Aniversare dureroasă

În noaptea asta se împlinesc 18 ani de când am pierdut-o pe mama. Îmi aduc aminte perfect. Începea sesiunea de iarna şi trimestrul doi. Eram profesor suplinitor de limba engleză la Liceul IOR.

Petrecusem Revelionul acasă , cu ai mei. Aveam inima frântă de o iubire neîmplinita şi refuzam să impart durerea cu mama. Îmi aduc aminte perfect de discutia aprinsa avută cu o săptămână înainte. Îmi aduc aminte şi de seara în care mamei i-a fost foarte rău şi şi-a prezis moartea. Ne-a pus atunci să promitem diverse lucruri. Distraţi şi convinşi că este inutil am promis cu toţii tot. Numai eu aveam să mă ţin de cuvânt.

Îmi aduc aminte şi noaptea. Ne-am uitat la o emisiune cu Ţociu şi Palade şi am râs necontenit. Am adormit amuzaţi.

După miezul nopţii avea să ne strige tata să-l ajutăm. Mama intânsă pe gresia rece din bucătărie. Apă, zahăr, puls, limba, oglinda, salvarea…Confuză mi-am privit vecinul cum îmi duce mama în dormitor în loc să o scoată pe uşă pentru ca să o ducem la maşină. Ma uitam fix la el şi eram convinsă că nu ştie ce face.

Apoi o avalanşă de comenzi. Spal-o până nu se răceşte, îmbrac-o, acoperă oglinzile…

Am copilărit vizavi de cimitir şi mi-a fost mereu frică de morţi. Coliva mi se părea bucăţică ruptă din corpul morţilor şi fugeam de ea ca de năpârcă. Nici astăzi nu mănânc colivă.

Dar pe mama mie  mi-a fost dat să o spăl şi s-o îmbrac. Nu mi-a fost frică. I-am făcut şi unghiile. Restul zilelor s-au scurs cu mama îmbălsămată pe canapeaua din sufragerie, cu casa plină de oameni, cu tata care ne ruga obsedant să nu ne dăm în spectacol, cu nopţi lung-scurte de priveghi…

Şi apoi ziua în care a trebuit să o las să plece pentru totdeauna…

Nu i-am spus niciodată “Te iubesc!”. Şi nici iertare nu am apucat să-i cer. Dar mi-am ţinut promisiunile toate şi am făcut mai multă şcoală decât visa ea pentru mine.

Nu m-a văzut mireasă şi nici pe sora mea cea mică. A murit cu câteva luni înainte de programata nuntă a fratelui meu, deci nici pe el nu l-a văzut mire. Şi-a cunoscut un singur nepot şi şi-a văzut o singură fiică mireasă. Aşa cum era ea la nunta surorii mele mai mari mi-o aduc aminte mereu.

Aşa cum era cu mine în braţe, când eram mică, mi-o doresc mereu.

Merg rar la cimitir şi atunci când merg retrăiesc tragedia toată.

Nu ştiu dacă a fost vreodată fericită. Sper doar că a avut mici bucurii.

În noaptea asta, de parcă a fost ieri, mă întorc în timp şi-mi doresc să pot să rescriu destinul ăsta nedrept.

Femei pe Mătăsari.

În perioada 17-19 iunie, pe Mătăsari, se lucrează la imaginea femeii. De la femeia vizibilă la femeia invizibilă, asta este tema. 

Asociaţia Benneva ne-a provocat să stăm la colţ de stradă şi să ne promovăm  activităţile.

M-am dus acolo cu pălăria de Salvează Vieţi şi am stat mândră alături de colegele mele ,voluntare, venite din ţară special pentru eveniment.

Mă vedeţi  în poze alături de Alina, Ana, Maggie, Anca şi Ioana.  Spectaculos, creativ, ingenios, şocant, emoţionant…cam aşa îmi vine să descriu ce se întămplă zilele astea pe Mătăsari.

În săptămâna ce precede sărbătoarea Sânzienelor, onorând fecunditatea, rodul pământului şi al pântecului, ne strângem într-un festival urban pentru a vorbi despre femeie-mamă-soţie, despre abuz şi putere, despre forţă şi slăbiciuni.

Veniţi şi voi pe Mătăsari!

Primul an cu fiul meu.

Mi-am dorit mereu copii şi am crezut că ei o să apară, firesc, când o să fie momentul. Anii au trecut şi momentul nu mai venea.

Când Emi a intrat în viaţa mea credeam că sunt pregătită. Fusesem, la început de carieră, educatoare, apoi ani de zile am predat limba engleză la două licee bucureştene.  Am avut mereu o relaţie foarte bună cu nepoţii mei şi o priză constantă la copii. Credeam că le ştiu pe toate, că totul este sub control doar să apară copilul.

O aşteptam pe Ozana şi l-am găsit pe Emi. Am început relaţia noastră de mamă şi fiu destul de abrupt, el confuz şi eu speriată de moarte. M-am înhămat la relaţia noastră cu seriozitatea cu care m-am dus la şcoală sau încep astăzi un nou proiect la job. Mi-am planificat totul, am organizat totul, dar apoi planurile au rămas pe hârtie. Viaţa are propriul ritm şi nu e mereu un vals sau tango.

Am tremurat de frică la prima febră mare, m-am plimbat răvăşită pe străzi la fiecare diagnostic al psihiatrilor, am râs de fericire la fiecare cuvânt nou şi m-am minunat, ca de a 13-a minune a lumii, la fiecare dovadă de inteligenţă. La prima serbare, primul Moş Crăciun, am mobilizat familia şi prietenii de parcă nu exista altceva mai important pe lume. Primul iepuraş l-am aşteptat înfrigurată iar prima zi de naştere a aruncat în aer bugetul familiei împreună cu bruma de minţi rămasă.

Primul 1 iunie ne-a întâmpinat cu baloane şi tort printre mici prieteni, primele petreceri le-am notat cu religiozitate în calendar, prima diplomă obţinută la grădiniţă stă la loc de cinste, prima întâlnire cu marea ne-a relevat un băieţel curajos şi curios, prima plimbare cu telecabina, la Sinaia, sau cu trenuletul (noi tot mai credem că era Thomas) au rămas notate în zâmbetul de pe faţa piticului.

A trecut un an de când l-am întâlnit, pentru prima oară, într-un birou din Bacău, pe băieţelul speriat care nu vorbea şi care înţelegea prea puţine din lumea asta. Astăzi nu mai e nici urmă din acel băieţel iar eu mă simt de parcă e al meu din totdeauna.

Doar că eu nu sunt mamă dintotdeauna, ci doar de un an. Am pierdut etape importante din viaţa lui pe care nu mă cramponez să le regret ci  ele mă împiedică să fiu o mamă relaxată, o mamă care se simte în control. Când e trist mă tem de amintirile lui, când plânge fără un motiv concret mă tem să nu aibă coşmaruri, când ţipă mă tem să nu copieze un model văzut în prima copilărie, când refuză să facă ceva mă tem să insist pentru ca să nu se simtă presat… Nu ştiu dacă anii ce vor să vină mă vor salva de temerile mele, dacă vor şterge din mintea lui inocentă întâmplările nefericite,dacă se va simţi mereu ocrotit sau în siguranţă.

Ştiu doar că astăzi mulţumesc sorţii pentru întâlnirea divină.

Despre mame şi nu numai

Vine 8 martie şi până la ziua femeilor, la braţele de flori sau bijuterile  sofisticate, sărbătorim din fragedă pruncie ziua mamelor.

 Mamele sunt sfinte, asta am stabilit. LE iubim necondiţionat, le iubim şi când le contrazicem, şi când ne urlă hormonii în corp şi le negăm, şi când ne e bine, şi mai ales când ne este greu, când sunt aproape, dar cu precădere când sunt departe sau nu mai sunt.

 Mamele sunt unice, sunt ale noastre pentru totdeauna şi ne iubesc oricum am fi noi.

 Câte dintre lucrurile pe care le cunoaştem astăzi le-am luat ca atare, ca  şi când ele ar fi fost în noi dintotdeauna?  Ce este ploaia, care este culoarea verde, cum să ne încheiem la şireturi, la ce serveşte faţa de masă, ce facem cu pijamaua… şi câte şi mai câte lucruri banale, pe care astăzi le consideram bagaj firesc, nu au constituit cândva „munca” mamei?

 Ce ne mai aducem aminte astăzi?

 Eu mărturisesc că habar nu am cum am descoperit umbrela  şi mai ales când. Dar acum, ca mamă, voi ţine minte pentru totdeauna cum a descoperit Emi umbrela.

 Acum două săptămâni învăţam culorile dintr-o cărticică şi la culoarea albastră aveam o umbrelă. Emi nu ştia ce este, aşa că am scos din dulap umbrela. Merită să trăieşti ca să vezi pe chipul unui copil mirarea şi fericirea la descoperirea umbrelei. Am deschis umbrela şi Emi s-a învârtit cu ea prin sufragerie chemând ploaia. Apoi am închis-o şi iar am deschis-o… şi ne-am liniştit numai după ce am stabilit că mami o să cumpere o umbrelă mai mică,  pentru copii, ca să nu mai punem mobila în primejdie.

 Peste alte două zile am cumparat o umbrelă galbenă, cu urechiuşe, şi Emi se plimba ţanţos cu ea pe stradă. Nu putea şi nu ştia să o ţină cu o mânuţă, aşa că ambele mânuţe erau încleştate pe mânerul umbrelei. Am avut noroc că adulţii au înţeles că trebuie să se ferească din calea lui, aşa că nu am avut accidente.

 Nu ţin minte cum am învăţat culorile, de câte zeci de ori mi-au fost arătate şi explicate, nu ţin minte cum am învăţat să ma închei la şireturi, cum am înţeles ce înseamnă „înainte” şi „înapoi”, dar toată viaţa mea m-am purtat de parcă toate cuvintele şi noţiunile mi se cuvin şi m-am născut în buzunare cu ele.

 Astăzi înţeleg că am gresit. Am greşit pentru că am uitat că cineva a „muncit” pentru ca eu să pornesc la drum cu toate pânzele sus.

De cate ori moare o inima de mama?

Cand Emi ma tine  strans in brate si-mi spune ”mami, ‘ubesc eu”,  timpul se opreste in loc si inima mamei inceteaza sa mai bata. Si eu as vrea ca totul sa se opreasca asa.

 Cand Emi , ramas cu mine acasa pentru ca tati s-a dus la “vici” pentru ca are “teaba”, ma striga tati, inima mea de mama a plange mahnita ca micutul nu are inca notiunile de mama si tata bine clarificate in minte.

 Cand vede tramvaiul Emi striga “uite…tenu!” si inima lui bate cu repeziciune si a mamei mai sta odata.

 Cand a recunoscut prima culoare, albastru, si n-a mai uitat-o, inima mamei iar a stat.

 Cand am dat petrecere in cinstea lui si am  umplut casa de baloane, chiote si voie buna, nu copiii sau jucariile i-au luat ochii ci adultii care se intreceau cu mic cu mare sa il tina in brate si sa-l pupe. Atunci mama a stat deoparte si a privit cu ochii in lacrimi fericirea micutului care pentru prima oara in viata avea toata atentia si dragostea adultilor din jur. Si inima mamei iar a stat.

 Cand isi pregateste baia ca un om mare, isi da drumul la apa, isi vantura apa cu mana, isi toarna gelul de dus, uleiul si cate si mai cate minunatii frumos mirositoare, toate ale lui, cand isi aduce ratele si masinutele si apoi fericit se dezbraca ca sa intre in apa, inima mamei bate cu putere gata sa iasa din piept. Si Emi se zbenguie in apa, se spala cu buretele la fund, isi spala masinutele si cand e timpul sa iasa spune „stai pic”, „nu gata”.

 Cand Emi a cerut pentru prima data in viata lui cu ce sa se imbrace, „mama, asta nu buna, bugii”, cand a refuzat geaca sau caciula alese de mine si si-a ales el altceva pentru ca acum poate sa aleaga, inima mamei a varsta lacrimi de sange.

 Cand Emi a invatat ca nu exista „nu pot” pentru ca mama e mereu alaturi de el si ii spune ca el e puternic, si se bucura cu chiote pentru ca el poate sa urce scarile, sa se dea pe topogan, sa se dea in leagan, si niciodata nu-i e frica pentru ca el e puternic, atunci inima mamei o iar la goana ca nebuna.

 Cand ne-a intrebat o tanti in parc cum ne cheama si pentru prima data mama l-a auzit spunand „Emi” si apoi a continuat „tei” (trei), inima mamei a zbughit-o pe coclauri necunoscute si cu greu a revenit la ritmul ei normal.

 Cand alta tanti ne-a intrebat in parc daca mergem la gradinita si mami a spus ca nu inca, iar la intrebarea „de ce” mama nu a stiut sa spuna decat ca am venit acasa de abia de doua saptamani si ca suntem adoptati, iar tanti si-a luat repede fetita de pe balansoar si a plecat, inima mamei a inceput sa urle de durere.

 Cand isi pune ciorapeii , cand se spala pare dinti (pentru prima data in  viata lui) chiar daca il dor dintisorii de sus, cariati in totalitate, cand cere sa-si spele farfuria, cand sorteaza rufele pentru masina de spalat, cand cere olita, cand spune „am teaba”, „telegi?”, cand il strange in brate pe „Govei” (Grivei), catelusul de plus, la culcare, cand face o traznaie si vine repede sa ma stranga in brate, cand ma pupa ca sa-mi treaca buba, asa cum a vazut ca face si mami cu el, cand vorbeste la telefon cu tati, cand mangaie toti bebelusii in carucior care ne ies in cale, cand isi ofera jucariile copiilor care plang, cand se catara la mine in brate in timp ce scriu aceste randuri, cum sa mai bata inima de mama?