Școala = bucurie și coșmar.

Emi, piticul meu de aproape șase ani, este în extaz pentru că va merge la școală. Asta înseamnă pentru el că este băiat mare, că o să aibă ghiozdan, că nu mai trebuie să doarmă după-amiaza, așa ca la grădiniță, …și cine știe câte alte lucruri mai înseamnă în căpșorul ăla inventiv.

De săptămâni întregi Emi ne întreabă dojenitor ”m-ați înscris la școală? ”, în timp ce noi, adica tati și cu mine, ne dăm ochii peste cap epuizați de planuri fără acoperire.

După ce am făcut pace cu ideea că puiul va parcurge anul pregătitor în școală și nu în grădiniță, după ce am renunțat la ideea de a ne lupta cu sistemul, cu legea…cu universul, am trecut în revistă opțiunile.  Adicătelea, dacă nu ai o pilă la directorul școlii vizate și nici suficienți bani pentru o școală privată, se cheamă că nu ai nici planuri sau dacă le ai sunt fără acoperire.

Sunt o mămică preocupată de soarta puiului meu, de educația lui, de sănătatea lui fizică cât și psihică, dar cu toate acestea am ajuns să-l las în voia sorții.

Emi va merge la școala de cartier la care suntem arondați, la o învățătoare care urmează a fi desemnată de către conducerea școlii, după ce etapa de înscriere se va fi încheiat. Nu știm dacă învățătoarea va fi titulară sau suplinitoare, dacă va fi tânără sau în prag de pensionare, dacă sala de curs desemnată clasei pregătitoare va fi dotată la timp (conform prevederilor legale), dacă toaletele vor fi ajustate sau nu pentru pitici (așa cum i s-a promis domnului director), dacă …

Știm însă că-l iubim pe Emi, că va merge în continuare la școala de pian, că va continua cursurile de înot, că vom avea o bonă și nu-l vom înscrie la ”afterschool”, că vom avea grijă să se joace cât se poate de mult, îi vom încuraja lecturile dar și prieteniile, că vom fi alături de el orice s-ar întâmpla.

Încerc să nu-i transfer angoasele mele legate de instituția școală, să-i las bucuria întreagă, să mă încred în destinul lui repetând neobosită ”va fi bine!”.

Buturuga mică răstoarnă carul mare.

Scriam în anul școlar trecut  despre Comitetul de părinți pe grădiniță și anunțam atunci cu entuziasm câte lucruri vreau să fac și ce anume ar fi de corectat.

http://anemari.revistatango.ro/2010/10/comitetul-de-parinti/

Fără să-mi propun, aveam să deschid cutia Pandorei și să ajung în final să mă lupt singură, fără să am măcar un singur părinte de partea mea, cu un consiliu de administratie, cu un consiliul educativ, cabinetul medical și o mulțime de documente ilegal întocmite.

Teatrul săptămânal din grădiniță, la un preț piperat, era de fapt livrat pe baza unui contract cu o Asociatie, contract care nu stipula nimic în privința  costurilor. Întrebând eu pe ce bază ni se cer nouă, părinților, 6 Ron la fiecare reprezentație din moment ce contractual Asociatia respectiva nu solicită nici un ban…am stârnit valuri de reproșuri și indignare. Totuși, contractul respectiv stipula faptul că respectiva Asociatie donează grădiniței o sumă de bani. Întrebând destinația banilor mi s-a spus că s-au facut xeroxuri pentru documentele necesare grădiniței (pentru că fișele de lucru de la grupă le fotocopiam noi părinții).

Am mai întrebat apoi ce  firmă  livrează opționalele grădiniței și pe baza căror competențe (era vorba, evident, despre fiica doamnei directoare, Traducător Autorizat care angajase în condiții incerte niște tineri ), care este destinația banilor din fondul  grădiniței și dacă există aprobarea comitetului de părinți pentru cheltuirea banilor, destinația procentului donat de firma de opționale grădiniței, de ce firma soțului doamnei directoare oferă opționalele de sport…

Am formulat TOATE întrebările incomode. La întâlnirea față în față cu  doamna directoare Bărbăcioru,  aceasta  s-a scuzat pentru micile nerespectări ale legii, motivând că sunt foarte ocupați cu programa școalară, consfătuirile…etc.

În spatele ușilor închise însă, dna directoare s-a înconjurat de mămici  îndatoritoare și slugarnice cu care a convocat o ședință a comitetului de părinți pe grădiniță, unde s-au adunat câteva gospodine neinformate și m-au aștepat cu toții gata de atac.

Am fost insultată și hulită în fața întregului personal didactic din grădiniță. Eu singură am ținut piept  țipetelor a vreo 15 femei nevricoase care, în afară de curajul de a pune la îndoială  onestitatea faptelor doamnei directoare, nu aveau alte reproșuri pentru mine. Nu le deranja faptul că banii lor sunt folosiți la exclusiv  bunul plac al doamnei directoare, nu conta faptul că de la opționalul de engleză copii se întorceau transpirați leoarcă de cât alergau și se zbenguiau, semn că nu făceau nimic, că la orele de dans copiii își spărgeau capetele, că meniul zilnic nu era afișat dimineața pentru că doamna asistentă insista că nu se poate așa ceva  iar solicitarea mea este aberantă….și câte și mai câte. Fuseseră aduse pentru ca să mă jignească și să mă intimideze.

Am plecat tristă de la faimoasa ședință și fără speranțe în viitorul țării, în special pentru că mămicile respective erau cu mult mai tinere decât mine și, teoretic, neatinse de microbul comunismului. Dar am sfârșit prin a fi mai îndârjită ca oricând și hotărâtă să nu mă opresc aici.

Am reclamat ilegalitățile la Inspectoratul Școlar Al Muncipiului București, la Ministerul Educației, la Primăria de Sector (pentru că reprezentanți ai primăriei sunt membri în consiliul de administrației), la Inspectoratul Școlar de sector….Nici nu mai știu pe unde am depus reclamații. Am semnat totul în nume propriu deși avocații și ONG-urile consultate mi-au spus că nu am sorți de izbândă de una singură, că as avea o altă greutate dacă ar semna mai mulți părinți.

Părinții s-au ascuns în spatele joburilor, în spatele greutăților financiare și a temerii că le vor fi persecutați copiii. Deși le spunem copiilor că adevărul învinge întotdeauna, că nu ai voie să minți și să furi, prea puțini suntem pregătiți să arătăm asta și prin puterea exemplului.

În noul an școlar, după 20 de ani de funcție de conducere, după ce-și construise un adevărat imperiu cu contracte de servicii către toți membrii familiei, doamna directoare Bărbăcioru este schimbată din funcție. Surprinsă și nedumerită este nevoită să părăsească fotoliul directorial.

Acum meniul zilnic al copiilor este afișat zilnic la ora 8:00 la avizier de către aceeași asistenă medicală.

Rând pe rând, doamnele educatoare își cer scuze pentru faimoasa ședință în care eu am fost jignită și hulită. Rând pe rând, părinții îmi spun că am avut dreptate și mă felicită pentru inițiativă.

Eu zâmbesc trist. 

Singura mea bucurie este că pot să-i predau astăzi fiului meu, prin puterea exemplului, minunata lecție a buturgii mici care răstoarnă carul mare.

Praf de somn.

Sunt insomniacă de când mă ştiu.

Îmi aduc aminte cum îmi era groază de grădiniţă şi nu pentru că nu-mi plăcea să stau cu copiii ci pentru că la ora prânzului eram forţată să dorm. Nu îmi aduc aminte dacă noaptea dormeam bine dar îmi aduc aminte despre coşmarul grădiniţă.

Şi aveam, ca în poveşti, o zână bună şi una rea. Doamna Pârlea mă iubea şi nu mă forţa să dorm atâta timp cât nu deranjam pe nimeni.  Doamna Coandă, însă, ne bătea cu papucul. Trebuia să ai ochii închişi şi să nu-ţi tremure pleoapele când trecea în control. Aproape că făceam pe mine de frică. Dar eram în plin comunism şi o astfel de metodă pedagogică era nu doar permisă ci considerată firească.

Nu, nu eram îndărătnică, doar că nu puteam să dorm. Atunci am conştientizat pentru prima oară că somnul este o problemă şi am început să fiu preocupată de el. Şi noaptea mă rugam pentru puţin praf de somn.

De abia în ciclul gimnazial am început să folosesc nopţile. Dar într-un apartament suprapopulat, 4 camere cu 4 copii şi 3 adulţi, era o echilibristică să găseşti un colţişor în care să citeşti după ora 22. Bucătăria a devenit refugiul meu.

În liceu, nopţile deveniseră de-a dreptul prietene. Aveam timp infinit pentru scris, pentru visat, pentru teme…Îmi place să spun că m-am gazat toată adolescenţa. Iernile în comunism erau friguroase şi cu toţii ne încălzeam la aragaz. Uneori,  pentru că se economisea electricitate, citeam şi scriam la lumânare. Eram romantici în comunism. Iar insomnia îmi devenise prietenă.

În facultate eram o campioană. Aveam mereu nu doar zile ci şi nopţi pentru studiat în sesiune. Puteam să rezist şi 48 de ore fără somn. Acum nu mai ceream sorţii praf de somn.

Doar tristeţea sau boala sunt duşmani pentru că nopţile se amplifică. Aşa am inventat lectura pentru tristeţe, lectura pentru boală, lectura pentru dor. Citesc iar şi iar aceleaşi cărţi în funcţie de ce mă doare: trupul sau sufletul.

Mai târziu, am început să-mi inventez job-uri, lucruri de făcut, pentru a cheltui timpul nesfârşit ce-mi stă la îndemână. Aşa m-am implicat în mii de proiecte, mi-am luat mereu cel puţin două slujbe, m-am înscris la şcoli sau la cursuri…Spun mereu, râzând, că am să dorm suficient după ce o să mor, acum nu am timp. Şi totuşi, îmi mai rămân goluri de umplut, trebuie doar să mă entuziasmeze ceva pentru a porni un nou proiect. La timp nu mă gândesc decât când mă cotropesc termenele limită.

Îmi spunea o prietenă că atunci când este bolnavă sau tristă, doarme şi totul trece. La mine somnul nu face asta. Dacă, printr-o minune, adorm rezolv probleme în somn, îmi pun întrebări şi caut răspunsuri, mă îngrijorez. Îmi aduc aminte că în sesiune visam subiecte şi când mă poticneam la răspuns, mă trezeam, căutam în cursuri şi apoi reveam la somnul tulburat. După două –trei episoade de acest gen renunţam să mai dorm.

Hotărât lucru, somnul nu mă iubeşte. Nu găsesc plăcere şi nici refugiu în somn. Nu dorm în avion, nici măcar în zbor transatlantic, nu dorm în maşină sau în tren, prima noapte la hotel este mereu un coşmar…Port mereu cu mine cărţi şi o lampă pentru carte. Ele sunt garanţia că noaptea va trece lină, în lectură.

Şi totuşi, există un loc pe pământul ăsta unde dorm nu doar 4 ore pe noapte, ci dorm după-amiezele şi aş dormi nesfârşit dacă ar fi după mine. Există un apartament, în Sinaia, unde gazdele au presărat praf de somn şi mă invită de doi ani la odihnă fără limită. Am mai fost la Sinaia şi am locuit în hotel de 4 stele, dar somnul nu a venit. Este aşa cum vă spun eu, o familie specială care deţine bagheta magică a somnului. Mulţumesc familia Sîmbotin!

Vărsat de vânt

Vineri seara planuri de weekend. Trebuia să ducem două mătuşi bătrâne la mormântul celei de-a treia undeva spre munte. Lui Emi îi plac excursiile aşa că totul avea să meargă şnur. Pentru că sunt bătrâne şi nu ies apropape niciodată din oraş vroiam să le duc până la Sinaia, să mai vadă Peleşul, să le scot la restaurant…

Planurile răsturnate nu sunt ceva cu care să mă fi obişnuit până acum. Cu atât mai mult atunci când boala, de orice tip ar fi ea, este cea care se pune cu mine.

Vineri seară mă grăbesc spre casă, reunţând brusc la seara institutelor culturale, şi-mi găsesc băiatul urlând la duş. Când mă uit mai bine la el era plin de pustule hidoase pe tot corpul. Nu ştiu când o să devin o mamă cool, compusă, cu toate răspunsurile la ea…Cert este că acum sunt tare departe de imaginea asta.

Mi s-au tăiat picioarele şi-mi aduc aminte că am strigat cu o voce străină de mine : ” scoate copilul şi îmbracă-l”. În 10 minute am sunat peste 20 de persoane fără ca vreuna să-mi răspundă. Ştiu, vineri seara oamenii au program. Într-un final disperat îmi răspunde dna. doctor care mă linişteşte că nu e pojar pentru că este  vaccinat (cum ştie ea chestia asta ?), este vărsat de vânt şi nu, n-a murit nimeni din asta. Notez conştiincios pe hârtie toate sfaturile şi le recit, de două ori, doamnei doctor pentru a mă asigura că asta trebuie să fac, şi nu închid până nu smulg promisiunea doamnei doctor că luni de dimineaţă îmi va vizita puiul pentru ca să fim siguri că totul este sub control.

Trimit tăticul la farmacie, liniştesc puiul de om cu o voce senină, diferită de cea disperată de acum cinci minute, şi rejectez toate telefoanele celor pe care nu i-am găsit cu 20 de minute în urmă.

Sun mătuşile pentru a anula excursia, sun bona pentru a o informa despre schimbarea de program şi decid că luni trebuie să stau acasă pentru vizita doamnei doctor. Dau sms-uri mămicilor al căror copii s-au jucat cu noi cu o zi în urmă şi-i deleg soţului misiunea de a anunţa vestea la grădiniţă şi la bazinul de înot. Wow! Bazinul de înot! Emi venea de la înot!  Tati nu i-a văzut bubiţele când l-a echipat ? Cică nu. Ufff, bărbaţii!

Respir adânc mulţumind  că pământul se află încă sub picioarele mele.  Cred că am să pot să mă războiesc mai decent cu vărsatul de vânt data viitoare. Dar dacă data viitoare vine altceva?

Comitetul de părinţi.

Glumesc cu colegi sau oameni aflaţi în aceeaşi etapă a vieţii descriind Comitetul de părinţi (al grădiniţei, şcolii, liceului) ca pe o organizaţie secretă ce plănuieşte să preia conducerea lumii. Până la atingerea obiectivului Comitetul se ocupă cu strângerea fondului clasei, cumpărarea de cadouri cu  diverse ocazii (Crăciun, Paşte, 8 martie), achiziţionarea de materiale/aparatură necesară (imprimantă, hârtie pentru imprimantă, etc) dar şi înregistrarea plângerilor din partea părinţilor.

 Pentru că mie personal nu-mi place reducerea comitetului de părinţi doar la partea administrativă, reactivă şi nu proactivă, am decis să mă implic. Aşa am devenit preşedinta comitetului de părinţi de la grupa mijlocie şi preşedinta comitetului de părinţi pe grădiniţă. În această calitate, conform legii, fac parte din consiliul de administraţie al grădiniţei, consiliul ce semnează contracte cu furnizorii, evaluează personalul nedidactic din grădiniţă (portari, îngrijitoare, bucătărese), ia decizii administrative.

 Ca de obicei, m-am luat în serios şi m-am apucat să cer documentele din spatele contractelor, copii după acte, autorizaţii,  Regulamentul de Ordine interioară, plan operaţional, plan managerial. Am creat un grup de discuţii cu părinţii din comitet, cei care au adresă de email, şi am încercat să trezesc simţul civic şi dorinţa de participare. În afară de critici, nu am primit nici un alt tip de răspuns sau iniţiativă. Problemele sunt multe: igienă, respectarea prevederilor Ministerului Sănătăţii privind raţia alimentară zilnică, interzicerea prăjelilor în cantinele grădiniţelor şi şcolilor, abundenţa dulciurilor şi absenţa fructelor…

 Acum sunt în impas. Exagerez eu sau oamenii s-au obişnuit să se supună, fără să crâcnească, deciziilor manageriale, indiferent de tipul de management?