Overloaded, overworked and unappreciated.

lass=”aligncenter size-full wp-image-929″ src=”http://anemari.revistatango.ro/wp-content/uploads/2011/03/overloaded-overworked-and-unappreciated.jpg” alt=”overloaded overworked and unappreciated” width=”225″ height=”224″ />

 Ma intreba o  prietena, intr-un email primit azi dimineata, de ce nu sunt fericita daca fac atat de multe lucruri, sunt implicata in atatea proiecte diverse.  Recunosc ca  intrebarea m-a pus pe ganduri serios. Nici macar nu am realizat cat sunt de nefericita.

Muncesc mult, dorm mai putin de 4 ore pe noapte in ultima luna, incerc sa respect toate termenele, sa raspund tuturor si sa nu las nimic la voia intamplarii. Imi ies toate perfect? Bineinteles ca nu! Comunic bine? Cel mai prost comunic cu familia, pe ei ii napastuiesc pentru ca ei sunt singurii care ar putea intelege ca nu mai pot.

Nu ma frustreaza faptul ca nu imi ies toate din prima, ca trebuie sa muncesc poate de 2 ori mai mult pentru ceva, ca dorm din ce in ce mai putin, ca imi cade parul si mi se rup unghiile, ca imi vad baiatul tot mai rar si pe fuga. Temporar pot sa traiesc cu toate astea.

Ma intristeaza de moarte cand ma dau peste cap sa rezolv lucruri ce nu tin de job description si oamenii stramba plictisiti din nas ca nu e mare lucru, li se cuvine si oricum se putea si mai bine. Ma intristeaza etichetele lipite usor, evaluarile scrise la betie fara constiinta importantei pentru cel ce le va citi. Ma ucide lipsa de intelegere a jumatatii mele, care nu vede cum ma descompun fizic si cum sufar de singuratate, indepartare si epuizare.

Ma ucide inconstienta cu care imi ignor partenerul  alergand sa respect termene si promisiuni.

Ma epuizeaza explicarea explicatiei, oamenii care schimba agende si uita sa-ti spuna si tie, intalnirile anulate de sefi care afecteaza relatia mea profesionala cu cei pe care i-am contactat implorand ajutor.  

Ma rapun rautatile fara miza, nu pentru ca le-as accepta pe cele cu miza dar macar pe acelea mi le-as putea explica.

Da, sunt overloaded, overworked si unappreciated. Dar voi?

Feed-back

Nu trebuie să fi lucrat nicio zi din viaţa ta într-o corporaţie pentru ca să fi auzit măcar odată cuvântul “feedback”. 

De câte ori facem un training, parcurgem un curs, participăm la un eveniment sau doar la o simplă petrecere ni se cere un formal sau informal feedback. Zice-se că oamenii vor să ştie exact cum ne-am simţit, ce am acumulat, cum am perceput noi lucrurile, cum s-a auzit din scaunul nostru prelegerea, cum ne-a afectat (pozitiv sau negativ) organizarea evenimentului… Şi toate acestea în numele îmbunătăţirii viitoarelor evenimente.

Intrat în vocabularul nostru pe filiera anglo-saxonă cuvântul pare să  fi pătruns  în viaţa noastră pentru totdeauna.

Sinceră să fiu mie conceptul îmi place la nebunie. Cineva urmează să te hrănească înapoi pregătindu-te pentru viitoare evenimente. Tot ce a fost greşit sau incomplet astăzi este perfectibil mâine.

Dar câţi dintre noi suntem capabili să dăm un feedback relevant şi cum funcţionează asta? Zâmbim fals în faţa cuiva, apreciem pozitiv eforturile sale şi apoi umplem formularele cu critici semnând anonim ?

Sau ne străduim diplomatic să punctăm slăbiciunile proiectului neuitând să începem cu partea pozitivă?

Cîţi dintre noi sunt capabili să accepte feedback? Câţi ştim că menţiunile politicoase referitoare la performanţă sau lipsa de performanţă nu sunt chestiuni personale ci doar comentarii menite să ne ajute să ne îmbunatăţim acţiunile în viitoare demersuri?

Uneori ni se par simple formalităţi şi se întâmplă chiar să fie aşa, alteori ne simţim obligaţi să scriem politeţuri pentru a fi generoşi cu gazdele evenimentului încurajând astfel mediocritatea. Uneori plângem în pumni eforturile neapreciate înjurând amar pe semnatarii feed-back-ului şi jurând în faţa oglinzii că ăia sigur au ceva personal cu noi, iar alteori plătim cu monede amare scriind până la amănunt tot ce nu a funcţionat perfect sperând că beneficiarul va muri de inimă rea sau cel puţin o să facă ulcer.

Am condus pe cărările patriei un grup de 14 americani timp de o săptămână în întâlniri de la cel mai înalt nivel (Preşedenţie, Parlament…etc) până la vizite turistice la Castelul Peleş din Sinaia. Am lucrat la agendă câteva luni şi până în ultima clipă mi-am făcut cruce cu limba să nu mi se anuleze întâlnirile din motive de greve, lovituri de stat sau alte alea…Doamne ajută!, întâlnirile nu s-au anulat. Dar un participant a dat cu capul de unitatea de aer condiţionat dintr-o sală de întâlniri şi sângele a ţâşnit nervos din capul lui. L-am resuscitat şi în cele din urmă s-a dovedit doar o zgârietură care a produs mai mult sânge decât era necesar. O participantă alunecă la ieşirea dintr-un restaurant şi cade palancă la pământ într-o baltă şi se umple de sânge şi noroi. În final se dovedeşte tot o zgârietură ce a produs mai mult impresie decât efect. Un tren marfar deraiază pe linia rapidului Sinaia-Bucureşti şi rapidul staţionează o oră în gară pentru ca în final să facem 4 ore pe ruta Sinaia-Bucureşti după ce am plătit extra pentru sporul de viteză. Şi exemplele pot continua. Mă pot supăra eu dacă participanţi notează în evaluări lucrurile care nu au funcţionat? Sigur că nu, atâta timp cât vorbim despre lucruri care se pot preveni sau organiza.

Dar dacă acelaşi participant îmi sărută, la graniţa libidoşeniei, botina şi apoi are grijă de mine în evaluare, eu ce reacţie trebuie să am?

Acum câţiva ani predam limba română unor americani. La primul grup mi-am ucis plămânii, stors creierii şi mâncat nopţile străduindu-mă să performez la cel mai înalt nivel. Evaluările mi-au adus niscaiva gastrită şi alte nopţi nedormite. Celui de-al doilea grup le-am spus franc de la început că evaluările pe care ei le semnează în dorul lelii la final îmi afectează mie cariera şi îi ia mama lui gaia dacă scriu ceva nasol despre mine. Apoi mi-am văzut liniştită de treburile mele şi mi-am făcut treaba fără să omor neuronii. Atunci să ţii evaluări pozitive!

Mmm, cine a inventat feed-back-ul?