Never volunteer!

Sunt din generatia celor care s-au voluntariat intens in copilarie la cules de cartofi, la maturat de parcuri, la “placute” de 23 august, la colectat sticle si borcane, cules de tei, curatenia generala a scolii…etc. Cel mai umilitor mi se parea maturatul parcului cu tarnul, duminica, pe la varsta de 14 ani. Am pastrat o aversiune fizica fata de orice exchibare publica a “veleitatilor” de gospodina. Atarnatul de geamul clasei cu somoiogul de ziar in mana, la final de an scolar, culesul castanelor,  marsurile nesfarsite la antrenamente in Parcul Tineretului,  transpirata, cu gatul uscat de sete, fara acces la o toaleta, mi-au atrofiat toate sentimentele civice.

 Dupa revolutie, in primii ani, cunoasterea  limbii engleze mi-a dat acces la seminarii si expuneri pe tema voluntariatului. Erau multe ONG-uri americane care veneau sa ne predea lectia implicarii civice, a voluntariatului, in seminarii dedicate proaspetelor organizatii neguvernamentale infiintate in Romania. Faceam interpretare cu pumnii stransi de indignare, facand eforturi sa nu spun  cat voluntariat a facut romanul pentru stat si ca de la mine statul, societatea, nu mai vede niciun deget.

Anii au trecut, am inceput si eu sa primesc emailuri, ca voi toti, prin care sunt rugata sa donez bani pentru cineva care se stinge, sa donez sange dintr-o grupa rara…Nu le-am bagat in seama nu pentru ca am inima de caine ci pentru ca am sunat odata la  un numar si apoi am fost taxata pe factura ca pentru un numar special (de genul celor cu 89).

Si totusi, un email venind de la o prietena mi-a atras atentia in primavara lui 2009. Era vorba despre cazul unui tanar bolnav de leucemie. Dragos avea 19 ani, era clasa a 12-a, si zacea in spital, asteptand sa moara, tratat cu spirt pentru leucemie acuta mieloblastica. Nu stiu sa explic de ce acest email si nu altul. Prietena mea, Carmen, ne scria indignata mai multor oameni descriind cazul si cerand sa luam atitudine. Carmen a facut rost de numarul mamei, a mers si l-a vizitat in spital.

Dragos era un băiat care intr-o zi de noiembrie, in 2008, afla că are leucemie. Mai apoi, afla ca boala lui este chimiorezistentă si ca  are nevoie de un transplant de celule stem in strainatate pentru ca in România nu exista un Registru al donatorilor neinruditi de celule stem.

Fara se ne cunoastem intre noi, o mana de oameni am inceput o lupta contra cronometru pentru salvarea lui Dragos, care se afla pe un pat de spital asteptand ca semenii lui sa faca ceva pentru ca autoritatile nu faceau nimic. Zeci de emailuri, telefoane si memorii, din partea noastra, nu au reusit sa dezmorteasca niste oameni, aflati in pozitii decizionale, la Directia de Sanatate Publica si Ministerul Sanatatii, pentru ca Dragos sa primeasca o sansa. Decizia a fost rapida: miting.

Mare a fost mirarea comisiei din cadrul Primaria Capitalei, cand doua „nebune”, persoane fizice, solicitau de azi pe maine aprobare pentru un miting de 200 de persoane. Procedura de aprobare dureaza cel  putin o saptamana, raspunderea penala este mare, a celor ce isi asuma rolul de organizator, iar strangerea a 200 de oameni in cateva ore pare o utopie. Si totusi, „nebunele” au solicitat audienta la Primar, au amenintat ca se leaga de stalpul primariei si de acolo nu pleaca, ca o sa cheme televiziunile. „Nebunele” pareau coerente si hotarate, asa ca au primit aprobarea.

A doua zi, cu fluiere, pancarte incropite, cu un memoriu in mana, mitingul era in toi in fata guvernului. Peste noapte se trimisese si comunicatul de presa televiziunilor si ziarelor, comunicat in care se spunea ca niste cetateni indignati au decis sa nu mai ramana indiferenti la abuz si birocratie. Colegii lui Dragos s-au adunat in numar mare, adusi de fosta invatatoare a acestuia, toti inarmati cu hartiute de la parinti, prin care isi dadeau acordul pentru prezenta lor acolo.

Astazi, mi se pare incredibil cand ma gandesc la toata desfasurarea asta de forte. Cum sa organizezi un astfel de miting in 24 de ore? Daca ar fi fost vorba despre cineva din familiile noastre am fi fost in stare? Cum am putut sa ne gandim la atatea detalii in doar 24 de ore cand niciunul dintre noi nu mai organizase in viata lui un miting. Un secretar de stat a venit sa ne vada si sa discute cu organizatorii, un reprezentant al guvernului a traversat strada la noi ca sa ne afle doleantele. A doua zi, in sedinta de guvern, dosarul lui Dragos a fost aprobat pentru obtinerea finantarii prin ordinul 50. Dragos putea pleca in Israel pentru transplantul de celule stem. A inceput nebunia: raportul medical, traducerea lui de transport medicalizat la aeroport, transport medicalizat insotit de un medic, preluarea pacientului la aterizare, cazare in Israel pentru mama lui Dragos, biletele de au avion…Toate au fost obtinute rapid si gratuit prin mobilizarea unor oameni extraordinari (doctorul Raed Arafat, agentia de transport aerian, maicute plecate la rugaciune pe pamantul sfant, consulatul roman de acolo..)

Cine eram noi? Nu eram rude cu Dragos, in afara de Carmen, nimeni nu l-a cunoscut personal, si totusi eram in stare sa mobilizam resurse despre care nici nu stiam ca exista.

Din pacate, Dragos nu a supravietuit transplantului. Trupul lui a fost prea slab si nu a mai putut lupta. Dar dupa el au mai urmat Alexandra Ostafi, 23 de ani, care s-a reintors la facultate dupa un an de tratament la clinica Louis Turcanu, din Timisoara, unde noi am indrumat-o; Alexia Toma, 4 ani si o tumoare cerebrala de netratat in Romania, pe care am ajutat-o sa plece in Franta prin formularul E 112, dar si altii. Am inteles, mai apoi, ca voluntariatul este bun, ca oamenii pot schimba ceva, ca „ sistemul” nu ne guverneaza ci noi il guvernam, trebuie doar sa decidem asta.

Despre alte intamplari grave, duioase, emoţionante sau amuzante, poti citi pe http://www.coffeechat.ro/momente-intense/ , iar site-ul te provoacă si la un concurs cu premii generoase, daca accepţi sa dezvalui tuturor, cu sinceritate si talent la scris, cele mai intense momente din viata ta.