Doi ani de VIAŢĂ

Pe 8 octombrie anul acesta s-au împlinit doi ani de când trăim altfel, de când sunt mama lui Emi, de când apartamentul din Rahova a căpătat culoare şi viaţa are un ritm diferit.

Acum 2 ani, pe 8 octombrie,  Emi venea acasa definitiv. Era mic, speriat, tăcut…Doi ani au trecut foarte repede pentru că viaţa nu stă să ne aştepte. Şi Emi a crescut cu fiecare zi  invăţându-mă ce înseamnă să iubeşti necondiţionat, să te joci, să fii prieten, să te bucuri şi să fii trist.

Am trăit ultimii doi ani la extreme, între fericirea supremă de a fi mama unui asemenea îngeraş şi disperarea orelor de febră, a nopţilor cu tuse, a controalelor medicale (nas, ochi, gât, urechi, picioare, inimă). Am trăit emoţiile serbărilor de la grădi, a lui Moş Crăciun şi a Iepuraşului, a zilelor de naştere, a concediilor de vară…Am văzut zeci de piese de teatru de copii, participat la alte zeci de petreceri de zile de naştere de prichindei, bătut cu sfinţenie toate parcurile din Bucureşti, ne-am plimbat pe role, pe gheaţă şi pe bicicletă, am învăţat să înnotăm, ne-au refuzat la cursurile de dans, ne-au acceptat la cursurile de pian, am participat la toate concursurile anunţate la grădi, a mers la film, am mers la muzee…

Nimic din ce am trăit în aceşti doi ani nu seamănă cu viaţa pe care am trăit-o înainte. Emi mi-a schimbat viaţa, mi-a demonstrat că oricât de organizat eşti atunci când ai un copil trebuie să faci faţă imprevizibilului. Am învăţat despre limitele mele, despre resursele mele nebănuite şi despre nevoia mea de a fi iubită aşa cum mă iubeşte Emi când mă pupă dimineaţa şi-mi spune că trebuie să mă trezesc pentru că el nu are cu cine să se joace. Şi am mai învăţat că partenerul meu de viaţă este cel mai bun tătic din lume. Nu ştiu să descriu în cuvinte cum este să-ţi priveşti soţul şi fiul parcând maşinuţe, urmărind un meci de fotbal, mergând de mânuţă prin parc, discutând despre treburi de băieţi, făcând duş împreună….

Da, a fost şi greu dar despre greul ăsta nu vreau să-mi mai amintesc.

Anul acesta, pe 8 octombrie, am sărbătorit doi ani de viaţă. Am mers în parc şi ne-am dat în maşinuţe, ne-am plimbat cu trenuleţul, am sărit la saltele şi ne-am dat pe topogan. Apoi ne-am pupat si gâdilat, ne-am uitat la X Factor (emisiunea favorită a lui Emi) şi am adormit fericiţi pentru că ne avem.

Revelion cu peripeţii.

Din septembrie mă omoară soţul cu planuri de Revelion. Deşi îmi plac planificările, Revelionul nu-l vroiam nicicum. Nu vroiam să mai vină un an, nu vroiam să mai treacă un an, nu vroiam să organizez „tămbălău regizat” şi nici nu eram în stare atunci să mă gândesc în detaliu la ceva îndepărtat.

 După insistenţe, am acceptat să plătim un avans ptr Revelion la Lepşa. Geografia nu a fost niciodată punctul meu forte, aşa ca habar nu aveam unde e Lepşa şi nu găseam niciun motiv să merg acolo.

 Lunile au zburat, a trecut şi Crăciunul (aveam un text despre asta dar nu l-am putut posta din lipsa de conectivitate la internet), iar cumpăna dintre ani s-a apropiat.

 Înarmaţi cu roţi pentru iarna, cu lanţuri în portbagaj, cu revizia anuală efectuată şi rezervorul plin pornim la drum. La 31 de km înainte de Buzău, în plin câmp şi în ger, maşina se opreşte brusc şi începe să miroasă a ars. Rapid decidem că ne-a murit ambreiajul.  Casco, tractare, service în Buzău, programare, piese…

 Am fost preluaţi de socrul meu, sosit rapid din Târgovişte, şi depuşi la Lepşa după mai bine de 9 ore petrecute pe drum, timp în care Emi s-a comportat admirabil.

 Fără aşteptări, supăraţi pe asigurator, am petrecut cele mai frumoase zile, izolaţi între munţi, înconjuraţi de zăpadă, fără telefon, internet şi maşină. Am petrecut la foc de tabără, simplu, cu ţuică fiartă şi vin fiert, cu oameni modeşti, cu muzică de toate felurile. Am avut două petreceri, de Revelion şi Sf Vasile, am dansat, Emi s-a împrietenit cu toţi copiii din hotel dar şi cu mesenii (prilej cu care am realizat cât de simpatic este el).

 Mai presus de toate am înţeles că toate trec, important este cum reacţionăm noi.

Am împlinit 4 ani

Sunt cel mai fericit băieţel din lume! Mami spune că sunt cel mai puternic, cel mai frumos, cel mai deştept şi cel mai cuminte.

Am împlinit 4 ani şi am “fufat” în două torturi, unul la grădi, alături de colegii mei, şi unul acasă, împreună cu cel mai bun prieten al meu, Tudor.

Am primit foarte multe cadouri, deşi eu nu văd încă legătura între cadouri şi ziua mea, toată lumea mi-a cântat “la mulţi ani!” iar  eu am fost în centrul atenţiei.

Eu o iubesc pe mami, deşi uneori mă pedepseşte şi în ultima vreme mă duce cam des la doctor, după care plânge ore în şir.

Tati e prietenul meu cel mai bun pentru că face tot ce-i spun eu, mă lasă să-i conduc maşina, mă duce în cârcă şi mă ocroteşte când  mă ceartă mami.

Tudor e primul meu prieten, e vecinul meu, şi se joacă cu mine chiar dacă eu îl mai muşc sau înghiontesc uneori. Eu îmi cer iertare şi-l pup, deşi el urăşte asta, ca să ne împăcăm.

Mami a decretat toata saptămâna ziua mea, aşa ca duminică o sa mai fufu într-un tort la prânz, cu naşul mic, Eric, prietenul meu, şi seara cu prietenii la Mc Donalds.

Uraa!!!

De cate ori moare o inima de mama?

Cand Emi ma tine  strans in brate si-mi spune ”mami, ‘ubesc eu”,  timpul se opreste in loc si inima mamei inceteaza sa mai bata. Si eu as vrea ca totul sa se opreasca asa.

 Cand Emi , ramas cu mine acasa pentru ca tati s-a dus la “vici” pentru ca are “teaba”, ma striga tati, inima mea de mama a plange mahnita ca micutul nu are inca notiunile de mama si tata bine clarificate in minte.

 Cand vede tramvaiul Emi striga “uite…tenu!” si inima lui bate cu repeziciune si a mamei mai sta odata.

 Cand a recunoscut prima culoare, albastru, si n-a mai uitat-o, inima mamei iar a stat.

 Cand am dat petrecere in cinstea lui si am  umplut casa de baloane, chiote si voie buna, nu copiii sau jucariile i-au luat ochii ci adultii care se intreceau cu mic cu mare sa il tina in brate si sa-l pupe. Atunci mama a stat deoparte si a privit cu ochii in lacrimi fericirea micutului care pentru prima oara in viata avea toata atentia si dragostea adultilor din jur. Si inima mamei iar a stat.

 Cand isi pregateste baia ca un om mare, isi da drumul la apa, isi vantura apa cu mana, isi toarna gelul de dus, uleiul si cate si mai cate minunatii frumos mirositoare, toate ale lui, cand isi aduce ratele si masinutele si apoi fericit se dezbraca ca sa intre in apa, inima mamei bate cu putere gata sa iasa din piept. Si Emi se zbenguie in apa, se spala cu buretele la fund, isi spala masinutele si cand e timpul sa iasa spune „stai pic”, „nu gata”.

 Cand Emi a cerut pentru prima data in viata lui cu ce sa se imbrace, „mama, asta nu buna, bugii”, cand a refuzat geaca sau caciula alese de mine si si-a ales el altceva pentru ca acum poate sa aleaga, inima mamei a varsta lacrimi de sange.

 Cand Emi a invatat ca nu exista „nu pot” pentru ca mama e mereu alaturi de el si ii spune ca el e puternic, si se bucura cu chiote pentru ca el poate sa urce scarile, sa se dea pe topogan, sa se dea in leagan, si niciodata nu-i e frica pentru ca el e puternic, atunci inima mamei o iar la goana ca nebuna.

 Cand ne-a intrebat o tanti in parc cum ne cheama si pentru prima data mama l-a auzit spunand „Emi” si apoi a continuat „tei” (trei), inima mamei a zbughit-o pe coclauri necunoscute si cu greu a revenit la ritmul ei normal.

 Cand alta tanti ne-a intrebat in parc daca mergem la gradinita si mami a spus ca nu inca, iar la intrebarea „de ce” mama nu a stiut sa spuna decat ca am venit acasa de abia de doua saptamani si ca suntem adoptati, iar tanti si-a luat repede fetita de pe balansoar si a plecat, inima mamei a inceput sa urle de durere.

 Cand isi pune ciorapeii , cand se spala pare dinti (pentru prima data in  viata lui) chiar daca il dor dintisorii de sus, cariati in totalitate, cand cere sa-si spele farfuria, cand sorteaza rufele pentru masina de spalat, cand cere olita, cand spune „am teaba”, „telegi?”, cand il strange in brate pe „Govei” (Grivei), catelusul de plus, la culcare, cand face o traznaie si vine repede sa ma stranga in brate, cand ma pupa ca sa-mi treaca buba, asa cum a vazut ca face si mami cu el, cand vorbeste la telefon cu tati, cand mangaie toti bebelusii in carucior care ne ies in cale, cand isi ofera jucariile copiilor care plang, cand se catara la mine in brate in timp ce scriu aceste randuri, cum sa mai bata inima de mama?