Contract cu iubirea.

Iubire. O iubire pură, onestă, neașteptată dar sper eu meritată. Așa simt eu în primăvara asta.

Mă simt iubită necondiționat, doar pentru că exist.  Mă simt frumoasă, misterioasă, plină de înțelepciune, puternică, năbădăioasă, jucăușă, inventivă…

Așa mă iubește pe mine fiul meu. Nu adoarme fără să mă strige pentru ca să  ne mai iubim puțin, nu uită să mă sărute de ”bună dimineața!”, îmi spune șugubăț  ”iubito” sau ”drăguțo”,  mă jumulește, mă dojenește, îmi sărută mâna duios când gătesc ceva bun sau accept să încălcăm o regulă, mă gâdilă, mă întreabă, mă imită, mă admiră și mă cheamă.

E atâta iubire în trupușorul ăsta mic, atâta dăruire…E o lecție de viață fiecare zi petrecută cu el.  Îmi doresc să crească înalt ca bradul, să înflorească, să fie puternic si fericit, dar nu vreau să pierd nimic din ceea ce trăim acum.

Să-mi promită cineva că nu o să crească prea repede, că o să mă vrea mereu în viața lui, că n-o să fiu niciodată ”cicălitoare, bâtrână, enervantă…”.

Eu promit să parchez neobosită mașinuțe, să nu mă supăr când îmi decupează cearceaful cu foarfeca sau îmi arestează clamele de păr, că mă abonez pe viață la ”Tirex Expres” și la ”Să gătim cu Tom & Jerry”, că am să continui să semnez condica weekend de weekend la ”Țăndărică”, în parc, la cinema, petreceri de copii… Promit!

 Vreau să semnez un contract cu clauze precise de iubire necondiționată. Unde să semnez?

Dragostea de sine. Gasitorului recompensă.

Ni se spune mereu cât de important este să ne iubim pe noi înșine. Eu, cel puțin, aud sintagma asta foarte des în ultima perioadă.

Sincer, deși înteleg fiecare cuvânt în parte, luate la un loc cuvintele astea nu au noimă. Cum să mă iubesc?  Adică să mă hrănesc pe mine prima înaintea pruncului meu, așa ca în instrucțiunile de la avion când ni se spune că adulții trebuie să se asigure că au ei masca de oxigen pe figură înainte de a se îngriji de copii?

Adică să mă duc să mă culc chiar dacă ghemotoacele de praf zac prin ungherele apartamentului, coșul de rufe dă pe afară și frigiderul șuieră a gol?

Adică să cheltui toți banii familiei pe medici și tratamente pentru mine și să amân sine die controalele medicale pentru copil?

Adică să mă apuc să zac de neputință ignorând faptul că zăcutul nu plătește facturi și nici rate?

OK! Și cum începi să te iubești? Care este primul pas? Există vreo limită în iubirea asta de sine? Cum se învață așa ceva la vârstă adultă?

Am trăit toată viața învățând că bucata cea mai aleasă este pentru musafiri, că fața de masă și farfuriile cele bune sunt pentru ocazii speciale, că hainele elegante sunt pentru nunți/botezuri/aniversări, că stomacul nu are oglindă dar pereții au urechi și urechilor străine nu trebuie să le expui nimic din zbaterea ta interioară.

Am crescut crezând că nu trebuie să lași pe mâine ce poți face astăzi, așa încât am alergat mereu contra cronometru pentru ca mâine să nu câștige lupta cu astăzi.

Și am alergat până la epuizare. Epuizarea asta m-a lovit mișelește, pe neașteptate, așa încât mai întâi mi-a amorțit o mână, apoi un picior, apoi jumătate de gură, apoi am început să mă bâlbâi….La final am rămas cu o spaimă cumplită. Mi-a fost teamă nu că am să mor ci că am să rămân povară familiei.

De câteva săptâmâni vizitez medici specialiști. Aud, de la fiecare în parte, că sunt prea tânără pentru toate astea, că trebuie să mă îngrijesc mai mult, să mă iubesc mai mult…

De unde să încep iubirea asta de mine?

Dragostea unicului dans. Epilog

Sunt mandră de barbatul care ai devenit astăzi. Cel ce eşti  astăzi este plămada femeii cu care te-ai căsătorit şi cu care ai făcut copii. Asta spune că ai ales bine.

Îmi place să privesc bărbatul deştept, cerebral, aşezat, a cărui voce capătă inflexiuni duioase când povesteşte despre copiii  lui şi inflexiuni misterioase când îşi menţionează, în treacăt şi elegant, soţia.

Eu nu ştiu să fac asta dintr-un bărbat. Cu siguranţă ţie nu ţi-aş fi fost de nici un folos. Aşa cum ai spus astăzi şi intuit cu ani în urmă, sunt o femeie care trăieşte intens. Şi dacă bucuriile intense sunt molipsitoare, tristeţile adânci şi depresive sunt păguboase. Oamenii ca mine trăiesc mereu la extreme, când bolnavicios de entuziaşti , când compleşitor de abătuţi.  Între rai şi iad nu există fericire.

Am recitit blestematele caiete pentru că întalnirea cu tine m-a adus într-o zona de îndoială şi curiozitate. Nu ţineam minte decât că ai fost marele meu absent şi că în absenţa ta eu am inventat o poveste de iubire. Am fost uimită să înţeleg nu doar că-ţi aduci aminte cum mă cheamă, cum arăta,  într-o zi,  trupul  meu după ce ne-am iubit, dar şi că nu m-ai uitat şi m-ai căutat candva.  Îţi jur că am crezut în toţi anii ăştia că  habar n-ai cine am fost.

Întoarcerile în trecut nu sunt lipsite de consecinţe, ne poartă pe cărări pe care credeam că le-am bătătorit.  Şi după câteva pagini n-am putut să inchid, aşa că am citit zeci şi zeci de pagini de amănunte care nu mi-au otrăvit inima ci m-au înduioşat.

Te-am iubit onest şi altruist. Nu am vrut niciodată să te am, ci doar să mă iubeşti puţin (deşi cred că nu m-aş fi mulţumit doar cu puţin). Şi tu nu m-ai iubit pentru că aşa a fost să fie. Eu n-am adunat obidă şi nu mi-am dorit pentru tine decât să-ţi fie bine. Cred în iubirea generoasă,  cea  care te face să laşi pe cineva să intre şi să iasă din viaţa ta după cum simte chiar dacă ţi-o face harcea-parcea. Nu cred în iubirea legată cu lanţuri, străbătută de reproşuri şi blesteme.

Tu eşti un bărbat minunat şi iubirea mea pentru tine trebuie să o iei ca pe un trofeu. Nu ai trăit degeaba. Te-a iubit, cândva, o fată pentru care erai şi soarele şi luna.   E tinereţea ta.  Şi e frumoasă aşa cum a fost ea.

Dragostea unicului dans.

Mă tem de insomnii în nopţile în care nu-s în stare să lucrez, în nopţile în care nu militez pentru nicio cauză, nu scriu petiţii şi nici adeziuni. Atunci mintea mea porneşte la braţ cu inima pe cărări din trecut, deschide uşi ferecate demult, dezgroapă amintiri colbuite şi trezeşte la viaţă emoţii uitate.

Nu ştiu când au trecut ultimii douăzeci de ani şi cum m-am trezit într-o dimineaţă captivă într-un trup pe care nu-l recunosc, angrenată în mecanisme care tind să mă înghită uneori, prizoniera unor rutini autoimpuse care-mi ucid spiritul. Ştiu, nimic nu-i inutil sau întâmplător. Şi totuşi, amintirile astea care mă invadează îmi fac bine pentru că-mi vorbesc despre timpuri în care eram altfel şi altfel era frumos.

Şi pentru că nu-mi place să călătoresc singură vă port şi pe voi cu mine în urmă cu douăzeci şi unul de ani şi vă invit să mă vedeţi dansând, într-o seară de februarie, unicul dans cu un băiat care avea să rămână, aşa ca în viaţa fiecăreia dintre voi, marea şi irepetabila iubire.

Un dans, o strângere de mână, un buchet de frezii oferit pe neaşteptate într-o dimineaţă geroasă, doi ani de plimbări prin parc, zeci de file de jurnal aşternute minuţios, cu scris caligrafic, în caiete îngălbenite de timp, întâlniri rebegite, îmbrăţisări furate prin cotloane, cinci ani de aşteptare, încă trei ani pentru uitare…

Cum ar mai fi posibil asta astăzi? Mai sunt dansuri care nasc poveşti de iubire? Mai caută cineva astăzi, pe EL sau pe EA, în fiecare dintre oamenii întâlniţi pe stradă?  Cine mai aşteaptă şi cine mai scrie ?

Dar povestea continuă. După 15 ani, în era  Iphone, Blackberry, Twitter şi Facebook,  protagoniştii se regăsesc. Se întâlnesc politicos la o cafea, fără ranchiuni sau regrete, doar nostalgici. Şi dacă nu te gândeşti la nimic, nu aştepţi nimic, se poate ca trecutul să te găsească nepregătit.

Recunosc, vanitoasă şi femeie, am amânat iniţial revederea trecând nemilos de rapid în registru kilogramele în plus (imposibil de pierdut peste noapte), rădăcinile nevopsite, ridurile de expresie…După şocul primelor momente raţiunea a învins şi am găsit resursele necesare să nu mă programez la Pericle, să nu golesc bugetul familiei în operaţiuni estetice aducătoare de iluzii. M-am prezentat la cafea în cele mai banale veşminte cu putinţă, firească şi matură , femeia care am devenit astăzi şi de care nu-mi este ruşine. Şi asta pentru că nu am fost niciodată frumoasă, am fost doar tânără şi foarte vie. Iar dacă lucrurile astea sunt asumate, devine foarte simplu să rămâi cine eşti.

Nu cunosc terapie mai bună decât şansa de a-i spune peste ani, băiatului pentru care ai udat perna, „nu am fost niciodată supărată pe tine, nu regret nimic”. Cred sincer că  marele dans rămâne cu noi tocmai pentru că nu a avut un final. Şi nu, finalul nu mai este posibil peste ani.

Dezbaterea continuă. Astfel de ieşiri din rutină necesită de urgenţă şedinţe de taină cu prietene de-o viaţă care-ţi ştiu povestea. Vă provoc să ne spunem dacă anii au şters tot, dacă există atracţii fizice puternice, dincolo de raţiune, pe care anii nu reuşesc să le ucidă, dacă poveştile astea trebuie să rămână îngropate, dacă revederile trebuie evitate, dacă poţi iubi, cu măsuri diferite, bărbaţi diferiţi, dacă intimitatea sufletească dăinuie peste ani.

Povesti de trait

Scriu de urat, de departe, de tarziu, de dor, de suparare, de  implinire, de gol…Scriu.

Cand iubesc scriu mult, cu inflorituri pe alocuri, cu trimiteri si intoarceri de condei.  Scriu inspirat, inaltator si dulceag.

Cand urasc scriu scurt, lucid, rational si punctat.  Scriu din adanc, scriu rumegat.

De gol si pustiu scriu sacadat, infierbantat si  ocolit.

De dor scriu cu inima.  De dragoste cu aripile.  De urat cu mintea.

Ca mine faceti si voi. Fie ca scrieti emailuri, scrisori, sms-uri, pe blog, pe facebook sau pe twiter.

La telefon iubesc cu fiecare inflexiune, imi modelez respiratia, imi unduiesc gratios vocea.

La telefon urasc monosilabic: „da”, „nu”, „ok”.

Langa telefonul mut imi traiesc singuratatile, golurile si departarile.

Suna cunoscut? V-ati tinut si voi respiratia de teama sa nu pierdeti taraitul lui?

Dar in viata pasesc apasat, alerg neinfricata, cu bratele larg deschise, catre ce-o fi. Fata in fata iubesc tactil, cu buricele degetelor, cu firele de par rasfirate rebel pe fata lui, cu buzele umede de sarutul lui alunecand de la tampla spre piept, mangaind cu ochii, urechile si gatul.

Pasul apasat m-a purtat, in vara tarzie a lui 2003, catre o intalnire ce-o credeam ratata. Putine cuvinte, gesturi framantate si doua trupuri singure ce-si vorbeau mut. Asta e povestea mea!

Uneori imi este greu, alteori imi este pustiu, iar cateodata imi suna a gol. Oricum mi-ar fi, stiu sigur ca pasul meu ar porni iar apasat catre intalnirea aceea. Stiu ca o mie de semne asternute pe hartie,/email/sms sau zeci de inflexiuni ondulate nu tin loc de poveste traita, respirata prin toti porii.

De aceea, va invit sa va traiti povestile, sa va consumati intalnirile si sa ni le impartasiti mai apoi si noua pe http://www.coffeechat.ro/intalniri-alintaromate