Cu cine am fugit de acasă.

În weekendurile fără călcat, gătit, curat, meşteresc lucruri. Weekendul ce tocmai a trecut am fugit la Buşteni fără băieţii mei. A fost weekendul Salvează Vieţi.

Ne-am întâlnit 12 oameni, care n-au altceva mai bun de făcut acasă, pentru ca să discutăm cum să îmbunătăţim serviciile noastre oferite bolnavilor de cancer şi leucemie. Doar 12 pentru că ceilalţi au avut urgenţe familiale.

Femei frumoase, femei bogate, corporate, funcţionare, ONGiste, patroane, femei obişnuite, casnice, căsătorite, singure, cu copii sau fără, bărbaţi tineri, singuri sau familişti, studenţi, corporaţi…cu toţii s-au adunat pentru a face echipă în lupta împotriva birocraţiei, lupta pentru respectarea drepturilor omului.

Între schimbat de scutece, emailuri şi şedinţe, delegaţii, prânzuri de afaceri…voluntarii Salvează Vieţii consiliază pacienţi care simt că nu mai au nicio şansă şi apelează, ca la ultima soluţie, la toate organizaţiile pe care le găsesc pe internet.  

Voluntarii SV  îi învaţă pe pacienţi cum să întocmească dosare pentru a obţine finanţare de la stat, sună la Direcţiile de Sănătate Publică, scriu memorii, caută clinici, se întâlnesc cu medici curanţi, pichetează Ministerul Sănătăţii…adică fac tot ceea ce este omeneşte posibil pentru ca drepturile acestor cetăţeni să fie respectate.  Voluntarii traduc documente, interpretează legislaţie, se ocupă de documentele contabile, de contracte, de pagina de web, de facebook, de baze de date…Fac tot ceea ce se face într-o organizaţie obişnuită, cu singura menţiune că ei fac asta voluntar, în afara orelor de serviciu, în timpul lor liber, din timpul dedicat familiei, din  banii lor.

Pentru asta este nevoie de ore de consiliere, pe telefon, email sau uneori faţă în faţă, de capacitate de convingere (pentru că pacienţii sunt speriaţi, dezamăgiţi, debusolaţi). Este nevoie de ore de lectură legislativă, de training, de research…

Nu este uimitor să întâlneşti un om bun, gata să facă un gest omenesc. Dar este incredibil să întâlneşti zeci de astfel de oameni şi spectaculos  că ei au reuşit să se găsească unii pe ceilalţi. Şi apoi apar cei din străinătate. Un medic cardiolog din Belgia, Oana B, scrie asociaţiei şi îşi oferă expertiza, aşa de la distanţă, o asistentă medicală din Italia, vrea şi ea să ajute, un bancher vienez oferă informaţii despre clinici şi medici,  un medic german face voluntariat, mutând munţii,  pentru a salva pacienţi români. Principiul dominoului funcţionează şi sunt semne că ţara asta are resurse umane pentru a se salva. Mai trebuie  să depunem puţin efort.

În weekendul ce a trecut  eu am vorbit despre pacienţi şi legislaţie, despre birocraţie, soluţii şi mijloace cu Monica de la Timişoara, cu Diana de la Craiova, Luminiţa de la Cluj, Anca din Vâlcea, Alexandru, Maggie & Alina din Constanţa, Alexandra din Târgovişte, Carmen, Oana & Bianca din Bucureşti. Mi-a plăcut să fug de acasă cu ei!

Minoritar.

Nu am fost niciodată minoritate. De nici un fel! Deci, nu pot pretinde că ştiu cum este, dar pot pretinde că am încercat să înţeleg. De asemenea, pentru că  nu sunt ipocrită recunosc că doar mici întâmplări ale vieţii  m-au făcut conştientă de problemele cu care se confruntă cei ce sunt altfel.

Acum trei ani mi-am rupt, stupid şi ridicol, piciorul ceea ce m-a imobilizat la pat cu gips repetat pentru câteva luni. Pentru că nu am niciodată timp să fiu bolnavă, m-am dus la serviciu, mai întâi am dormit acolo o săptămână, pe o canapea (se stricase liftul în clădirea biroului şi aveam interdicţie medicală să ţopăi, de 2 ori pe zi, atâtea etaje într-un singur picior), iar mai apoi ţop ţop în două cârje, într-o cârje…până am revenit bipedă.

Etapa asta m-a făcut conştientă de problemele cu care se confruntă cei ce au o astfel de condiţie medicală permanentă.  Îmi aduc aminte că mă poziţionam în dreptul uşii şoferului de autobuz pentru ca să mă vadă şi să-mi dea răgaz să urc, că mă rugam de unii şi de alţii să-mi cedeze scaunul în autobuz pentru că eram într-un echilibru precar, că mă scuzam de fiecare dată de inconvenientul de a opri  autobuzul în staţie o veşnicie pentru ca eu să urc sau să cobor…

M-am confruntat chiar cu statul la coadă în hipermarket, la casa destinată persoanelor cu dizabilităţi, coadă la care se aflau persoane ce păreau perfect sănătoase dar pentru că aveau doar câteva produse în coş şi se grăbeau, au ales varianta cea mai rapidă. Bineînţeles că nimeni nu mi-a dat întâietate deşi eram în cârje. Nu, nu eram o victimă şi nici indignată nu eram. Doar tristă.

Asta trebuie să trăiască în fiecare zi  a lor persoanele în scaune cu rotile, persoanele în cârje, persoanele care au drepturi pe care noi, cei sănătoşi, nu ne sfiim să le încălcăm pentru simplu motiv că suntem prea grăbiţi şi ni se cuvine.

Din martie şi până în iulie anul acesta am ţinut un curs de limba engleză pentru un grup de tineri ai Fundaţiei Toflea, o fundaţie ce se ocupă de tinerii romi din comuna Toflea, pe care-i susţine în şcoală, îi ajută să-şi găsească slujbe, le oferă suport material şi logistic pentru a avea acces la toate resursele necesare pentru a reuşi în viaţă. Deşi am trăit toată viaţa mea de până acum într-o comunitate majoritară rroma, în cartierul Rahova, nu pot spune că deţin expertiză în domeniu.  Cele patru luni alături de aceşti tineri au fost extraordinare. Mi s-au relevat aspecte pe care nu le bănuiam.  Unul dintre cursanţi, frumos, inteligent şi bine educat, îmi povestea că la el la serviciu, în birou, mereu se fac comentarii anti-rroma şi că el este foarte stânjenit. Colegii lui nu ştiu că el este rroma şi, fără să banuiască, îl rănesc în fiecare zi.

Într-o zi ploioasă am împărţit taxiul cu un alt cursant, în drum spre casă, iar pe drum taximetristul nu a contenit să facă comentarii injurioase la adresa minorităţii rroma ( doar îi cerusem să mă ducă în Rahova!) în ciuda eforturilor mele de a-l tempera. Elevul meu mi-a zâmbit stins a acceptare resemnată. Nu ştiu cum este să trăieşti aşa în fiecare zi a vieţii tale şi nici nu o să ştiu vreodată. Pot doar să intuiesc.

 Luna aceasta ne-a vizitat varicela. Mai întâi a căzut victimă Emi. După ce el s-a vindecat, a căzut la pat Răzvan, soţul meu (spre deliciul lui Emi dornic să dădăcească şi el pe cineva). Dar astea sunt boli inerente şi nu se opreşte viaţa în loc pentru ele, cu atât mai puţin a mea.

Emi era invitat, în weekendul ce a trecut, la două petreceri de copii. La cea de sâmbătă am renunţat. Participanţii şi-au pus problema că Emi ar putea să le aducă virusul, cadou, pe tricou, pentru că deşi el s-a vindecat are acum tătic bolnav acasă. În zadar am explicat că eu am mers la serviciu, cu aprobare de la medic, pe tot parcursul bolii lui Emi, că merg şi acum, că odată ce te-ai imunizat nu mai poţi să iei boala şi în mod logic nu o duci cu tine nici pe haine şi nici pe papuci.

Mai multe argumente dau mereu naştere la mai multe semne de întrebare. Am fost nevoită  să reunţ şi să-l anunţ pe Emi că nu mai merge la petrecere. Nu i-am spus, evident, că nu este primit pentru că poate fi contagios. Dar întâmplarea m-a provocat să intuiesc prin ce trebuie să treacă zilnic bolnavii de cancer sau de SIDA, care în zadar se străduie să explice semenilor că boala nu se transmite printr-o strângere de mână şi nici printr-o îmbrăţişare.

 Cât de deschişi suntem? Cât de pregătiţi suntem să-i acceptăm pe ceilalţi?  Cât de toleranţi suntem dincolo de cuvânt, în faptă?

Un timbru şi o semnătură pentru o viaţă!

 În perioada decembrie 2010 – martie 2011, Salvează Vieţi, o asociaţie nonprofit de voluntari,  a strâns peste 1.000.000 de euro prin campania „Nu mă ignora”, campanie  dedicată înfiinţării primului Centru de Excelenţă în diagnoza şi tratamentul cancerului limfatic din România, la Clinica de Oncopediatrie Louis Ţurcanu din Timişoara. 

 Adică,  un spital din sistemul medical de stat urmează sa fie dotat prin crearea de laboratoare şi camere de izolare astfel încât să poată procesa analize dar să şi trateze bolnavii de cancer şi leucemie din România. Alte spitale de stat din România vor putea trimite teste, pentru copii sau adulţi, la acest laborator şi să afle rezultatul în timp scurt şi fără costuri. Toate astea au fost posibile pentru că o mână de oameni, voluntarii Salvează Vieţi, au reuşit să mobilizeze o mână mai mare de oameni şi să facă imposibilul să devină posibil.

 Când guvernul închide spitale, Salvează Vieţi construieşte.

Vino şi TU alături de voluntarii Salvează Vieţi.  Ajută la asigurarea consumabilelor centrului de excelenţă. Donează 2% din impozitul pe venit. Statul ţi-a luat deja banii, nu mai trebuie sa dai nimic.

Completează un formular cu datele tale, semnează-l, pune un timbru la plic şi trimite formularul 230 prin poştă la administraţia financiară de care aparţii cu domiciliu.

 Un  timbru şi o semnatură pentru o viaţă! Uite aici cum:  http://www.salveazavieti.ro/