Femei pe Mătăsari.

În perioada 17-19 iunie, pe Mătăsari, se lucrează la imaginea femeii. De la femeia vizibilă la femeia invizibilă, asta este tema. 

Asociaţia Benneva ne-a provocat să stăm la colţ de stradă şi să ne promovăm  activităţile.

M-am dus acolo cu pălăria de Salvează Vieţi şi am stat mândră alături de colegele mele ,voluntare, venite din ţară special pentru eveniment.

Mă vedeţi  în poze alături de Alina, Ana, Maggie, Anca şi Ioana.  Spectaculos, creativ, ingenios, şocant, emoţionant…cam aşa îmi vine să descriu ce se întămplă zilele astea pe Mătăsari.

În săptămâna ce precede sărbătoarea Sânzienelor, onorând fecunditatea, rodul pământului şi al pântecului, ne strângem într-un festival urban pentru a vorbi despre femeie-mamă-soţie, despre abuz şi putere, despre forţă şi slăbiciuni.

Veniţi şi voi pe Mătăsari!

Mi-am adus aminte că-s femeie

Nu sunt o femeie neglijentă. Şi nu vorbesc aici despre duşurile zilnice obligatorii sau unghiile impecabile, rădăcini vopsite, vârfuri de păr sănătoase…

Mă străduiesc să mă demachiez seara, să mă dau cu crème seara şi dimineaţa, am lenjerie intimă feminină, nu stau prin casă în pijamale şi nu uit să port tocuri din când în când. Şi cu toatea astea, mă îmbrac şi dezbrac mecanic de luni de zile, mă fardez  ca şi cum aş îmbrăca o uniformă, merg teleghidată pe stradă cuprinsă mereu de liste de sarcini neîndeplinite şi nu ştiu dacă pasul meu este apăsat sau diafan, dacă am spatele drept sau aplecat, dacă lumina din ochii mei s-a stins sau dacă mai zâmbesc măcar aducerilor aminte.

Pe de altă parte, mă lupt de ani întregi cu o siluetă ce creşte proporţional cu anii din buletin şi singura mea consolare este că am învăţat să fiu cocheta şi la kg astea. Alteori mă iau în balon şi-mi spun în oglindă „bine că te-ai maritat la timp, înainte să explodeze cântarul”.

Acestea fiind spuse, sunt eu cu mine în fiecare zi, soţie, mama, colegă, amică, studentă….M-am obişnuit aşa de bine cu fiinţa din oglindă că nici nu-i mai dau atenţie.

 Dar vineri s-a întâmplat ceva. Guguştiucul cânta a primăvară de cu dimineaţă, eu mi-am lasat mănuşile acasă şi am renunţat la apreschiuri. Pasul meu era mai săltăreţ şi probabil mai convingător, pletele îmi fâlfâiau la fiecare adiere uşoară de vânt şi cred că şi ochii mei au căpătat lumină. Mă apropiam cu paşi repezi de grădiniţa lui Emi şi mă bucuram de o după-amiază doar pentru noi doi. Atunci a trecut o maşină pe lângă mine şi ochii mei s-au intersectat cu cei ai şoferului. Şoferul mi-a zâmbit ştrengăreşte şi m-a salutat. Nu-l cunoşteam.

 Brusc mi-am adus aminte că-s femeie şi m-am simţit iar ca la 28 de ani, stăpână pe mine şi pe univers. Nu mi-aş mai da drumul!

Dimineţi adulte

Mă întind lenevos spre telefonul mobil. E de abia trecut de miezul nopţii. Ce bine! Îmi înăbuş tusea sub plapumă şi mă mir că nu se aude niciun scâncet din camera de alături. Fără niciun chef merg la baie să-mi scot bigudiurile din păr şi să mai aplic o peliculă de fixativ. Cu puţin noroc mâine dimineaţa părul meu o să arate ca o mătură zgribulită.

Mă întorc la pilota mea primitoare. Un braţ drăgăstos mă înconjoară şi mă îndeamnă să rămân în pat. Adorm.

Să fie vreo 3 dimineaţa când de alături se aude: „Mamiiiii, mi-e sete de şuuuc!”. Mă fac că nu aud, poate trece. Puiuţul nu renunţă şi îşi reia pretenţiile. Strig convingător : „E miezul nopţii, dormi!”. Se aşterne liniştea.

Constat mecanic că braţul drăgăstos a dispărut. Zâmbesc somnoroasă spunându-mi în gând „Ce bine că am apucat să-mi fac duş şi să mă dau cu cremă aseară!”. Mă simt alt om, aproape femeie, deşi pijamalele unisex atârnă dizgraţios  pe mine.

Somnul mă înghite iar. Mai târziu scârţâitul patului mă trezeşte. El se întoarce zgribulit lângă mine şi-mi şopteşte strengar „E şase şi jumătate dar hai să mai stăm înghesuiţi în pat până la 7”. Îmi place cum sună şi accept îmbrăţişarea.

Mângâieri senzuale îmi invadează trupul, lenea îşi arată fugar colţii şi creierul a avut deja timp să proceseze: „Sper să am timp de un duş după aceea”. Capitulez fără luptă şi ucid nemilos dezinteresul.

Din noapte se aude firav „mamiii, tatiii…”. Ignorăm semnalul şi grăbim…paşii. Mă rog în gând să terminăm la timp.

Apucăm să ne răcorim sub duş fix 2 minute şi cu prosoapele pe-o parte şi mâinile rătăcind după pijamale răspundem la apel „Bună dimineaţa!”. Prichindelul aprinsese veioza şi era gata să spună „mă voc şi eu”. Febrilă închei şi ultimul nasture al pijamalelor şi zâmbesc fals zglobiu.

Începem marşul triumfal: spălăm dinţi, ochi, mâncăm puţin ca să ne luăm medicamentele, mergem cu avionul (facem aerosoli) în timp ce ne jucăm cu poliţia (maşinuţa de poliţie), ne îmbrăcăm în chiote de bucurie „ îmi dai bugii, mama?” şi îl îndemn pe taticu` să înhaţe rapid princhindelul şi să se evacueze spre „vici” ca să apuc şi eu să pun un strat de rimel.

Wow! Linişte! Dau televizorul la maximum pe un canal de ştiri şi intru în baie. Printre perii şi pensule sorb grăbit dintr-o stacană de cafea şi trec în revistă, în gând, toate documentele azvârlite în geantă.

Gata! Mă închei la cizme pe scări şi alerg să prind în staţie tramvaiul 32. Fericită ochesc un loc pe scaun şi îmi scot notebook-ul. Până la Unirea îmi citesc emailurile, presa şi dau câteva telefoane.  

La birou mă agăţ de a doua cafea şi sunt gata pentru o nouă zi.