Despre iertare.

 ”Nu te iert! Nu vreau să te iert!” spune Emi, cu onestă furie, atunci când eu sau tatăl lui îi cerem să ne ierte pentru că l-am certat sau pedepsit pe nedrept, pentru că nu am avut răbdare să-l ascultăm până la capăt, pentru că am uitat o promisiune făcută sau cine știe pentru ce alte vini.

Nu zâmbesc amuzată și nici nu râd. O asemenea desfășurare de onestitate se cuvine tratată cu seriozitate.

Mă întorc, în gând, la momentele din viața mea în care am spus ”nu sunt supărată”, ” te-am iertat!” sau ”am să te iert”.  Pentru că nu am uitat și pentru că m-am agățat ulterior de reproșuri, se cheamă că nu am iertat. Am mințit! M-am mințit. Uit puțin ceea ce înseamnă că iert la fel de puțin. Mint! Mint spunând că nu mă doare, mint spunând că am uitat,  mint spunând  că nu contează..

 Vreau să iert! Vreau să uit și să iert tot greșiților mei. E un bagaj inutil pe care nu vreau să-l mai port cu mine prin lume.

 Vreau să mă ierți! Vreau să mă iertați pe mine, greșita voastră. Îmi doresc să nu duceți cu voi, prin lume, balastul ăsta.

Sărbători Pascale Fericite!

Lovitură sub centură.

sub centura” src=”http://anemari.revistatango.ro/wp-content/uploads/2011/07/lovitura-sub-centura.gif” alt=”lovitura sub centura” width=”426″ height=”337″ />Nu, nu am să scriu despre box şi nici despre un alt sport.  Am să scriu despre ademenirile înşelătoare la sinceritate. Cu siguranţă nu sunt singura bântuită de astfel de fantome. Vă amintiţi despre momentele acelea de slăbiciune teribilă, când lacrimile rup barierele, lăsaţi garda jos şi vărsaţi tot din casă?  Nu, remuscările de după senzaţia trecătoare de eliberare nu sunt nimic.

 Când ţi-e lumea mai dragă, când te simţi stăpân pe picioarele tale şi ai senzaţia că ai din nou control asupra vieţii tale, te loveşte uraganul. La prima discuţie în contradictoriu celălalt (care poate foarte bine să fie şi cealaltă) te loveşte mişeleşte. Muniţia i-ai dat-o tu în scurtul şi regretatul tău moment de sinceritate. Până la detaliu taie în epidermă reproşul greu al ratării tale. Că ţi-a fost greu, copilul bolnav şi soţul şomer, că ai plâns, că ai fost slabă, că n-ai putut, n-ai avut, nu ai dat, ai absentat…Nimic nu se omite. Şi mai presus de toate, în mărinimia şi gentileţea sa te-a iertat.

Te doare? Poate doare suficient de tare încât data viitoare să-ţi aminteşti să-ţi înghiţi lacrima, să zgârii până la sânge carnea de muritor suferind, să ascunzi gândul şi să îngropi rana.

Ţi s-a spus că nu-i bai, să faci şi tu ce poţi şi cât poţi? Fals. Vor în fapt să faci tot pentru că atâta cât poţi tu nu este suficient. Ce dacă mai târziu faci înzecit?  Nu ai făcut atunci şi asta este tot ce rămâne.

Ţi s-a spus să faci doar ce-ţi place? Te mint. Ia să nu faci tu ce trebuie să vezi cum se întorc săgeţile otrăvite.

Vă aduceţi aminte despre şarpele Kaa din Cărţile junglei? „Trust in me…trust in me”, îl ademeneşte acesta hiptnotizându-l pe Mowgli. Nuuuu strig eu şi astăzi ca trezită din coşmar.

„Don’ t trust in me”.  Never trust!

Viaţa ca-n gară.

Zilele trecute am realizat că cel mai bine ştiu să muncesc şi să aştept. Cred că am vocaţie de soţie de misionar. Pot să împletesc şi să fac compoturi aşteptând.

În tinereţe aşteptam să fiu iubită. Evident, aşteptam iubind. Şi în timp ce urzeam planuri aducătoare de fericire, în nopţile mele insomniace, nu făceam de fapt nimic. Nici măcar nu trăiam.

Mai apoi, după ce m-am consolat că iubirea nu ştie adresa mea, m-am cufundat în muncă. Şi am tot muncit ordonat, corect, organizat, în termen, raportat… Am muncit aşteptând recunoaşterea. Evident că  pălmaşii invizibili  nu primesc niciodată recunoaşterea muncii lor.  Ei sunt vital necesari  în agrenajul complicat al vieţii dar nu se oboseşte nimeni să le spună ceva. Ar fi o risipă de cuvinte, ei muncesc oricum. Ce sens are ? Dacă ceva nu funcţionează corect, nu-i bai, se găseşte cineva să reclame.

Pentru că iubesc oamenii, oricum ar fi ei, mi-am făcut mereu timp să ajut. Cu un CV,  cu o scrisoare de intenţie, cu o traducere, cu o informaţie sau chiar cu un job. Atunci am început să-l aştept pe „mulţumesc”. Şi nici până în zilele noastre nu m-am dezbărat de acest obicei prost. Aştept de două zile să-mi mulţumească o elevă că m-am pus pe scris scrisori de intenţie în timp ce îmi plimbam prin casă, în braţe, băieţelul bolnav şi miorlăit. Mai aştept să-mi mulţumească o prietenă pentru că i-am făcut o recomandare pe care ea mi-o solicitase. Aştept să-mi mulţumească o străină trimisă la mine de-o prietenă pentru ca să o ajut să-şi caute job…şi lista poate continua. Aştept!

Şi pentru că aşteptarea mea nu are limită, aştept uneori răspunsuri la scrisori/emailuri: „Am primit, mă gândesc”, „ Am primit, nu ştiu”, „ Am primit, te iubesc!”, „Am primit, revin”.

Şi aştept.

Aştept să aflu că cineva regretă că m-a jignit, că cineva a înţeles că a greşit, că am fost condamnată pe nedrept, că altcineva s-a pripit.

Aştept.

 Când vi se pare că nu am mai dat nici un semn, nu vă speriaţi. Sunt aici, în gara vieţii mele şi aştept.

De ziua ta mamico…

E ziua ta mamico si as vrea sa-ti spun “La multi ani!” dar ai plecat de mai bine de 15 ani si…devine din ce in ce mai greu.

 Am uitat cum arati desi fotografiile tale stau la loc de cinste pe dulapul din sufragerie.

Am uitat cum suna vocea ta desi de foarte multe ori ma trezesc ca vorbesc ca tine.

Am uitat de ce ne certam, de ce nu iti spuneam mai nimic, dar imi aduc aminte tot ce-mi spuneai tu si ma trezesc ca  te citez din ce in ce mai des.

Nu m-ai pus sa fac nimic dar calc rufe ca nimeni altcineva din familie.  Gatesc bine si sanatos desi mi-ai spus mereu ca  nu am ce sa caut in bucatarie pentru ca am tot timpul din lume pentru asta.

Te-am iubit mereu dar nu ti-am spus-o niciodata. Te-am admirat ca pe nimeni altcineva pe lumea asta dar am presupus mereu ca tu stii déjà. Am uitat sa-ti spun ce insemni pentru mine, ce bine mi-au prins pildele tale, ce mult iubesc si astazi cititul si teatrul pentru ca tu m-ai invatat de mica.

 De cate ori ma gandesc la tine mi te imaginez precum capra cu patru iezisori. Imi amintesc cum stateam in genunchi in jurul tau si cum ne hraneai pe toti din aceeasi craticioara. Cum ne tarai dupa tine la serviciu, la film, in parc…Imi amintesc cu citeai mereu in troleibuz, in drum spre serviciu, cum crapasera mainele tale desi tenul tau era inca luminos si fara riduri.

Cand eram noi mici semanai cu Alba ca Zapada, cu parul tau negru si fata alba, si noi misunam pe langa tine precum 4 dintre cei mai nazdravani pitici.

 Mi-e dor de lectiile facute pe coltul de masa din bucatarie, in timp ce tu tocai legumele pentru ciorba, de sedintele de mai tarziu, din anii de liceu, in care aveam voie sa spunem orice mai putin sa-l criticam pe tata, de lectiile de anatomie in oglinda din baie, de serile de iarna in care ne spuneai bancuri si radeam in hohote, de cozonacii tai care nu cresteau niciodata pentru ca te obligam sa-i umplii cu cacao si nuci, de cerceii tai cu flori, in toate culorile, de carligul cu care iti atarani sacosele in troilebuz, de sfaturile tale medicale date la telefon minute interminabile puzderiei de babute care te sunau noaptea, de injectiile pe care ni le faceai noua si tuturor vecinilor…

 La multi ani mami! In inima mea traiesti vesnic.