Doi ani de VIAŢĂ

Pe 8 octombrie anul acesta s-au împlinit doi ani de când trăim altfel, de când sunt mama lui Emi, de când apartamentul din Rahova a căpătat culoare şi viaţa are un ritm diferit.

Acum 2 ani, pe 8 octombrie,  Emi venea acasa definitiv. Era mic, speriat, tăcut…Doi ani au trecut foarte repede pentru că viaţa nu stă să ne aştepte. Şi Emi a crescut cu fiecare zi  invăţându-mă ce înseamnă să iubeşti necondiţionat, să te joci, să fii prieten, să te bucuri şi să fii trist.

Am trăit ultimii doi ani la extreme, între fericirea supremă de a fi mama unui asemenea îngeraş şi disperarea orelor de febră, a nopţilor cu tuse, a controalelor medicale (nas, ochi, gât, urechi, picioare, inimă). Am trăit emoţiile serbărilor de la grădi, a lui Moş Crăciun şi a Iepuraşului, a zilelor de naştere, a concediilor de vară…Am văzut zeci de piese de teatru de copii, participat la alte zeci de petreceri de zile de naştere de prichindei, bătut cu sfinţenie toate parcurile din Bucureşti, ne-am plimbat pe role, pe gheaţă şi pe bicicletă, am învăţat să înnotăm, ne-au refuzat la cursurile de dans, ne-au acceptat la cursurile de pian, am participat la toate concursurile anunţate la grădi, a mers la film, am mers la muzee…

Nimic din ce am trăit în aceşti doi ani nu seamănă cu viaţa pe care am trăit-o înainte. Emi mi-a schimbat viaţa, mi-a demonstrat că oricât de organizat eşti atunci când ai un copil trebuie să faci faţă imprevizibilului. Am învăţat despre limitele mele, despre resursele mele nebănuite şi despre nevoia mea de a fi iubită aşa cum mă iubeşte Emi când mă pupă dimineaţa şi-mi spune că trebuie să mă trezesc pentru că el nu are cu cine să se joace. Şi am mai învăţat că partenerul meu de viaţă este cel mai bun tătic din lume. Nu ştiu să descriu în cuvinte cum este să-ţi priveşti soţul şi fiul parcând maşinuţe, urmărind un meci de fotbal, mergând de mânuţă prin parc, discutând despre treburi de băieţi, făcând duş împreună….

Da, a fost şi greu dar despre greul ăsta nu vreau să-mi mai amintesc.

Anul acesta, pe 8 octombrie, am sărbătorit doi ani de viaţă. Am mers în parc şi ne-am dat în maşinuţe, ne-am plimbat cu trenuleţul, am sărit la saltele şi ne-am dat pe topogan. Apoi ne-am pupat si gâdilat, ne-am uitat la X Factor (emisiunea favorită a lui Emi) şi am adormit fericiţi pentru că ne avem.

Dragostea unicului dans.

Mă tem de insomnii în nopţile în care nu-s în stare să lucrez, în nopţile în care nu militez pentru nicio cauză, nu scriu petiţii şi nici adeziuni. Atunci mintea mea porneşte la braţ cu inima pe cărări din trecut, deschide uşi ferecate demult, dezgroapă amintiri colbuite şi trezeşte la viaţă emoţii uitate.

Nu ştiu când au trecut ultimii douăzeci de ani şi cum m-am trezit într-o dimineaţă captivă într-un trup pe care nu-l recunosc, angrenată în mecanisme care tind să mă înghită uneori, prizoniera unor rutini autoimpuse care-mi ucid spiritul. Ştiu, nimic nu-i inutil sau întâmplător. Şi totuşi, amintirile astea care mă invadează îmi fac bine pentru că-mi vorbesc despre timpuri în care eram altfel şi altfel era frumos.

Şi pentru că nu-mi place să călătoresc singură vă port şi pe voi cu mine în urmă cu douăzeci şi unul de ani şi vă invit să mă vedeţi dansând, într-o seară de februarie, unicul dans cu un băiat care avea să rămână, aşa ca în viaţa fiecăreia dintre voi, marea şi irepetabila iubire.

Un dans, o strângere de mână, un buchet de frezii oferit pe neaşteptate într-o dimineaţă geroasă, doi ani de plimbări prin parc, zeci de file de jurnal aşternute minuţios, cu scris caligrafic, în caiete îngălbenite de timp, întâlniri rebegite, îmbrăţisări furate prin cotloane, cinci ani de aşteptare, încă trei ani pentru uitare…

Cum ar mai fi posibil asta astăzi? Mai sunt dansuri care nasc poveşti de iubire? Mai caută cineva astăzi, pe EL sau pe EA, în fiecare dintre oamenii întâlniţi pe stradă?  Cine mai aşteaptă şi cine mai scrie ?

Dar povestea continuă. După 15 ani, în era  Iphone, Blackberry, Twitter şi Facebook,  protagoniştii se regăsesc. Se întâlnesc politicos la o cafea, fără ranchiuni sau regrete, doar nostalgici. Şi dacă nu te gândeşti la nimic, nu aştepţi nimic, se poate ca trecutul să te găsească nepregătit.

Recunosc, vanitoasă şi femeie, am amânat iniţial revederea trecând nemilos de rapid în registru kilogramele în plus (imposibil de pierdut peste noapte), rădăcinile nevopsite, ridurile de expresie…După şocul primelor momente raţiunea a învins şi am găsit resursele necesare să nu mă programez la Pericle, să nu golesc bugetul familiei în operaţiuni estetice aducătoare de iluzii. M-am prezentat la cafea în cele mai banale veşminte cu putinţă, firească şi matură , femeia care am devenit astăzi şi de care nu-mi este ruşine. Şi asta pentru că nu am fost niciodată frumoasă, am fost doar tânără şi foarte vie. Iar dacă lucrurile astea sunt asumate, devine foarte simplu să rămâi cine eşti.

Nu cunosc terapie mai bună decât şansa de a-i spune peste ani, băiatului pentru care ai udat perna, „nu am fost niciodată supărată pe tine, nu regret nimic”. Cred sincer că  marele dans rămâne cu noi tocmai pentru că nu a avut un final. Şi nu, finalul nu mai este posibil peste ani.

Dezbaterea continuă. Astfel de ieşiri din rutină necesită de urgenţă şedinţe de taină cu prietene de-o viaţă care-ţi ştiu povestea. Vă provoc să ne spunem dacă anii au şters tot, dacă există atracţii fizice puternice, dincolo de raţiune, pe care anii nu reuşesc să le ucidă, dacă poveştile astea trebuie să rămână îngropate, dacă revederile trebuie evitate, dacă poţi iubi, cu măsuri diferite, bărbaţi diferiţi, dacă intimitatea sufletească dăinuie peste ani.

Bucurii boante, Tango of Life

Viaţa de adult este complicată. Învăţăm asta îndată ce se luminează de adolescenţă, prima iubire s-a clasat, primul eşec a adus şi prima depresie iar spontaneitatea este temperată de trebuie.

 Când apar şi copiii în cuplu, istoria se rescrie. Spontaneitatea este chiar zero. Sau cel puţin aşa resimt eu. Cum altfel se organizează o mămică modernă, dar modestă financiar, cu spălat-călcat-gătit, serviciu full-time şi activităţi extra familiale, pentru a petrece quality time cu copilul dar şi cu partenerul de viaţă?

 Găsitorului recompensă recunoştinţa mea veşnică!

 Vinerea ce tocmai a trecut, mă  caută, entuziasmat, soţul meu, cum altfel decât pe messanger, pentru a mă   întreba dacă vreau să merg seara la Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian. După entuziasmul de prima clipă, mă trezesc în sudori reci şi întreb „dar copilul?”. Copilul era luat de la gradi’ de o vecina şi depozitat pentru două ore în apartamentul dumneaei, la joacă cu o nepoţică.

 Dilema numărul  1:  cu cine îl lăsăm pe Emi?

Dilema numărul 2:  o sa fie Emi de acord, dat fiind faptul că nu l-am pregătit de cu o seară înainte şi la modificările bruşte de program este extrem de sensibil?

 Strategică şi manipulatoare îl învăţ pe Răzvan să-l sune pe tatăl meu şi să-i spună că vrea să-mi facă o surpriză şi să mă ducă la operetă, rugându-l să-l primească pe Emi în gazdă pentru vreo 3 ore. Tata, în faţa acestei poveşti, cedează şi acceptă.

 Ajungem acasă, recuperăm băiatul, îi explicăm că mami şi tati au treabă, pleacă în oraş  dar se întorc peste 3 degeţele, iar el o să stea la tataie. Ţipetele de protest şi bătaia picioruşului în podea mă dezarmează. Mai că îmi vine să renunţ. Promitem cadou surpriză dacă ne lasă să plecăm şi pare convins.

 Fac un duş fulger, mă schimb, îndesăm în ghiozdănel mormane de jucării pentru tataie şi plecăm. De urcat, urcă doar Răzvan cu el. Aşa îmi dictează instinctul.

 Răzvan coboară după 15 minute şi-mi spune că l-a lăsat ţipând ca din gură de şarpe că el nu rămâne la tataie. Copleşită de remuşcări îi propun lui Răzvan să renunţăm şi să ne întoarcem să luăm copilul. Răzvan insistă să mergem totuşi la spectacol.

 Tango of life, în coregrafia lui M. Bulgakov, cu un ansamblu de balet din Ucraina, avându-i ca solişti pe M. Bulgakov şi Y. Sazonova. O poveste de iubire în paşi ameţitori şi pe ritmuri moderne.

 Înţeleg tot, ochii se umplu de culoare şi lumină, mâna mea doarme cuminte în mâna lui Răzvan, dar mintea umblă sorcova şi cheamă la datorie conştiinţa, remuşcarea şi vinovăţia.

Oare cât o să dureze spectacolul? Dacă face febră de atâta plâns? Dacă  o să aibă coşmaruri la noapte? Dacă se teme că l-am părăsit? O să ne ierte oare?

 Pe de altă parte, îi spun minţii mele “Femeie, bucură-te, trăieşte clipa!”.

 Luminile rampei se sting, ne spunem unul altuia că ne bucurăm pentru că am reuşit să ajungem, dar ne ascundem grijuli îngrijorarea. Maşina se târâie parcă. Ajunşi la tataie, ne întâmpină zglobiu Emi care nu pare deloc  grăbit să meargă acasă pentru că mai are ceva de explorat.

 Răsuflăm uşuraţi şi eu contabilizez în minte preţul bucuriei mele boante.