Despre daruri.

Fiul meu, Emi, mi-a adus în viaţă nu doar lumină, bucuria jocului, veselie, ci şi o serie de prieteni noi, de oameni care s-au strâns în jurul meu cloşcă şi m-au ajutat să înţeleg, să caut, să identific fie un medic, fie o carte despre creşterea copiilor sau un loc de joacă. Emi mi-a adus în fapt o reţea umană pe care nici măcar nu o intuiam.

De la două familii cu copii, câte cunoşteam înainte de a-l găsi pe Emi, am ajuns astăzi să cunoaştem zeci de familii cu care ne vizităm, ne întâlnim la locul de joacă, mergem în parc sau la teatru… Este incredibil ce trăiesc!

Unul dintre preţioasele daruri se numeşte Andreea Sorescu. Când mi s-a spus că  Emi ar putea fi autist, multe voci din jurul meu au rostit numele ei. Cu toţii insistau să mă sfătuiesc cu Andreea. Când auzi numele unei persoane din atâtea guri, din medii diferite, eşti nu doar impresionat ci şi curios.

Ştiu că am vorbit la telefon cu Andreea, preşedinta asociaţiei Învingem Autismul,  şi m-am prezentat apoi într-o duminică la sediul asociaţiei pentru ca să ne jucăm cu copiii. Atunci l-am cunoscut şi pe Tomi, fiul special al Andreei, care este astăzi unul dintre prietenii dragi ai lui Emi.

Am descoperit o tânără mămică, plăpândă dar energică, hotărâtă, implicată, aplecată către toate poveştile (nu puţine) ale mămicilor copleşite de griji ce au venit să-i ceară ajutorul. Da, pe Andreea a mânat-o în luptă Tomi, dar ea a ales să lupte nu doar pentru fiul ei ci pentru toţi copiii speciali.

Când îmi este greu, sunt obosită sau copleşită de griji, mă gîndesc la mărgelele Andreei (poartă mereu mărgele asortate cu hainele), la silueta ei zveltă, la bluzele ei înflorate, la sprâncenele arcuite mereu a mirare şi curiozitate şi-mi spun că dacă ea poate să râmână tânără, frumoasă şi dedicată, atunci nici eu nu am voie să abdic.

Andreea luptă în fiecare zi a vieţii ei pentru ca toţi copiii suferind de autism să aibă acces la lucruri simple, la îndemâna copiilor tipici, precum:  grădiniţă, şcoală, săli de teatru, muzee. Destul de des părinţii copiilor diagnosticaţi cu tulburări din spectrul autismului se confruntă cu refuzul de a avea acces la învăţământul de masă.

Andreea, prin asociaţia pe care o conduce, promovează acum proiectul „Copiii cu autism merg la şcoală”, urmărind să crească gradul de integrare în învăţământul de masă şi astfel şansele la o viaţă idenpendentă pentru copiii atipici. Astfel, 16 copii sunt pregătiţi pentru şcoală, iar 30 de cadre didactice sunt instruite pentru a putea înţelege nevoile speciale ale copilului cu autism în procesul de integrare şcolară.

Dar proiectele au nevoie de bani pentru a prinde viaţă. Şi eu vin să vă rog să mă ajutaţi să-I ofer un dar Andreei: fonduri pentru ca acest proiect să prindă viaţă.

Intraţi pe https://raiffeisencomunitati.ro/program-de-granturi/, creaţi  un cont, alegeţi secţiunea Proiecte propuse de ONG-uri, alegeţi Bucureşti de pe harta galbenă şi votaţi proiectul Copiii cu autism merg la şcoală! Data limită: 30 septembrie.

Dar din dar…

Facerea de bine…

Am spus mereu ca pe om trebuie sa-l ajuti cand are el nevoie si nu cand iti vine tie la indemana. Si astazi cred acelasi lucru desi….

Daca cineva se simte rau, a ramas fara serviciu, nu are unde sa locuiasca, e bolnav in spital, nu are bani, nu stie engleza si are nevoie de meditatii dar nu si le poate permite, are necazuri de inima albastra, i-a murit canarul sau mai stiu eu ce…..tzop eu ma voluntariez.

 Lasa ca iti dau eu pastile, iti scriu eu CV-ul, dau eu telefoane pentru tine, vino sa stai la mine pana te pui pe picioare ca sa iti poti permite o chirie, iti aduc eu mancare in spital, iti dau eu bani, fac cheta in randul prietenilor daca nu am eu, te meditez eu la engleza si nu trebuie sa-mi platesti nimic, ai, nelimitat, umarul meu la dispozitie pentru toate durerile tale, iti cumpar eu pasare noua……

 Povestea ma fura si nu-mi analizez niciodata resursele financiare, emotionale si cele de timp, asa ca sfarsesc prin a ma da peste cap halei-hap  ca sa rezolv chestiuni complicate ale celor ce  nu-mi sunt nici macar prieteni, ci cel mult cunostinte.

 A, nu, povestea nu este despre cum oamenii astia nu spun multumesc, nu te mai cauta niciodata, decat daca au iar nevoie de ceva. Nuuuu. Pentru ca frumusetea, cand ajuti, este sa nu astepti nimic in schimb. Cel mult, candva, altii, niste straini, te vor ajuta si pe tine.

 Povestea mea este despre cum faci tu bine si in final oamenii te fac sa te simti ca dracu si vinovat pana in maduva oaselor. Pai cum vine asta fratilor?

 M-am oferit sa daruiesc casa, masa si toate cele unei prietene mai vechi. Avea nevoie. Ea nu mi-a cerut nimic, m-am oferit eu. Toate bune si frumoase pana cand a trebuit sa plec intr-o delegatie pentru doua saptamani. Atunci a inceput sa ma stranga soseta si nu stiam cum sa o intreb pe prietena mea ce planuri are pentru perioada in care eu nu voi fi in tara si implicit acasa. Aluzii, intrebari ocolite…si nimic. In final mi-am luat inima in dinti si am privit-o in ochi. Dintr-o suflare i-am marturisit, in numele unei prietenii de 10 ani, ca ma strange in spate sa o las in casa mea, cu sotul meu, doua saptamani cat eu sunt plecata din tara. Mi-am cerut scuze ca nu pot altfel si am rugat-o, dat fiind ca inca nu avea job, deci nici un motiv sa fie in Bucuresti, sa mearga la ai ei acasa pentru perioada respectiva.

 Urmarea e previzibila. Prietena s-a jignit, in miez de noapte si-a sunat alti prieteni carora le-a cerut gazduire in noaptea aceea sustinand ca nu mai poate ramane la mine, sugerand ca am dat-o afara.

 Am varsat lacrimi amare, am fost trista, am mai inghiti pe nemestecate si inca vreo doua emailuri rautacioase de la prietena, manata de dorinta de a-mi da peste nas, si toate astea pentru ca intr-un moment de slabiciune m-am oferit sa ajut. Am ajutat nu cat ar fi avut, poate, ea nevoie, ci o luna de zile, pentru ca atata am putut eu. Dar nu a contat.

 Am omorat o prietenie de 10 ani pentru ca m-am oferit sa ajut. Promit sa tin minte lectia asta pana la prietenia viitoare!