7 ani de acasă

Cred sincer în cei 7 ani de acasă, în educația solidă dobândită în familie, în repere, în modelele de ” așa da” și “așa nu”.

Cred din toată inima că aceste repere dobândite timpuriu, în familie, nu doar prin cuvinte ci și prin puterea exemplului personal al fraților, mătușilor și părinților noștri, ne ajută mai apoi în viață să nu ne abatem de la drumul drept, de la cinste-corectitudine-bun simț.

În toate momentele mele de cumpănă, de îndoială, de spaimă, de tentații, m-am întors mereu la regulile simple ale copilăriei mele: bunul simț și drumul drept. Indiferent de poziția pe care o ocupi peste ani, de felul în care îți scrii sau rescrii povestea, cei 7 ani de acasă te dau de gol. Ei arată lumii, dincolo de sclipici, cine ești.

Am primit ieri o invitație de la o prietenă (mulțumesc Ioana) pentru a  participa la lansarea colecției Marni la H&M. Nu sunt genul care frecventează astfel de evenimente pentru că viața mea de zi cu zi se derulează într-un cu totul alt sector de activitate. Pentru că prietena mea s-a gândit că mi-ar face bine, am acceptat cu bucurie și curiozitate invitația.

Aș putea descrie pe pagini întregi cum am perceput eu evenimentul. De la femeile scoase din cutie, în rochițe subțiri precum foaia de ceapă, cu tocuri piramidale, bucle perfecte, machiaj de seară, plicul vârât sub braț și buzele tuguiate fremătând de nerăbdare să apară într-o poză, să le întrebe cineva ceva, să le vadă presa sau restul populației, până la femeile corporate, în costume sobre cu cearcănele ascunse discret sub machiajul de zi. Presă, multă presă, mulți prezentatori, redactori, reporteri… Înțeleg că ăsta a fost conceptul evenimentului, cu un target precis. Evident, mai erau și câțiva rătăciți ca mine, nimeriți fericit întâmplător pe acolo.

Deschiderea era programată pentru ora 19 dar coada se formase încă de la 17:00. Să ne înțelegem, nu se dădea nimic pe gratis și nici nu erau reduceri, doar se lansa o colecție. Am pierdut startul, cred că la ora aia savuram o cafea la cafeneaua mea preferată, așa că nu pot să spun ce s-a întâmplat la deschiderea ușilor. Pot doar să spun că la vreo 40 de minute de la deschidere magazinul era în haos total. Toată lumea aduna la repezeală ce-i venea la mână.

Eu m-am lăsat hipnotizată de niște cutii verzi și m-am pierdut în mulțime căutând să identific cărarea spre ele. Pierdută în mulțime și rătăcită de prietenă, mă aud strigată de nimeni alta decât Alice Năstase. Alice, frumoasă și proaspătă ca întotdeauna, stătea cumințică, resemnată și modestă la o coadă chilometrică la casă. În spatele ei, mai cuminte și străduindu-se parcă să devină invizibilă, se afla Paula Herlo. Două femei de carieră, persoane publice, stăteau resemnate la coadă la casă pentru a-și plăti produsele.

La etaj, tot la casă, sfidând zecile de persoane împovărate de cutii și umerașe, pofteau direct în față fel de fel de personaje meteoric televizate, jurnaliste obscure pătrunse de importanța pe care și-o dădeau, înmânând poruncitor produsele și cardurile  (inclusiv pinul) angajatelor magazinului pentru că era sub demnitatea lor să tasteze niște cifre și să-și ridice chitanțele. Așteptau, vorbind plictisite la telefoanele mobile,  pentru ca vânzătoarele să le aducă sacoșele și să le returneze cardurile. Apariția fiecărui personaj bloca activitatea casierelor, restul mulțimii privind scârbită spectacolul scandalos.

Stimate doamne și stimați domni, NU sunteți mai importanți, mai celebri sau mai ocupați decât ceilalți clienți posesori de invitații, la fel ca și voi, ci doar mai puțin educați.

Blestemul graselor.

Deşi nu este politically correct, graselor li se permite să-şi spună pe nume, aşa cum numai afro-americanii au voie să-şi spună negrii sau romii “ţigani”. Nu mă întrebaţi cine a inventat asta sau dacă este o lege scrisă au ba. Eu ştiu una şi bună: autoironia este mereu permisă şi complexaţii o practică întotdeauna cu succes.

 Nu merg la sală. Am încetat cu mulţi ani în urmă să mai încerc, după ce rânduri de abonamente au expirat fără a fi folosite, spre bucuria patronilor ce au vândut un business fără a fi deranjaţi. Nu ştiu dacă întrebările puse în gura mare de antrenorii personali: „câte kilograme aveţi?”, „ce s-a întâmplat?”, „cum aţi ajuns aşa?, spre deliciul şi curiozitatea audienţei, m-au înhibat şi pus pe fugă. Nu ştiu dacă privirile compătimitoare ale suratelor în formă perfectă şi cu echipament branduit m-au determinat să arunc pe apa sâmbetei bănuţii puşi deoparte cu trudă pentru magicul abonament. Nu ştiu dacă calvarul schimbatului în vestiarul suprapopulat (eu pudica incurabilă) sau incomoda sacoşă cu echipamentul, cărată prin tramvaie şi autobuze, groaza de a face duş în locuri publice…, fiecare dintre ele sau toate la un loc,  m-au făcut să dezertez.

 Nu vorbesc niciodată despre diete şi nici nu mă vait de kilogramele în plus. Nici în public, dar nici în cercuri restrânse. Sunt înconjurată de prietene ce cântaresc 2-3 kilograme în plus şi sunt într-o permanentă luptă cu cântarul. În jurul meu se fac şi desfac diete. Se schimbă  cure de slăbire, informaţii despre cele mai moderne metode, despre săli şi masaje. Nici nu clipesc. Uneori devin chiar invizibilă.

 O singură dată am menţionat, asa ca într-o doară, cuiva, că mă deranjează cumplit forma corpului meu, şi persoana a rămas şocată. Am înţeles că cei ce mă cunosc cred că sunt fericită şi împăcată cu obezitatea mea. Ce-i drept, spun mereu glume pe tema asta, nu mă deranjează (sau nu arăt) când sunt întrebată unde se găsesc hăinuţe mai drăguţe pentru femei XXL,  râd la bancurile cu graşi şi nu am reacţie când sunt mutată mereu pe locul din faţă al maşinii.

 Aşa nu ajungi peste noapte. Un metabolism prost, obiceiuri alimentare defectuoase şi o tiroidă besmetică, te fac să adaugi cam 3 kg pe an. E suficient. La început îţi spui: „măcar am picioare frumoase”, şi-ţi iei haine care să ţi le expună. Apoi, pierzi picioarele şi-ţi spui: „măcar am un decolteu frumos”, lungeşti fusta şi adânceşti tăietura bustului. În final, îţi spui: „măcar am o faţă frumoasă”, şi acoperi tot punând, cu mici trucuri de machiaj, faţa în valoare.

 Am învăţat care sunt magazinele, vreo trei la număr, în care pot găsi ceva mai acătării pentru mine, evitându-le pe cele în care vânzătoare insolente îmi spun, de cum am păşit în magazin,  „măsura dumneavoastră avem doar pe maron şi negru” (de parcă nu puteam să fiu acolo căutând un cadou pentru cineva). Am învăţat, singură, care sunt modelele care mă avantajează, unde trebuie să fie cusăturile şi câte, am învăţat ce trebuie să evit, dar mai ales am învăţat că asta costă. Da, preţurile pentru acelaşi produs variază în funcţie de mărime, de la 48 în sus preţul creşte exponenţial.

 Cea mai importantă lecţie pe care o grasă, care se respectă, o învaţă este că EA nu are voie niciodată să fie neglijentă. Ea trebuie să fie mereu îngrijită, să aibă părul vopsit la zi, unghiile făcute, să fie feminin accesorizată, să miroasă a parfum bun şi să emane bunăstare. E femeie slabă şi neglijentă nu trezeşte atâta indignare precum una grasă şi neglijentă. Cu cât învaţă mai repede lecţia asta, cu atât, o supraponderală,  are mai puţin de suferit. Iar mie nu mi se poate reproşa asta niciodată.

 Cu toate te înveţi să trăieşti, pe toate înveţi să le răzbeşti. Cel mai greu de suportat sunt sfaturile, observaţiile, în special cele venite din partea unei femei cu un metabolism genial care nu s-a privat în viaţa ei de nimic. Ce ştie ea despre tine, despre cum este să te lupţi cu tine şi cu un corp netrebnic? Ce ştiu, în general, oamenii din jurul tău despre un subiect pe care tu nu-l abordezi niciodată ?

 Grasele sunt şi ele femei, iar unele chiar feminine.  Dincolo de ţesutul adipos şi stratul de grăsime se află un suflet, la fel de uşor de rănit precum cel al silfidelor. Stratul de grăsime nu ţine de frig (de câte ori nu am auzit câte o amică gratulându-mă cu asta!), iar iarna le pătrunde şi lor în oase. Grasele sunt active, dorm puţin şi muncesc mult, kilogramele în plus nu înseamnă neapărat lene.

Dau timp …cumpar ore!

Alerg! Pun muraturi, Emi vrea in brate si invat sa curat gogosari cu baiatul in carca; mestec in oala, mesteresc un pilaf cu pui; sortez rufele pentru masina de spalat si tin pe-un picior copilul…. S-a plictisit. Batem din palme si radem nebuneste in timp ce calculez in minte ca mai am niste emailuri la care nu am raspuns, au ramas niste plati neefectuate, trebuie sa postez pe blog, a mai venit un caz la asociatie, trebuie sa organizez intalnirea cu voluntarii, nu am vorbit cu profesorul meu coordonator de teza de doctorat, de la Washington mi se propune o noua provocare pentru luna martie, prietenii imi cer decizii privind Mos Craciun (unde, la ce ora, ce oferta), sefa imi cere in sedinta sa comunic planurile de vacanta de iarna, o amica imi cere o intalnire, sotul imi aduce aminte ca ii e dor de mine, eu imi aduc aminte ca imi este dor de mine.

 Cu o mana tarasc copilul la troilebuz, cu alta tastez pe BB un raspuns urgent. Autobuzul sta in trafic, baiatul se plictiseste; inventez un joc; scriu un sms; preiau un apel pe un alt telefon; transpir ca un porc; baiatul scanceste;  m-am grabit si am raspuns gresit la un email si cineva ma admonesteaza; oftez, un alt email de la Washington imi aduce aminte de un deadline, am intarziat cu o luna, inghit in sec;  imi iau adio in gand de la cariera, incropesc o scuza si ma gandesc cum sa rezolv problema;  pregatesc baia copilului, iar transpir ca un porc, baiatul plange si schimba bratele la fiecare cinci minute, cand la mama, cand la tata; ridic tonul la tata pentru ca incurajeaza rasfatul absurd, copilul ofteaza, eu scap o lacrima.

 E ora 22:00. Am hranit familia, spalat vase, spalat si leganat copilul, pregatit hainele de maine pentru „vici”, ma asez sa creionez agenda de maine si sa modific prioritatile. Unde o sa inghesui eu toate astea maine si cum o sa ajung pana la ora 18:00 din Primaverii in Cotroceni cu mijloacele de transport in comun (nu conduc si nici nu as avea ce)? 

Uff, si trebuie sa fac maine o prezentare studentilor de master la 17:30, la 18:00 aveam o intalnire la asociatie si am promis cuiva o lista de contacte.

 Strange din dinti ca poti!