Riscurile meseriei.

Nu sunt jurnalist si nici scriitor. Şi totuşi mă expun şi-mi expun viaţa şi gândurile pe blog. Nu este o meserie în sine ci mai degrabă un hobby, o exchibiţie asumată a ceea ce sunt, mă frământă şi mă încântă. Cu limitele de rigoare, evident.

Fără să calculez apriorii, m-am expus oprobiului public pentru neputinţele mele, pentru tristeţile, planurile şi emoţiile mele. Nu ştiu să scriu decât despre ceea ce ştiu şi ceea ce ştiu este viaţa mea. O povestesc pe blog cu nuanţe, din pudoare şi precauţie.

Dar asta mă expune. Mă întâlnesc cu o vecină pe care nu am văzut-o de mult şi-mi spune că ea este la curent cu tot ce se întâmplă în viaţa mea pentru că-mi citeşte blogul. O cunoştinţă ţâţâie a dezaprobare pentru că m-am plâns că Emi nu are bunici la ţară. Nici copilul ei nu are şi nici ea nu a avut în copilărie şi nu se mai vaită atâta. O prietenă dragă, aflată în cealaltă parte a ţării, mă sună foarte foarte rar pentru că ea se simte în permanent contact cu mine citindu-mi blogul. Pe blog nu-mi scrie din timiditate, iar pe email din lipsă de timp. Oameni pe care nu i-am văzut decât de două ori în viaţa mea cred că au înţeles cine sunt şi cum sunt pentru că-mi citesc blogul. Naşul meu de cununie spune că persoana care scrie pe blog este cu totul diferită de ceea pe care o cunoaşte el, e mai sensibilă şi introspectă.

Sunt şi aşa, dar şi altfel.

Vorbea Simona despre cum devine imposibil să mai critici pe cineva pentru că ajungi să-i cunoşti, să fii amic cu toţi. De aceea, blogăriţa nu poate să scrie despre vecinii ei care fac grătar în parcare, lângă pubela de gunoi, în fiecare seară, şi-i taie roţile de la maşină pentru că îndrăzneşte să solicite respectarea legii. De aceea, nu poate scrie despre prieteni abuzatori, despre rude care dezamăgesc, despre furt şi minciună, despre egoism, despre gânduri sinucigaşe. Totul se judecă şi se condamnă!

Am auzit-o pe Alice oftând de câteva ori pentru că cititorii ei nu fac diferenţa între cărţile ei şi viaţa ei, venind la întâlnire cu întrebări despre soarta personajelor din poveste. Am văzut eu cu ochii mei priviri dezamăgite la aflarea veştii că personajele cu pricina nu există în realitate.

Eu nu pot să spun decât că poveştile mele sunt adevărate, sunt poveşti de blogăriţă, cu fapte reale. Filoloaga din mine le nuanţează, le dă o notă dramatică atunci când simte nevoia sau o notă jucăuşă, glumeaţă, când intenţia este să amuze. Femeia din mine îşi păstrează cu zgârcenie intimiţăţile, şoţia îşi protejează din condei căminul, mama şi fiica îşi dozează tristeţile.

Cu obligaţia de a posta ceva nou la fiecare 5 zile, între nevoia de a scrie deschis despre viaţa mea şi de a-i proteja pe ceilalţi, dar şi pe mine de reacţiile celorlalţi, cu presiunea de a capta atenţia şi a strânge cât mai multe postări, vin în faţa voastră şi vă rog să mă citiţi.

 Dacă mă certaţi sau mă judecaţi, dacă mă compătimiţi sau urâţi, îmi asum. Sunt riscurile meseriei de blogăriţă.