare să-ţi aminteşti să-ţi înghiţi lacrima, să zgârii până la sânge carnea de muritor suferind, să ascunzi gândul şi să îngropi rana.

Ţi s-a spus că nu-i bai, să faci şi tu ce poţi şi cât poţi? Fals. Vor în fapt să faci tot pentru că atâta cât poţi tu nu este suficient. Ce dacă mai târziu faci înzecit?  Nu ai făcut atunci şi asta este tot ce rămâne.

Ţi s-a spus să faci doar ce-ţi place? Te mint. Ia să nu faci tu ce trebuie să vezi cum se întorc săgeţile otrăvite.

Vă aduceţi aminte despre şarpele Kaa din Cărţile junglei? „Trust in me…trust in me”, îl ademeneşte acesta hiptnotizându-l pe Mowgli. Nuuuu strig eu şi astăzi ca trezită din coşmar.

„Don’ t trust in me”.  Never trust!

Categorii:
Despre mine

Comentarii

  • Buna dimineata Ane.Pt un inceput de zi in care sa te regasesti,fa-ti timp 5 min pt a asculta ‘ O fata ca ea ‘,de la Directia 5…si apoi,la fel ca si ieri,astepta…au sa vina toate cele bune inmiit inapoi…’ Trust in me…:)))

    Talida 6 iulie 2011 4:13 AM Răspunde
    • Talida, bun sfat. Dar stii cum se intampla cu sfaturile…mai greu de urmat. 🙂

      Anemari 6 iulie 2011 7:52 AM Răspunde
  • O zi buna sa ai Ane! sunt momente in care te simti la pamant, dar tocmai atunci trebuie sa nu te lasi, sa constientizezi ca nu merita sa strici armonia si calmul din cauza unor persoane care nu iti merita atentia! Gandeste-te la Emi si la sotul tau, uita de rautatile din jur si retrage-te in lumea ta. Trage adanc aer in piept si vei depasi momentele astea. Apa trece, pietrele raman…Iti tin pumnii si iti urez succes! esti o invingatoare!

    Adnya 6 iulie 2011 6:59 AM Răspunde
    • Adnya, nu scriu si nu vorbesc niciodata la manie. Despre rani scriu (foarte rar verbalizez) numai dupa ce s-a asternut colbul asupra istoriei.
      Cred in puterea cuvintelor scrise si rostite si cred ca nu ne putem retrage cuvintele orice am face. De aceea, la manie ma cenzurez.

      Anemari 6 iulie 2011 7:53 AM Răspunde
  • Da, cuvintele ranesc si mai trist decat atat, cuvintele nu se uita.

    violet 6 iulie 2011 8:21 AM Răspunde
  • When somebody throws sticks and stones
    All they can break are your bones
    And life’s gonna kick you around
    Then kick you again when you’re down

    But today is your day
    And nothing can stand in your way
    Today is your day

    iana 7 iulie 2011 2:18 PM Răspunde
    • Iana, thank you! I’m not afraid for my bones. They can break them all. Unfortunately, they touch my soul too. 🙁

      Anemari 8 iulie 2011 7:12 AM Răspunde
  • Ane, mi-a tradus Simina poezia de la Iana! Este plina de inteles. Eu am invatat si de la tine ca nu este bine sa-ti faci prieteni la serviciu. Cu prima ocazie sant in stare sa te sfasie…

    Daca cei vizati iti citesc blogul cu siguranta s-au recunoscut in poveste. Ma intreb cum se mai uita in ochii tai!

    camellia 7 iulie 2011 8:02 PM Răspunde
    • Camellia,
      Oamenii se uita in ochii mei in continuare. Fiecare face cum simte.
      Pe de alta parte, eu am multe „joburi” (platite sau nu) si multi colegi. Iar eu, recunosc, sunt destul de vulnerabila in relatiile cu ceilalti.

      Anemari 8 iulie 2011 7:07 AM Răspunde
  • Cunosc momentele astea de care spui. Dar pentru ca m-am educat de mic copil sa nu las sa se vada cand sufar, nu am avut niciodata momentele in care sa las garda jos si sa arat ca sunt de fapt o sensibila pana in maduva oaselor. Pentru toti cei din jur sunt o dura. Dura in relatia cu copilul, dura in relatia cu semenii, imposibil de emotionat. Sunt cea care vorbeste fara jena in public, sunt cea care vorbeste in numele colegilor de birou si ia bobarnacii de la sefi.Sunt cea care vorbeste la teambuilding in fata topmanagementului, despre problemele punctuale cu care ne confruntam mai multi colegi deodata. Sunt o dura in relatia cu sotul meu , doar pentru a-i arata ca pot functiona pe picioarele mele. Sunt o dura cu mine si din motivul asta nu am incredere niciodata in ceea ce fac si am impresia ca nu fac nimic la nivelul la care ar trebui.
    DAR… am momentele acelea de slabiciune de care zici tu, dar spre deosebire de tine , fac greseala de a crede ca cel din fata mea e capabil de atata intelegere si incredere din partea mea, incat sa-i povestesc despre eul meu real, acela ascuns sub multe straturi de apret. Las garda jos si povestesc cu sinceritate despre mine si…. mi se intampla ce ti se intampla si tie.
    Colegii asteapta tot mai mult de la mine ca oricum sunt o dura si pe mine nu ma ating lucrurile care ii ating pe ei ( asa cred ei) , sotul considera ca sunt o tipa insensibila si fara calitatile fizice care m-ar face feminina ( adica o matzaita si o miorlaita), in nici un caz independenta , asa cum as vrea eu. Sefa pusa in garda cu ce ii povestesc eu, exploateaza lucrurile alea la evaluarile semestriale.
    Stii ce e mai greu? faptul ca in permanenta dau o lupta cu mine: pe care Alina sa o las la vedere?

    ALina 8 iulie 2011 11:28 AM Răspunde
  • Ane,poate inca de pe vremea cand femeile au renuntat la corset,ori au avut taria sa imbrace pantalon,noi fetele ne-am vrut egale cu barbatii nostii.Si chiar suntem,numai ca nu trebuie uitam faptul ca noi,trebuie sa le amintim domnilor ca suntem fragile,cu toate ca avem taria sa crestem prunci ,sa imbracam halate cu care sa muncim cot la cot cu barbatii nostri(chiar daca ,de multe ori castigammai prost),ca am patruns pe teritoriul lor cum s-ar zice.
    In ce ma priveste,recunosc,destuul de tardiv am invatat insa sa spun si nu.
    Am invatat sa pretind ce imi trebuie,si aici poate sa insemne de multe ori doar timp valoros pentru mine.
    Barbatii nu sunt setati genetic sa tina minte date onomastice,sa aduca flori s.a.m.d.,insa poti sa-i sugerezi tu,si sa-i spui dulce ce asteptari ai de la el.Poate se bucura si invata ,pentru ca nimeni si nimic nu-i perfect ,dar putem invata cum sa cerem asta.
    Si cred ca e valabil,incepand cu dusul gunoiului afara.
    O saptamana cu mai mult timp pentru tineAne!

    adrianagianinna 10 iulie 2011 5:40 PM Răspunde
    • Adrianagianinna. Dupa ce a trecut varsatul de vant la Emi, a luat sotul. Imi deschid spital! 🙂

      Anemari 12 iulie 2011 8:43 AM Răspunde
  • O,Ane!

    adrianagianinna 12 iulie 2011 11:07 AM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title