De ce Bucureştiul?

Am citit zilele trecute, în Dilema Veche,  povestea lui Fanny Chartres, franţuzoaica exilată de bună voie la Bucureşti. Fanny spune că Bucureştiul este cartea ei preferată.

Eu m-am născut în Bucuresti şi sunt mândră de asta, deşi nu am niciun merit.  

Când eram mică şi mergeam în tabere mă distra foarte tare că orăşelele mici, provinciale, în care poposeam ne primeau cu “groază” murmurând a dezaprobare: “au venit bucureştenii”. Eram mai dezinvolţi, mai independenţi,  mai puţin sperioşi, mai greu de stăpânit, vorbeam altfel şi  luam oraşele cu asalt pentru că ni se cuvenea totul.

Adolescentă fiind, hoinăream ore întregi pe străzi desculţă, cu pantofii în mână, încântată pentru că în centru nu mă cunoaşte nimeni. În Bucureşti nu dădeam bună ziua toată ziua când mergeam pe stradă, puteam să fiu sfioasă la mine în cartier şi năbădăioasă în celălalt colţ al oraşului, dacă chiuleam de la şcoală nu mă vedeau vecinii ca să mă spună părinţilor, Cişimgiul avea suficiente căi de acces ca să-ţi poţi da întâlnire cu câte un băiat la fiecare oră, fără ca ei să afle unul de celălalt, transportul în comun întârzia suficient cât să poată acoperi o întâlnire ilicită, neaprobată de părinţi, bibliotecile şi parcurile îţi stăteau la picioare, discotecile erau şi ele suficiente…

Am crescut, au trecut anii, democraţia ne-a invadat vieţile, fie că am fost sau nu pregătiţi pentru ea, dar Bucureştiul a rămas în inima mea acelaşi. De acasă şi până in centru fac acum o oră şi jumătate în loc de 20 de minute, cum făceam în urmă cu 20 de ani, praful s-a înmulţit, clădirilor gri şoriciu li s-au alăturat construcţii semeţe din sticlă, populaţia s-a înzecit şi diversificat, parcurile au locuri de joacă pentru copii, alte parcuri au fost înlocuite cu benzinării…

Şi totuşi iubesc Bucureştiul!

Clădirile ce stau să se dărâme mă îmbie cu poveştile lor, străzile au încă parfum de sfârşit de secol 19, eu ştiu să numesc străzi cu cel puţin 3 nume (unul de dinainte de comunism, numele dat străzii în comunism şi numele democratic). Mai merg încă la Beldiman deşi băcănia s-a dus de mult, cu tot cu tanti care îşi trata reumele la mama la policlinică şi ne dădea salam pe sub tejghea. Îmi duc copilul în Libertăţii deşi pot să mă redresez şi să-l numesc Carol. Conduc mereu grupuri de americani să viziteze Casa Poporului şi le povestesc despre Cinematograful Modern şi filmele indiene pentru că acolo era cartierul meu. Astăzi, spre deosebire de acum 20 de ani, îmi pot permite să intru la Capşa si să iau cina, fie doar cu ocazii de business.

 La mine în cartier mai există încă mercerie, atelier de reparat pantofi, umbrele şi pălării, mai există legătorie şi dactilografie. Nu ştiu dacă îşi mai repară cineva umbrela sau pălăria astăzi, dacă în era lui facebook mai are cineva nevoie de dactilografie, dar eu aş vrea prăvăliile astea veşnice.

Duminica mă ducea unchiul George la Casata ca să mănanc profiterol şi mă simteam buricul pământului.  La Athene Palace, în spate, exista cea mai râvnită cofetărie cu bunătăţi de luat acasă şi acolo făceam de sărbători cozi interminabile pentru bomboane de ciocolată, praline şi alte cele. În clasa a 10-a, colega mea Roxana, fiică de măcelar, plină de bani, ne punea să chiulim şi ne ducea cu taxiul la cofetărie, ne îmbuiba de bunătăţi pentru ca să ne întoarcem la timp pentru ora următoare. Era cea mai bezmetică aventură! S-a terminat aventura când a observat măcelarul că Roxana fura bani de acasă. La Foişorul de Foc mai există şi astăzi convrigăria de unde liceenii de la Filologie-Istorie nr 1 (astăzi Iulia Haşdeu) cumpărau sfori întregi de covrigi. Mai există Oborul unde, când se băga ceva, profesoara de limba rusă făcea coadă şi ne lăsa de izbelişte.

Mai merg şi astăzi la film la Patria şi râd în sinea mea de vremurile în care urmăream filmele cu picioarele ridicate ca să nu simţim şobolanii mişunând pe la picioare, trec nostalgică pe lângă Cinematecă, mă plimb pe Lipscani în căutare de stambă pentru rochii de vară, aş mai bea o bere la Hanul lui Manuc dacă nu ar fi de-o veşnicie în renovare, trec podul spre Mitropolie şi îmi aduc aminte ce urât mirosea Dâmboviţa a mâl, înainte de a fi asanată , atunci când prin faţa magazinului Unirea mai existau încă linii de tramvai.

Iubesc Bucureştiul cu toţi miticii săi, cu transpiraţia din tramvai, cu femeile uşoare de pe Ştefan Furtună, cu  circurile foamei transformate in Mall-uri, cu verdeaţă, cu poluare, cu viaţa de noapte, cu zgomot de tramvai, cu greve, cu gropi, cu trotuare cu sau fără borduri, cu înghesuială, cu hoţi şi bişniţari, cu paparazzi, cu televiziuni şi ziare, cu vedete şi fiţe, cu cerşetori…

 Mă întorc fericită mereu la Arad, m-am îndragostit nebuneşte de Maramureş, vara trecută, îmi place Sibiul, vreau la Turnu Severin, mă încântă Timişoara, sună bine Iaşul, a fost plăcut la Satu Mare…dar aleg Bucureştiul.