Dupa mine…potopul

Ma suspectez ca sunt stricata, ca ceva in interiorul mecanismului numit inima s-a deterioriat si impiedica functionarea corecta.  Imi iubesc fiul mai presus de confortul meu, de viata mea, de cariera mea. Emi este prioritatea vietii mele si totusi nu sunt capabila sa calc pe cadavre pentru el.

Eram ieri cu Emi la cardiolog. Aveam programare si asteptam cuminti la usa. Din cand in cand cate un medic mai aducea, peste rand, cate un copil, internat in spital, pentru control. Nu am spus nimic, nu pentru ca sunt incapabila sa ma revolt atunci cand regulile sunt incalcate ci pentru ca ma gandeam ca acei copii sunt internati deja, deci implicit mai bolnavi decat Emi. Am inteles mai apoi ca pe acesti copii ii vedea doctorita la salon oricum, dar unii parinti doreau controlul mai devreme de vizita in salon.

Cand, in fine, ne vine randul apare, gafaind, un cuplu cu o fetita de cateva luni in brate si un baietel mai mare de mana. Din cauza traficului au intarziat si se temeau ca nu o mai gasesc pe dna doctor. Controlul era pentru cea mica. M-a emotionat foarte tare ca un ghemotoc are nevoie de control la cardiologie si, in mod firesc, m-am retras din usa cu intentia de a-i lasa sa intre. Socra mea m-a admonestat din priviri si m-a intrebat sonor „acum este randul vostru, nu-i asa?”. Am raspuns stresata „nu cred”. M-am simtit vinovata ca nu sunt in stare sa imping usa si sa intru cu Emi, lasand bebelusa la usa, ca primul gand nu a fost la Emi, care la patru ani are mai multa rabdare sa astepte decat un bebelus, ci la mica printesa care plangea in bratele mamei ei.

De ieri ma tot intreb ce este in neregula cu mine. Insist ca Emi sa cedeze leaganul unui copil care plange ca vrea sa se dea in leagan, insist ca Emi sa imparta jucariile in parc „pentru ca asa este mai amuzant” chiar daca ceilalti copii nu sunt dispusi sa le imparta pe ale lor, nu-l las niciodata sa manance in fata celorlalti copii daca nu are si pentru ceilalti chiar daca el a salivat de nenumarate ori in fata unor pufuleti sau biscuiti.

Ma gandesc, speriata, ca nu stiu cum as proceda in cazul unei catastrofe, situatii limita. Stiu ca pe Emi l-as salva primul in caz de cataclism dar mai stiu ca m-as intoarce, in foc sau in apa, dupa ceilalti  lasandu-l pe Emi sa ma astepte, cu riscul de a nu ma mai intoarce la el niciodata.

De ce nu pot sa spun „dupa mine, potopul”?

Gesturi mărunte

Era micuţă, tipul acela de franţuzoaică minionă şi cu oase mici, era fragilă, mereu grijulie cu persoana ei, atentă la tot ce ar putea să o rănească;  îşi măsura pasul, vorba, mâncarea….tot. Cred că era prea grijulie pentru gustul meu, prea măsurată pentru temperamentul meu vulcanic..

 Ne-am cunoscut în 2000 la un curs de calculatoare. Pe mine mă mâna dorinţa de a ieşi din învăţământ, iar ea era proaspat absolventă de ASE în căutarea unei slujbe care să nu o solicite prea mult. Ne-am nimerit colege de computer şi aşa am rămas pentru o lună. Apoi ne-am mai sunat, m-a vizitat ea odată acasă……şi cam atât. Suferea de inimă. Avusese, când era mică, o operaţie pe cord şi urma acum, matură, să mai aibă una. Aşa se explică faptul că făcea totul cu măsură.

 De Crăciun, în 2000, i-am trimis o felicitare. Internetul nu ne sucise încă minţile şi telefoanele mobile le foloseam doar pentru chestiuni de serviciu. Deşi locuiam amândouă în Bucureşti, am decis că e mai personal, mai sincer şi mai onest să trimit o felicitare.

 Felicitarea i-a ajuns cu bine şi aveam să aflu mai tarziu că s-a bucurat foarte mult. Un gest mărunt, într-un moment de melancolie…

 În februarie anul următor m-a sunat într-o seara şi avea o voce misterioasă. M-a smuls din braţele iubitului meu şi eram  grabită să mă întorc la el. Am vorbit scurt şi de complezenţă. La câteva zile după asta, a intrat în operaţia de cord şi nu s-a mai trezit.

 Am văzut-o pentru ultima oară la înmormantarea ei.

 Nu ştiu câte gesturi mărunte mi-au scăpat, câte dintre omisiunile mele au adus tristeţe sau durere.

 După 8 ani, mă mai doare încă momentul meu de egoism.