Am ce n-am.

La final de an îmi fac mereu dublu bilanţ pentru că mă pregătesc să mai îmbătrânesc puţin imediat ce trecem în noul an.

Preocupată mereu de ceea ce n-am făcut, n-am avut, n-am ştiut, n-am obţinut, uit mereu să-mi vorbesc despre ce am. Dar anul acesta, copleşită de atâta durere şi boală de care m-am înconjurat, de sărăcie reală, de pierderi dramatice, am decis să fiu mai modestă şi să mulţumesc pentru tot ce am.

Toţi ai mei sunt relativ sănătoşi, n-am pierdut oameni dragi în 2011, am întâlnit oameni frumoşi, am obţinut titlul de doctor în ştiinţe politice, am văzut America de două ori, mi-am plătit ratele la timp, am făcut voluntariat, mi-am dat demisia, am scris, mi-am dus băiatul în concediu, am câştigat câteva bătălii, am pierdut nişte lupte, m-au dezamăgit nişte oameni dar m-au surprins şi entuziasmat alţi oameni..

Astăzi ştiu că am ce n-am. Dar voi?

Pledoarie.

Trăim schizofrenic.  Zâmbim universului de dincolo de uşa casei şi urlăm în perne în spatele uşilor închise. Exersăm zâmbetul natural până ne dor maxilarele, ne alegem cuvintele cu grijă in interacţiunea cu ceilalţi şi vărsăm veninul în interacţiunea cu noi.

În acest context eu nu mă mir că o tânără talentată alege, la 37 de ani, să sară pe geam, sau că o alta, proaspătă mămică, alege se bea otravă. 

Nu ştiu ce resorturi  au declanşat gestul dar înţeleg cum este să nu mai poţi. Să nu mai poţi înainte şi nici înapoi, să nu mai găseşti sprijin în azi dar nici în ieri. Înţeleg că oamenii te pot părăsi, trăda sau răni, că urcuşul e doar o pantă şi că eşti din ce în ce mai chircit în durerea ta.

Nu, nu pledez pentru sinucidere. Nu tocmai eu, cea care iubeşte atât de mult oamenii. Pledez doar pentru dreptul de a fi slab, de a declara onest că nu mai poţi şi că tot ce ai avut de dăruit n-a prea avut rost. Pledez pentru înţelegere, compasiune şi empatie.

Despre daruri.

Fiul meu, Emi, mi-a adus în viaţă nu doar lumină, bucuria jocului, veselie, ci şi o serie de prieteni noi, de oameni care s-au strâns în jurul meu cloşcă şi m-au ajutat să înţeleg, să caut, să identific fie un medic, fie o carte despre creşterea copiilor sau un loc de joacă. Emi mi-a adus în fapt o reţea umană pe care nici măcar nu o intuiam.

De la două familii cu copii, câte cunoşteam înainte de a-l găsi pe Emi, am ajuns astăzi să cunoaştem zeci de familii cu care ne vizităm, ne întâlnim la locul de joacă, mergem în parc sau la teatru… Este incredibil ce trăiesc!

Unul dintre preţioasele daruri se numeşte Andreea Sorescu. Când mi s-a spus că  Emi ar putea fi autist, multe voci din jurul meu au rostit numele ei. Cu toţii insistau să mă sfătuiesc cu Andreea. Când auzi numele unei persoane din atâtea guri, din medii diferite, eşti nu doar impresionat ci şi curios.

Ştiu că am vorbit la telefon cu Andreea, preşedinta asociaţiei Învingem Autismul,  şi m-am prezentat apoi într-o duminică la sediul asociaţiei pentru ca să ne jucăm cu copiii. Atunci l-am cunoscut şi pe Tomi, fiul special al Andreei, care este astăzi unul dintre prietenii dragi ai lui Emi.

Am descoperit o tânără mămică, plăpândă dar energică, hotărâtă, implicată, aplecată către toate poveştile (nu puţine) ale mămicilor copleşite de griji ce au venit să-i ceară ajutorul. Da, pe Andreea a mânat-o în luptă Tomi, dar ea a ales să lupte nu doar pentru fiul ei ci pentru toţi copiii speciali.

Când îmi este greu, sunt obosită sau copleşită de griji, mă gîndesc la mărgelele Andreei (poartă mereu mărgele asortate cu hainele), la silueta ei zveltă, la bluzele ei înflorate, la sprâncenele arcuite mereu a mirare şi curiozitate şi-mi spun că dacă ea poate să râmână tânără, frumoasă şi dedicată, atunci nici eu nu am voie să abdic.

Andreea luptă în fiecare zi a vieţii ei pentru ca toţi copiii suferind de autism să aibă acces la lucruri simple, la îndemâna copiilor tipici, precum:  grădiniţă, şcoală, săli de teatru, muzee. Destul de des părinţii copiilor diagnosticaţi cu tulburări din spectrul autismului se confruntă cu refuzul de a avea acces la învăţământul de masă.

Andreea, prin asociaţia pe care o conduce, promovează acum proiectul „Copiii cu autism merg la şcoală”, urmărind să crească gradul de integrare în învăţământul de masă şi astfel şansele la o viaţă idenpendentă pentru copiii atipici. Astfel, 16 copii sunt pregătiţi pentru şcoală, iar 30 de cadre didactice sunt instruite pentru a putea înţelege nevoile speciale ale copilului cu autism în procesul de integrare şcolară.

Dar proiectele au nevoie de bani pentru a prinde viaţă. Şi eu vin să vă rog să mă ajutaţi să-I ofer un dar Andreei: fonduri pentru ca acest proiect să prindă viaţă.

Intraţi pe https://raiffeisencomunitati.ro/program-de-granturi/, creaţi  un cont, alegeţi secţiunea Proiecte propuse de ONG-uri, alegeţi Bucureşti de pe harta galbenă şi votaţi proiectul Copiii cu autism merg la şcoală! Data limită: 30 septembrie.

Dar din dar…

Viaţa ca-n gară.

Zilele trecute am realizat că cel mai bine ştiu să muncesc şi să aştept. Cred că am vocaţie de soţie de misionar. Pot să împletesc şi să fac compoturi aşteptând.

În tinereţe aşteptam să fiu iubită. Evident, aşteptam iubind. Şi în timp ce urzeam planuri aducătoare de fericire, în nopţile mele insomniace, nu făceam de fapt nimic. Nici măcar nu trăiam.

Mai apoi, după ce m-am consolat că iubirea nu ştie adresa mea, m-am cufundat în muncă. Şi am tot muncit ordonat, corect, organizat, în termen, raportat… Am muncit aşteptând recunoaşterea. Evident că  pălmaşii invizibili  nu primesc niciodată recunoaşterea muncii lor.  Ei sunt vital necesari  în agrenajul complicat al vieţii dar nu se oboseşte nimeni să le spună ceva. Ar fi o risipă de cuvinte, ei muncesc oricum. Ce sens are ? Dacă ceva nu funcţionează corect, nu-i bai, se găseşte cineva să reclame.

Pentru că iubesc oamenii, oricum ar fi ei, mi-am făcut mereu timp să ajut. Cu un CV,  cu o scrisoare de intenţie, cu o traducere, cu o informaţie sau chiar cu un job. Atunci am început să-l aştept pe „mulţumesc”. Şi nici până în zilele noastre nu m-am dezbărat de acest obicei prost. Aştept de două zile să-mi mulţumească o elevă că m-am pus pe scris scrisori de intenţie în timp ce îmi plimbam prin casă, în braţe, băieţelul bolnav şi miorlăit. Mai aştept să-mi mulţumească o prietenă pentru că i-am făcut o recomandare pe care ea mi-o solicitase. Aştept să-mi mulţumească o străină trimisă la mine de-o prietenă pentru ca să o ajut să-şi caute job…şi lista poate continua. Aştept!

Şi pentru că aşteptarea mea nu are limită, aştept uneori răspunsuri la scrisori/emailuri: „Am primit, mă gândesc”, „ Am primit, nu ştiu”, „ Am primit, te iubesc!”, „Am primit, revin”.

Şi aştept.

Aştept să aflu că cineva regretă că m-a jignit, că cineva a înţeles că a greşit, că am fost condamnată pe nedrept, că altcineva s-a pripit.

Aştept.

 Când vi se pare că nu am mai dat nici un semn, nu vă speriaţi. Sunt aici, în gara vieţii mele şi aştept.

Odă pentru oameni.

Îmi plac oamenii. Orice aş face, oricum m-aş răsuci, mă întorc mereu la sintagma asta care mă caracterizează. Da, şi pe mine mă dezamăgesc oameni, dar doar unii. Da, şi pe mine mă rănesc oameni, dar nu toţi.

 Nu învăţ nicio lecţie, nu creionez pattern-uri, nu am sârmă ghimpată şi de fapt niciun fel de gard între mine şi omenire. Sunt mereu cu braţele larg deschise gata să primesc în plex orice îmi rezervă viaţa.

 O curiozitate bolnăvicioasă mă împinge mereu spre oameni, dincolo de teama de a fi respinsă, iar o generozitate spontană mă face să-i caut mereu pe cei mai diverşi şi mai challenging.

 Din când în când viaţa e mai blândă cu mine şi îmi lasă pe prispă câte un exemplar deosebit. Unul, apoi altul…încă unul. Aceştia devin companioni de cursă lungă.

 Astăzi o să vă povestesc despre Cornelia.

Am cunoscut-o la cursurile masterale, în anul întâi.

Eram cea mai mare din an, venită din afara facultăţii, şi destul de timorată de toate lucrurile pe care le cunoşteau colegii mei mai tineri şi mai deştepţi. Dar între toţi strălucea Cor. Dreaptă, cu năsucul în vânt, rezervată, retrasă mereu în cercul ei restrâns (al geniilor), Cor se lua la trântă cu toţi profesorii, emitea teorii, desfinţa teorii şi nu ezita să desfidă pe oricine îndrăznea să o contrazică.

Madame Paris, cum aveam să o poreclim mai târziu eu şi colegul Alexandru, răspundea politicos oricăror  întrebări dar te ţinea la distanţă. Interesul şi perseverenţa m-au ajutat, în timp, să mă apropii de ea, să-i câştig respectul şi încrederea. Cred că orice altă redută ar fi căzut mai uşor decât Cor.

 Deşi tânără, Cor este o fată extrem de înţeleaptă, de citită, dăruită cu har pedagogic (mărturie stau orele lungi de dezbateri, de explicaţii pe text) şi conectată corect la universul înconjurător. Nu am mai întâlnit, până la ea, pe cineva care să se mişte cu atâta agilitate în lumea ideilor şi conceptelor, dar care să poată duce până la capăt o seară de poveşti de-ale fetelor, o reţetă culinară zbanghie sau un film de desene animate.

Au trecut peste 6 ani de atunci, anii au şlefuit pe alocuri colţurile unei persoane extrem de rezervate din timiditate, zeci de alţi oameni au intrat în viaţa ei, a mea, dar şi a noastră la un loc.

Au fost timpuri în care vorbeam de cel puţin 10 ori pe zi, timpuri în care ne vedeam zi de zi şi au venit timpuri în care ne vedem de două ori pe an şi vorbim extrem de rar la telefon. Dar toate astea la un loc ne-au ajutat să adunăm un cufăr de amintiri personale şi profesionale.

 Pentru cufărul ăsta îi mulţumesc.

 Iubesc oamenii, dar pe unii îi iubesc mai abitir decât pe ceilalţi!