La mare cu Mara

Îmi spunea cineva zilele trecute că nu mai crede în oameni,  că nu mai există oameni buni. Asta ar însemna să acceptăm că nici noi nu suntem altfel.  Iar eu nu pot să accept.  Mai mult decât atât, deşi au fost oameni care m-au dezamăgit, care mi-au zdruncinat din temelii  încrederea,  au apărut mereu alţii care m-au surprins prin gesturile lor simple, fireşti, de bunătate.

Aşa am cunoscut-o pe Mara. Îmi scrisese odată, pe blog, în legătură cu adopţia, iar eu i-am răspuns atunci cum am putut mai bine. Dar asta a fost tot.

Peste luni, Mara avea să-mi lanseze o invitaţie la mare în apartamentul ei din Năvodari. Pare ireal într-o lume grăbită, stresată de siguranţa slujbei de mâine şi de preţurile de astăzi,  ca cineva să te invite în casa lui, fără să ştie cine eşti, doar pentru că l-a atins povestea ta.

Dar aşa s-a întâmplat. Şi pentru că unul dintre cei mai grei ani din viaţa mea s-a scurs lent, cu zile bolovănoase,  fără speranţă uneori, cu încercări care mai de care mai provocatoare, am răspuns şi eu Marei fără să stau pe gânduri.

Am vorbit de câteva ori la telefon, destul de scurt pentru că şi Mara are un băieţel de aproape doi anişori, care o ţine mereu în priză, dar şi pentru că pe ea o caracterizează eficienţa. Apoi, într-o seară de vineri, ne-am pornit spre mare cu o oprire scurtă în Bucureşti, pentru a ridica cheile de la apartament chiar de la Mara. Aveam emoţii. Nu ştiam cine este femeia asta care s-a decis, în cuvinte puţine şi la obiect, să ne ofere mie şi familiei mele o vacanţă la mare. Am întalnit, doar pentru 5 minute, o femeie de aproape aceeaşi înălţime cu mine, de aceeaşi vârstă, cu cei mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată. Am făcut cunoştinţă, Emi s-a oferit să o şi pupe pe obraz în timp  ce ea îi explica traseul lui Răzvan, şoferul familiei.

Mara mai avea treabă în Bucureşti şi avea să ni se alăture peste câteva zile. M-a  copleşit încrederea unei străine care îmi oferea apartamentul ei, în absenţa ei, fără să mă cunoască. Aveam să aflu că aşa e Mara şi că nu era pentru prima oară. Unii adună câini vagabonzi de pe stradă, îi oblojesc, îi hrănesc… Mara adună oameni. Nu se încurcă în cuvinte, vorbeşte repede, aşa cum se şi mişcă, e directă şi mereu concentrată, parcă,  pe „a face”.  Mara ştie mereu ce vrea, munceşte mult şi bine, adună în jurul ei, ca o cloşcă, prieteni, vecini, familie şi străini, dirijează viaţa ei, uneori şi pe a altora, visează în tăcere, din pudoare, arată mereu puternică, deşi e sensibilă pe dinauntru (am reuşit să văd asta în ciuda scuturilor de apărare), vorbeşte mult şi grăbit de parcă se teme că nu mai are timp.  Nu poţi să zaci lângă Mara, instinctiv îţi sufleci mânecile şi treci la treabă. Între două  fraze şi trei răsuciri magice de mână treaba este gata.

Mara, are, ca şi mine, un soţ mai tânăr decât ea, s-a căsătorit mai târziu, aşa cum am făcut şi eu, şi-a cunoscut soţul pe internet, la fel ca mine, şi are un băiat adoptat. Să fie întâmplare că ne-am întâlnit? 

Eu îi mulţumesc sorţii că mi-a dat să descopăr, în august, Marea Neagră la Năvodari, cu Mara, într-un an în care, financiar, nu îmi puteam permite o vacanţă.

Capra cu doi bani.

De trei luni ascult cu sfinţenie, la micul dejun şi la cină, “Capra cu trei iezi” şi “Punguţa cu doi bani”. Şi nu, nu mimez, chiar ascult şi sorb fiecare cuvinţel împreună cu Emi. De fiecare dată desluşim şi reţinem noi sensuri şi replici.

 Dacă stabilim ca medie că o lună are 30 de  zile şi că am ascultat de două ori pe zi fiecare poveste (deşi în weekend depăşim norma), rezultă că am ascultat cele două poveşti de 180 de ori până acum.

 Din cele 180 de audiţii am reţinut că deşi mezinul ied era cel mai năzdrăvan şi neascultător, el este singurul care se împotriveşte deschiderii uşii şi în consecinţă singurul supravieţuitor, pentru că doar lui îi vine ideea să se ascundă în horn. Apoi am mai învăţat că în ciuda suferinţei cauzate de pierderea iezilor, mama capră găseşte resurse ca să urzească plan de răzbunare dar şi să-l ducă la îndeplinire. Şi nu aşa oricum, are răbdare să înfăşoare sarmale, să construiască scaunelul de ceară, să-l caute pe lup în pădure dar şi forţă să disimuleze în faţa lupului când acesta o consolează pentru pierderea suferită. În final, „după faptă şi răsplată”, lupul moare în chinuri groaznice. Măcar moare sătul pentru că vicleana capră se asigură de asta: „Îs bune sarmalele?”

Mă întreb meditativ dacă setea de răzbunare nu ne este cumva insuflată din copilărie pe filiera poveştilor, dacă acest „după faptă şi răsplată” nu ne face să ne simţim îndreptăţiti să aplicăm propriile corecţii, dacă nu cumva oribilele fapte de la ştirile de la ora 5 nu se nasc şi de aici.

Din cea de a doua poveste, “Punguţa cu doi bani”, am învăţat că moşul era de treabă şi atunci când şi-a bătut cocoşul ca să-i facă şi lui ouă (solicitare de altfel absurdă şi contra naturii) s-a lăsat doar influenţat de baba cea rea şi zgârcită. Deci,  el nu este de vină că ascultă sfaturi nebune, ba le şi pune în aplicare, ci baba. Până la finalul poveşti el rămâne personaj pozitiv. Şi astăzi adulţii care nu-şi asumă responsabilitatea pentru greşelile comise, tot pe alţii dau vina, alte babe nebune din viaţa lor i-au împins la fapte nesăbuite. Ei rămân, precum moşul din poveste, eterne victime.

 Îmi este imposibil să nu punctez că mie mi se pare ca în toate poveştile astea babele sunt mereu rele, iar moşii de treabă.

Dar revin şi intreb, referitor la povestea mea, dacă găina babei oua două ouă pe zi cum mânca ea ca-n târgul lui Cremene?  Şi de ce este considerată zgarcită când de abia îi ajungeau ei cele două ouă zilnice?

Boierul obsedat de avere, care se bucură la o biată punguţă cu doi bani, pierde în final mult mai mult (visteria cu galbeni, cireada cu vite…). Asta înţeleg, pilda e bună aici.

 Dar moşul nebun şi influenţabil rămâne în final cu averea adusă de cocoşul care nu i-a purtat pică.

Câţi cocoşi proşti de buni or fi îmbogăţit moşii nebuni până acum? Dar nouă ni s-o fi întamplat vreodată să fim cocoşi iertători sau capre răzbunătoare?