La mare cu Mara
Îmi spunea cineva zilele trecute că nu mai crede în oameni, că nu mai există oameni buni. Asta ar însemna să acceptăm că nici noi nu suntem altfel. Iar eu nu pot să accept. Mai mult decât atât, deşi au fost oameni care m-au dezamăgit, care mi-au zdruncinat din temelii încrederea, au apărut mereu alţii care m-au surprins prin gesturile lor simple, fireşti, de bunătate.
Aşa am cunoscut-o pe Mara. Îmi scrisese odată, pe blog, în legătură cu adopţia, iar eu i-am răspuns atunci cum am putut mai bine. Dar asta a fost tot.
Peste luni, Mara avea să-mi lanseze o invitaţie la mare în apartamentul ei din Năvodari. Pare ireal într-o lume grăbită, stresată de siguranţa slujbei de mâine şi de preţurile de astăzi, ca cineva să te invite în casa lui, fără să ştie cine eşti, doar pentru că l-a atins povestea ta.
Dar aşa s-a întâmplat. Şi pentru că unul dintre cei mai grei ani din viaţa mea s-a scurs lent, cu zile bolovănoase, fără speranţă uneori, cu încercări care mai de care mai provocatoare, am răspuns şi eu Marei fără să stau pe gânduri.
Am vorbit de câteva ori la telefon, destul de scurt pentru că şi Mara are un băieţel de aproape doi anişori, care o ţine mereu în priză, dar şi pentru că pe ea o caracterizează eficienţa. Apoi, într-o seară de vineri, ne-am pornit spre mare cu o oprire scurtă în Bucureşti, pentru a ridica cheile de la apartament chiar de la Mara. Aveam emoţii. Nu ştiam cine este femeia asta care s-a decis, în cuvinte puţine şi la obiect, să ne ofere mie şi familiei mele o vacanţă la mare. Am întalnit, doar pentru 5 minute, o femeie de aproape aceeaşi înălţime cu mine, de aceeaşi vârstă, cu cei mai albaştri ochi pe care i-am văzut vreodată. Am făcut cunoştinţă, Emi s-a oferit să o şi pupe pe obraz în timp ce ea îi explica traseul lui Răzvan, şoferul familiei.
Mara mai avea treabă în Bucureşti şi avea să ni se alăture peste câteva zile. M-a copleşit încrederea unei străine care îmi oferea apartamentul ei, în absenţa ei, fără să mă cunoască. Aveam să aflu că aşa e Mara şi că nu era pentru prima oară. Unii adună câini vagabonzi de pe stradă, îi oblojesc, îi hrănesc… Mara adună oameni. Nu se încurcă în cuvinte, vorbeşte repede, aşa cum se şi mişcă, e directă şi mereu concentrată, parcă, pe „a face”. Mara ştie mereu ce vrea, munceşte mult şi bine, adună în jurul ei, ca o cloşcă, prieteni, vecini, familie şi străini, dirijează viaţa ei, uneori şi pe a altora, visează în tăcere, din pudoare, arată mereu puternică, deşi e sensibilă pe dinauntru (am reuşit să văd asta în ciuda scuturilor de apărare), vorbeşte mult şi grăbit de parcă se teme că nu mai are timp. Nu poţi să zaci lângă Mara, instinctiv îţi sufleci mânecile şi treci la treabă. Între două fraze şi trei răsuciri magice de mână treaba este gata.
Mara, are, ca şi mine, un soţ mai tânăr decât ea, s-a căsătorit mai târziu, aşa cum am făcut şi eu, şi-a cunoscut soţul pe internet, la fel ca mine, şi are un băiat adoptat. Să fie întâmplare că ne-am întâlnit?
Eu îi mulţumesc sorţii că mi-a dat să descopăr, în august, Marea Neagră la Năvodari, cu Mara, într-un an în care, financiar, nu îmi puteam permite o vacanţă.
Read MoreGesturi mărunte
Era micuţă, tipul acela de franţuzoaică minionă şi cu oase mici, era fragilă, mereu grijulie cu persoana ei, atentă la tot ce ar putea să o rănească; îşi măsura pasul, vorba, mâncarea….tot. Cred că era prea grijulie pentru gustul meu, prea măsurată pentru temperamentul meu vulcanic..
Ne-am cunoscut în 2000 la un curs de calculatoare. Pe mine mă mâna dorinţa de a ieşi din învăţământ, iar ea era proaspat absolventă de ASE în căutarea unei slujbe care să nu o solicite prea mult. Ne-am nimerit colege de computer şi aşa am rămas pentru o lună. Apoi ne-am mai sunat, m-a vizitat ea odată acasă……şi cam atât. Suferea de inimă. Avusese, când era mică, o operaţie pe cord şi urma acum, matură, să mai aibă una. Aşa se explică faptul că făcea totul cu măsură.
De Crăciun, în 2000, i-am trimis o felicitare. Internetul nu ne sucise încă minţile şi telefoanele mobile le foloseam doar pentru chestiuni de serviciu. Deşi locuiam amândouă în Bucureşti, am decis că e mai personal, mai sincer şi mai onest să trimit o felicitare.
Felicitarea i-a ajuns cu bine şi aveam să aflu mai tarziu că s-a bucurat foarte mult. Un gest mărunt, într-un moment de melancolie…
În februarie anul următor m-a sunat într-o seara şi avea o voce misterioasă. M-a smuls din braţele iubitului meu şi eram grabită să mă întorc la el. Am vorbit scurt şi de complezenţă. La câteva zile după asta, a intrat în operaţia de cord şi nu s-a mai trezit.
Am văzut-o pentru ultima oară la înmormantarea ei.
Nu ştiu câte gesturi mărunte mi-au scăpat, câte dintre omisiunile mele au adus tristeţe sau durere.
După 8 ani, mă mai doare încă momentul meu de egoism.
Read More
Recent Comments