Viaţa ca-n gară.

Zilele trecute am realizat că cel mai bine ştiu să muncesc şi să aştept. Cred că am vocaţie de soţie de misionar. Pot să împletesc şi să fac compoturi aşteptând.

În tinereţe aşteptam să fiu iubită. Evident, aşteptam iubind. Şi în timp ce urzeam planuri aducătoare de fericire, în nopţile mele insomniace, nu făceam de fapt nimic. Nici măcar nu trăiam.

Mai apoi, după ce m-am consolat că iubirea nu ştie adresa mea, m-am cufundat în muncă. Şi am tot muncit ordonat, corect, organizat, în termen, raportat… Am muncit aşteptând recunoaşterea. Evident că  pălmaşii invizibili  nu primesc niciodată recunoaşterea muncii lor.  Ei sunt vital necesari  în agrenajul complicat al vieţii dar nu se oboseşte nimeni să le spună ceva. Ar fi o risipă de cuvinte, ei muncesc oricum. Ce sens are ? Dacă ceva nu funcţionează corect, nu-i bai, se găseşte cineva să reclame.

Pentru că iubesc oamenii, oricum ar fi ei, mi-am făcut mereu timp să ajut. Cu un CV,  cu o scrisoare de intenţie, cu o traducere, cu o informaţie sau chiar cu un job. Atunci am început să-l aştept pe „mulţumesc”. Şi nici până în zilele noastre nu m-am dezbărat de acest obicei prost. Aştept de două zile să-mi mulţumească o elevă că m-am pus pe scris scrisori de intenţie în timp ce îmi plimbam prin casă, în braţe, băieţelul bolnav şi miorlăit. Mai aştept să-mi mulţumească o prietenă pentru că i-am făcut o recomandare pe care ea mi-o solicitase. Aştept să-mi mulţumească o străină trimisă la mine de-o prietenă pentru ca să o ajut să-şi caute job…şi lista poate continua. Aştept!

Şi pentru că aşteptarea mea nu are limită, aştept uneori răspunsuri la scrisori/emailuri: „Am primit, mă gândesc”, „ Am primit, nu ştiu”, „ Am primit, te iubesc!”, „Am primit, revin”.

Şi aştept.

Aştept să aflu că cineva regretă că m-a jignit, că cineva a înţeles că a greşit, că am fost condamnată pe nedrept, că altcineva s-a pripit.

Aştept.

 Când vi se pare că nu am mai dat nici un semn, nu vă speriaţi. Sunt aici, în gara vieţii mele şi aştept.

Despre mame şi nu numai

Vine 8 martie şi până la ziua femeilor, la braţele de flori sau bijuterile  sofisticate, sărbătorim din fragedă pruncie ziua mamelor.

 Mamele sunt sfinte, asta am stabilit. LE iubim necondiţionat, le iubim şi când le contrazicem, şi când ne urlă hormonii în corp şi le negăm, şi când ne e bine, şi mai ales când ne este greu, când sunt aproape, dar cu precădere când sunt departe sau nu mai sunt.

 Mamele sunt unice, sunt ale noastre pentru totdeauna şi ne iubesc oricum am fi noi.

 Câte dintre lucrurile pe care le cunoaştem astăzi le-am luat ca atare, ca  şi când ele ar fi fost în noi dintotdeauna?  Ce este ploaia, care este culoarea verde, cum să ne încheiem la şireturi, la ce serveşte faţa de masă, ce facem cu pijamaua… şi câte şi mai câte lucruri banale, pe care astăzi le consideram bagaj firesc, nu au constituit cândva „munca” mamei?

 Ce ne mai aducem aminte astăzi?

 Eu mărturisesc că habar nu am cum am descoperit umbrela  şi mai ales când. Dar acum, ca mamă, voi ţine minte pentru totdeauna cum a descoperit Emi umbrela.

 Acum două săptămâni învăţam culorile dintr-o cărticică şi la culoarea albastră aveam o umbrelă. Emi nu ştia ce este, aşa că am scos din dulap umbrela. Merită să trăieşti ca să vezi pe chipul unui copil mirarea şi fericirea la descoperirea umbrelei. Am deschis umbrela şi Emi s-a învârtit cu ea prin sufragerie chemând ploaia. Apoi am închis-o şi iar am deschis-o… şi ne-am liniştit numai după ce am stabilit că mami o să cumpere o umbrelă mai mică,  pentru copii, ca să nu mai punem mobila în primejdie.

 Peste alte două zile am cumparat o umbrelă galbenă, cu urechiuşe, şi Emi se plimba ţanţos cu ea pe stradă. Nu putea şi nu ştia să o ţină cu o mânuţă, aşa că ambele mânuţe erau încleştate pe mânerul umbrelei. Am avut noroc că adulţii au înţeles că trebuie să se ferească din calea lui, aşa că nu am avut accidente.

 Nu ţin minte cum am învăţat culorile, de câte zeci de ori mi-au fost arătate şi explicate, nu ţin minte cum am învăţat să ma închei la şireturi, cum am înţeles ce înseamnă „înainte” şi „înapoi”, dar toată viaţa mea m-am purtat de parcă toate cuvintele şi noţiunile mi se cuvin şi m-am născut în buzunare cu ele.

 Astăzi înţeleg că am gresit. Am greşit pentru că am uitat că cineva a „muncit” pentru ca eu să pornesc la drum cu toate pânzele sus.