Dragostea de sine. Gasitorului recompensă.

Ni se spune mereu cât de important este să ne iubim pe noi înșine. Eu, cel puțin, aud sintagma asta foarte des în ultima perioadă.

Sincer, deși înteleg fiecare cuvânt în parte, luate la un loc cuvintele astea nu au noimă. Cum să mă iubesc?  Adică să mă hrănesc pe mine prima înaintea pruncului meu, așa ca în instrucțiunile de la avion când ni se spune că adulții trebuie să se asigure că au ei masca de oxigen pe figură înainte de a se îngriji de copii?

Adică să mă duc să mă culc chiar dacă ghemotoacele de praf zac prin ungherele apartamentului, coșul de rufe dă pe afară și frigiderul șuieră a gol?

Adică să cheltui toți banii familiei pe medici și tratamente pentru mine și să amân sine die controalele medicale pentru copil?

Adică să mă apuc să zac de neputință ignorând faptul că zăcutul nu plătește facturi și nici rate?

OK! Și cum începi să te iubești? Care este primul pas? Există vreo limită în iubirea asta de sine? Cum se învață așa ceva la vârstă adultă?

Am trăit toată viața învățând că bucata cea mai aleasă este pentru musafiri, că fața de masă și farfuriile cele bune sunt pentru ocazii speciale, că hainele elegante sunt pentru nunți/botezuri/aniversări, că stomacul nu are oglindă dar pereții au urechi și urechilor străine nu trebuie să le expui nimic din zbaterea ta interioară.

Am crescut crezând că nu trebuie să lași pe mâine ce poți face astăzi, așa încât am alergat mereu contra cronometru pentru ca mâine să nu câștige lupta cu astăzi.

Și am alergat până la epuizare. Epuizarea asta m-a lovit mișelește, pe neașteptate, așa încât mai întâi mi-a amorțit o mână, apoi un picior, apoi jumătate de gură, apoi am început să mă bâlbâi….La final am rămas cu o spaimă cumplită. Mi-a fost teamă nu că am să mor ci că am să rămân povară familiei.

De câteva săptâmâni vizitez medici specialiști. Aud, de la fiecare în parte, că sunt prea tânără pentru toate astea, că trebuie să mă îngrijesc mai mult, să mă iubesc mai mult…

De unde să încep iubirea asta de mine?

Cu taxiul la psiholog.

Treburi urgente mă scot de dimineaţă la ora 7 din casă şi mă aruncă în taxi. Trebuie să ajung devreme la birou. Sunt îmbrăcată profesionist şi port părul strâns în coc, semn că-s femeie serioasă.

Mă sui în taxi şi după ce negociez traseul şi-i permit, conciliantă, şoferului să fumeze, explicând că am un soţ fumăcios acasă, conversaţia este întreruptă de ţârâitul telefonului mobil. Cu o voce duioasă şoferul răspunde soţiei. Fără să vreau sunt martora, preţ de minute bune, tandreţurilor drăgălaşe, deloc siropoase, dintre cei doi.

Cum nu am altceva mai bun de făcut,  la încheierea convorbirii întreb curioasă câţi ani de relaţie au cei doi. Domnul, pentru că şoferul nu este un tătăiţă ci un domn articulat cu păr grizonat pe la tâmple, se încurcă în calcule şi-mi spune că soţia este  responsabilă cu aritmetica căsniciei. În final decide că sunt peste 10 ani de convieţuire. Îmi exprim vocal admiraţia.

Să ne înţelegem: şi pe mine mă drăgăleşte, la telefon sau în public, soţul dar vin dintr-o familie în care copiii se sărutau în somn şi părinţii niciodată în faţa copiilor. Asta lasă urme adânci în epidermă.

 Înapoi la taximetristul nostru. Nu-mi aduc aminte să fi întrebat eu care este secretul unei astfel de relaţii şi nici să fi pus o altă întrebare. Cert este că, în câteva secunde, m-am găsit prinsă într-o teorie despre viaţă, despre cum putem călca strâmb pentru a ne hrăni nevoile şi să ne întoarcem  la cuplu cu bateriile încărcate. Doar oamenii slabi devin captivi emoţiilor, cei puternici îşi iau ce au nevoie şi pleacă mai departe. Nu fac pe mironosiţa, pentru că nici nu sunt, şi încep să pun întrebări. Bine domle`, dar cum? Cum nu te mustră conştiinţa? Cum nu laşi gesturile să te trădeze…?

 Şoferul se amuză de încurcăturile conştiinţei mele, de piedicile jurămintelor de cununie invocate de mine…

 Scurt mă anunţă  că e absolvent de psihologie. Înregistrez informaţia fără uimire, doar trăim într-o ţară în care toţi suntem absolvenţi de ceva, nu-i aşa? Ăsta este momentul în care face apel la instinctele primare, la datoria pe care o avem de a fi împliniţi astăzi mai degrabă decât mâine, la faptul că Dumnezeu ne-a croit păcătoşi şi nu aşteaptă altceva de la noi decât să ne tot izbăvească după fiecare ispravă…

Între hohote de râs şi ochii scoşi din orbinte de uimire, mă străduiesc să rămân detaşată. Habar n-am ce se vede pe faţa mea.

Pentru eventualitatea în care fie sunt naivă, fie mă fac niznai, domnul merge mai departe cu explicaţia şi ne ia drept exemplu pe noi doi. “Să zicem, spune dumnealui, că dumneavostră acum decideţi că vă place de mine pentru că sunt curăţel, vorbesc bine…etc şi decideţi să aveţi o aventură cu mine. Mergem, ne simţim bine şi apoi fiecare se întoarce la familia pe care a construit-o în ani de zile. Fiecare trebuie să fie mulţumit că a primit ceea ce avea nevoie şi să-şi vadă de familie. Dacă decidem, continuă şoferul, că ne-am simţit bine, putem să ne mai întalnim dar în aceeiaşi termeni. Asta este cheia fericirii”.

Pentru că intrăm pe ultima străduţă de dinainte de destinaţie,  taximetristul ţine să-mi spună că   l-am stârnit intelectual şi că sunt una dintre puţinele femei interesante pe care le-a întâlnit până acum. 

Nu mă prăvălesc.  Îmi ţin repiraţia ca să rămân demnă până la final. Ne oprim, plătesc şi-i las un tips considerabil pentru că, la urma urmei, mi-a înseninat începutul de zi. Dau să închid portiera în urma mea şi taximetristul insistă să-mi lase datele de contact. Întreb mirată din ochi „pentru ce? „  El imi răspunde cu un zâmbet larg: “ pentru situaţia în care aveţi nevoie de o maşină…”

Dragilor, posed una bucată carte de vizită taximetrist psiholog uşor de stârnit intelectual. Doritorii ştiu unde să mă găsească.

Overloaded, overworked and unappreciated.

lass=”aligncenter size-full wp-image-929″ src=”http://anemari.revistatango.ro/wp-content/uploads/2011/03/overloaded-overworked-and-unappreciated.jpg” alt=”overloaded overworked and unappreciated” width=”225″ height=”224″ />

 Ma intreba o  prietena, intr-un email primit azi dimineata, de ce nu sunt fericita daca fac atat de multe lucruri, sunt implicata in atatea proiecte diverse.  Recunosc ca  intrebarea m-a pus pe ganduri serios. Nici macar nu am realizat cat sunt de nefericita.

Muncesc mult, dorm mai putin de 4 ore pe noapte in ultima luna, incerc sa respect toate termenele, sa raspund tuturor si sa nu las nimic la voia intamplarii. Imi ies toate perfect? Bineinteles ca nu! Comunic bine? Cel mai prost comunic cu familia, pe ei ii napastuiesc pentru ca ei sunt singurii care ar putea intelege ca nu mai pot.

Nu ma frustreaza faptul ca nu imi ies toate din prima, ca trebuie sa muncesc poate de 2 ori mai mult pentru ceva, ca dorm din ce in ce mai putin, ca imi cade parul si mi se rup unghiile, ca imi vad baiatul tot mai rar si pe fuga. Temporar pot sa traiesc cu toate astea.

Ma intristeaza de moarte cand ma dau peste cap sa rezolv lucruri ce nu tin de job description si oamenii stramba plictisiti din nas ca nu e mare lucru, li se cuvine si oricum se putea si mai bine. Ma intristeaza etichetele lipite usor, evaluarile scrise la betie fara constiinta importantei pentru cel ce le va citi. Ma ucide lipsa de intelegere a jumatatii mele, care nu vede cum ma descompun fizic si cum sufar de singuratate, indepartare si epuizare.

Ma ucide inconstienta cu care imi ignor partenerul  alergand sa respect termene si promisiuni.

Ma epuizeaza explicarea explicatiei, oamenii care schimba agende si uita sa-ti spuna si tie, intalnirile anulate de sefi care afecteaza relatia mea profesionala cu cei pe care i-am contactat implorand ajutor.  

Ma rapun rautatile fara miza, nu pentru ca le-as accepta pe cele cu miza dar macar pe acelea mi le-as putea explica.

Da, sunt overloaded, overworked si unappreciated. Dar voi?