Comunitatea familiilor adoptatoare.

Vorbesc şi scriu de trei ani despre adopţie şi sunt de doi ani mămică adoptatoare. Am parcurs paşi uriaşi dar uneori m-am târât în ritm de melc. Am plâns, am râs, am orbecăit pe cărări ceţoase, am sperat, am oftat…dar mereu am crezut că înapoi nu se poate.

Am primit, pe parcursul acestor ani, întrebări despre adopţie, despre unde să începem, ce să facem, cum..şi am răspuns cum m-am priceput eu mai bine.

Şi cum nimic nu este întâmplător pe lumea asta, soarta a vrut ca eu sa intru în contact cu Asociaţia ADOR Copiii –Comunitatea familiilor adoptatoare, asociaţie înfiinţată la Timişoara de către Simona Czudar. Simona are şi ea o prinţesă adoptată iar povestea ei seamănă izbitor cu a mea. Deşi ne-am întâlnit doar virtual am simţit că am întâlnit o soră.

Simona vrea să înfiinţeze o filială şi la Bucureşti iar eu,  alături de Dana Pluhovici şi Andreea Sorescu,  susţin cauza. Psihologi, avocaţi şi asistenţi sociali vor da o mână de ajutor pentru ca alte familii să nu mai orbecăie în necunoscut, să nu se mai simtă izolate, să aibă un spaţiu sigur în care să-şi formuleze temerile şi întrebările. Sesiuni de comunicări pentru familii adoptatoare, traininguri, consultanţă juridică, baze de date cu medici şi psihologi cu experienţă de lucru cu copii adoptaţi, ajutor psihologic şi o comunitate de părinţi adoptatori şi copii adoptaţi, asta îşi propune Asociaţia ADOR Copiii –Comunitatea familiilor adoptatoare.

Dacă eşti un părinte adoptator sau un părinte care îşi doreşte să adopte vino la întâlnirea noastră din 19 noiembrie la Bucureşti. Scrie-ne la  adorcopiii.office@gmail.com

Mai multe informaţii la http://adorcopiii.com/

Vinovată fără vină.

Mint în fiecare zi a vieţii mele.

Mint când plâng şi pretind că îmi curg ochii de la aerul condiţionat. Mint când mă prefac că nu îmi pasă şi decid să merg mai departe; când tac din diplomaţie şi linguşesc cu eleganţă din politeţe; mint când mă trezesc epuizată şi spun „Bună dimineaţa! Ce frumoasă este viaţa!”; mint când sunt rănită şi spun: „nu-i nimic, nici nu am băgat de seamă”, mint când spun că mai pot; mint când spun că am timp…Mint.

Dar pe Emi nu l-am minţit niciodată. Şi am făcut din asta un titlu de glorie. Din dorinţa de adevăr i-am spus şi lucruri pe care nu vrea, nu e pregătit să le audă. Periodic repet, cu voce egală şi ton normal, cuvinte precum „adopţie”, „înfiere”, „abandon”. Emi reacţionează inegal, fie e indiferent, fie pune întrebări, fie se miră şi râde „cine a mai pomenit, cum să am două mame?”.

Campania ProTv „Vreau şi eu părinţii mei” l-a surprins pe Emi în faţa televizorului şi a generat alte întrebări. Tati i-a explicat, pe ton neutru, ce înseamnă asta şi Emi a decretat că el îşi aduce aminte că şi el a fost abandonat. Că a fost dus cu un taxi la spital şi lăsat acolo. Am fost şocaţi de acurateţea amintirii lui şi am trecut peste. În tăcere ne-am consumat emoţiile după ce el a mers la culcare.

Peste două zile Emi s-a trezit plângând noaptea. De fapt, toată noaptea ne-a ţinut aşa. A doua zi de dimineaţă când l-am întrebat de ce a plâns în somn m-a certat pentru că l-am abandonat în spital. Luată pe nepregătite  m-am apărat neconvingător. Zilele ce au urmat a făcut acelaşi reproş tăticului şi apoi colectiv amândurora. Am decis să încasăm în tăcere admonestările. Mai multe explicaţii ar aduce acum mai multă suferinţă şi el e foarte supărat.

 Evităm televizorul, ignorăm reproşurile şi aşteptăm să treacă furtuna. Sunt vinovată de a nu fi minţit, vinovată pentru suferinţa lui reală, vinovată pentru că tac şi nu mă apăr.

Discount neaşteptat

Am povestit mereu despre îngrijorări de mamă, vizite nesfârşite la medici, temeri, frici, dezamagiri….

 De la toate vizitele medicale m-am întors cu inima grea, cu speranţe spulberate, reţete nesfârşite şi un pomelnic de recomandări pentru alţi medici, alte verficări.

 După aproape doi ani de căutari febrile, am găsit un psiholog specialist cu experienţă de lucru cu copii abandonaţi.  Într-o ţară în care specializările sunt inexistente (pentru domenii atât de specifice), asta nu este o reuşită minoră.

 Câteva şedinţe şi aflăm că Emi este un copil care recuperează enorm, un copil capabil să lupte singur cu demonii, ca tot ce am facut pentru el a fost ca la carte.

 Astăzi, după ultima şedinţă, am fost întrebaţi dacă nu vrem să mai adoptăm un copil pentru că acel copil ar fi norocos să ne aibă părinţi. N-am primit niciodată un compliment mai mare decât ăsta. Şi lucrurile nu s-au oprit aici, am primit şi un discount semnificativ pentru şedinţa de astăzi.

 Un discount neaşteptat după un verdict râvnit!

Primul an cu fiul meu.

Mi-am dorit mereu copii şi am crezut că ei o să apară, firesc, când o să fie momentul. Anii au trecut şi momentul nu mai venea.

Când Emi a intrat în viaţa mea credeam că sunt pregătită. Fusesem, la început de carieră, educatoare, apoi ani de zile am predat limba engleză la două licee bucureştene.  Am avut mereu o relaţie foarte bună cu nepoţii mei şi o priză constantă la copii. Credeam că le ştiu pe toate, că totul este sub control doar să apară copilul.

O aşteptam pe Ozana şi l-am găsit pe Emi. Am început relaţia noastră de mamă şi fiu destul de abrupt, el confuz şi eu speriată de moarte. M-am înhămat la relaţia noastră cu seriozitatea cu care m-am dus la şcoală sau încep astăzi un nou proiect la job. Mi-am planificat totul, am organizat totul, dar apoi planurile au rămas pe hârtie. Viaţa are propriul ritm şi nu e mereu un vals sau tango.

Am tremurat de frică la prima febră mare, m-am plimbat răvăşită pe străzi la fiecare diagnostic al psihiatrilor, am râs de fericire la fiecare cuvânt nou şi m-am minunat, ca de a 13-a minune a lumii, la fiecare dovadă de inteligenţă. La prima serbare, primul Moş Crăciun, am mobilizat familia şi prietenii de parcă nu exista altceva mai important pe lume. Primul iepuraş l-am aşteptat înfrigurată iar prima zi de naştere a aruncat în aer bugetul familiei împreună cu bruma de minţi rămasă.

Primul 1 iunie ne-a întâmpinat cu baloane şi tort printre mici prieteni, primele petreceri le-am notat cu religiozitate în calendar, prima diplomă obţinută la grădiniţă stă la loc de cinste, prima întâlnire cu marea ne-a relevat un băieţel curajos şi curios, prima plimbare cu telecabina, la Sinaia, sau cu trenuletul (noi tot mai credem că era Thomas) au rămas notate în zâmbetul de pe faţa piticului.

A trecut un an de când l-am întâlnit, pentru prima oară, într-un birou din Bacău, pe băieţelul speriat care nu vorbea şi care înţelegea prea puţine din lumea asta. Astăzi nu mai e nici urmă din acel băieţel iar eu mă simt de parcă e al meu din totdeauna.

Doar că eu nu sunt mamă dintotdeauna, ci doar de un an. Am pierdut etape importante din viaţa lui pe care nu mă cramponez să le regret ci  ele mă împiedică să fiu o mamă relaxată, o mamă care se simte în control. Când e trist mă tem de amintirile lui, când plânge fără un motiv concret mă tem să nu aibă coşmaruri, când ţipă mă tem să nu copieze un model văzut în prima copilărie, când refuză să facă ceva mă tem să insist pentru ca să nu se simtă presat… Nu ştiu dacă anii ce vor să vină mă vor salva de temerile mele, dacă vor şterge din mintea lui inocentă întâmplările nefericite,dacă se va simţi mereu ocrotit sau în siguranţă.

Ştiu doar că astăzi mulţumesc sorţii pentru întâlnirea divină.

Fila de calendar

 Sunt atâtea zile în calendar! Majoritatea lor nu înseamnă nimic pentru mine, sunt doar zile ce trec în fugă, zile pe care le alung uneori, zile pe care le dilat sau contract alteori, în funcţie de trenurile care vin şi pleacă din viaţa mea…

 Anul trecut 17 martie nu a însemnat nimic pentru mine. Anul ăsta 17 martie nu înseamnă nimic pentru voi.

 Anul ăsta pe 17 martie ne expiră autorizaţiile de părinţi adoptatori. Asta înseamnă refacerea dosarului cu adeverinţe de venit, caracterizări de la locul de muncă… Care venit şi care loc de muncă? Soţul meu este şomer.

 Şi totuşi, anul ăsta pe 17 martie suntem citaţi de către judecătoria sectorului 5 în procesul de adopţie. Pe 17 martie vom spune “DA” şi Emi o să fie al nostru pentru totdeauna.

 Câte alte zile din calendar nu înseamnă nimic pentru mine dar sunt vitale pentru voi?