Demisia!

Sunt o persoană disciplinată. Dă-mi un set de reguli şi le respect cu sfinţenie.  Spune-mi că am liber la imaginaţie şi devin creativă. Spune-mi că am deadline şi termin cu cel puţin două zile înainte de termen.  Spune-mi că e greu şi mă mobilizez pentru ca să devină uşor.  Şi mai spune-mi că nu se poate şi atunci mut munţii pentru ca să se poată.

Nu plec niciodată când este greu, nu trântesc uşa când sunt supărată, nu îmi mint prietenii dar nu mai am prieteni după ce sunt minţită. Nu mă răzbun când sunt rănită dar nu uit şi nu iert. Onoarea şi cuvântul dat sunt cele mai importante repere din viaţa mea.

Mă mişc disciplinat, calculat şi la timp de când mă ştiu. Şi totuşi, odată la nişte ani mă apucă aşa o dorinţă nebună de a ieşi din rutină, de a face o mică nebunie, ca atunci când în loc să pui ordine în hârtiile de pe birou le mături pe toate cu o mişcare a încheieturii. Totul e vraişte la podea dar nu-ţi pasă. Cam aşa îmi vine mie.

Acum am decis că e momentul pentru dezordine. Adio carte de muncă, salariu în euro, serviciu stabil! Adio birou cu flori la fereastră şi radio în surdină. Plec în lume pentru ca să mă fac PFA, să fac ce-mi place şi ştiu să fac, pentru ca zilele mele mohorâte să se prefacă-n lumină.

După ce mi-am anunţat demisia a început cutremurul. Două zile la rând am răspuns la telefon încercând să lămuresc lumea că nu mi-am pierdut minţile, nu m-am supărat dar nici nu m-au dat afară, e doar timpul să merg mai departe. O prietenă îmi reproşa matern că vine a treia criză economică şi eu m-am găsit să demisionez, sora mea se întreba dacă gestul meu e un act de curaj sau nebunie…

Ce trist trăim! A merge mai departe, a-ţi schimba jobul pentru că vrei mai mult, un act atât de normal devine ceva eroic sau nebunesc pentru că toţi trăim sub imperiul fricii de somaj şi disponibilizare.

Dacă eşti trist şi neîmplinit mai mult de şase luni pe an, dacă duci tristeţea cu tine acasă, dacă faci eforturi duble pentru a îndeplini sarcini altădată simple, dacă simţi că te înghite rutina, dacă începi să te simţi neapreciat…atunci e semn că e vremea pentru demisie. Nu-ţi fie teamă, există soluţii mai multe pe piaţa muncii pentru cineva care îşi caută ceva având deja o slujbă decât pentru cineva care nu are nimic. Trebuie doar să te mobilizezi! Demisia e un act de normalitate.

Replică la bătaia de joc.

 Eu când nu ştiu ce să fac, nu fac nimic. Înainte vreme mă agitam, dar cu vârsta am învăţat că dacă e sa se lase cu penalităţi tot aia e.

De aceea, deşi PFA, deh traducător autorizat mi-a trebuit, nu am înţeles nimic din bâlbăiala legislativă aşa că am decis să şed binişor pe cămaşa mea. M-am enervat în sucul propriu  cât am putut şi eu, gândind că déjà plătesc pensie/şomaj/ asigurări medicale acolo unde am cartea de muncă şi nu înţeleg de ce trebuie să le plătesc şi în calitate de PFA, că doar nu beneficiez de două aspirine în loc de una de la statul român;  iar la pensie, dacă o apuc, nu o să am decât una bucată pensie amărâtă.

Discutam, cu obidă, despre imbecila lege cu medicul meu de familie. Doamna doctor oftează şi îmi explică că e în aceeaşi situaţie şi s-a săturat. Apoi, îmi mai adaugă şi dânsa un exemplu la bătaia de joc spunându-mi că începând cu 15 septembrie va fi asaltată de părinţi care vor solicita adeverinţă pentru copiii lor cum că sunt apţi pentru ora de sport. Mai să cad de pe scaun când am auzit una ca asta. Credeam că este nevoie de adeverinţă pentru a scuti un copil de ora de sport . Nope! Cineva, un deştept, păi cum altfel?, de la Inspectoratul Şcolar s-a gândit să-şi acopere partea dorsală de hârtii şi a impus necesitatea unei astfel de adeverinţe pentru a se ţine în scaun şi în cazul în care mai leşină un copil la ora de sport, se întâmplă cine ştie ce alt eveniment nefericit vânat de ştirile de la ora 5. Atunci să răspundă medicul. Mare e grădina!

Dar să nu credeţi că numai funcţionarului de la stat îi bubuie mintea. Nuuu. Multinaţionalele vin şi ele tare din urmă.

Sătulă de costurile mari şi servicii proaste (toate sunt proaste dar astea costau mai mult), decid să reziliez contractul cu firma de cablu TV/internet/telefonie fixă , aia de începe cu U şi se termină cu C, ca să nu le fac reclamă. Mă deplasez la centrul cu pricina, sun la numărul scurt, solicit rezilierea, aştept o lună, plătesc ultima factură, depun echipamentul…

Când credeam că am scăpat, surpriză! Primesc un plic de la firmă, cu menţiunea “important pentru dumneavoastră!”, în care, într-un limbaj grosolan, sunt ameninţată cu cheltuieli de judecată în cazul în care nu fac plata sau dovada plăţii în 7 zile de la notificare. Râmân mută de uimire şi mai citesc încă odată. Notificarea este semnată Departamentul Recuperare Debite. Nicio persoană nu lucrează aici, pentru că nu semnează o persoană. Nişte mese şi nişte scaune m-au notificat. Mă suspectez de început de Alzheimer şi îmi verific evidenţele. Nu, nu am greşit, chiar am plătit factura, chiar am depus echipamentul, am şi proces verbal. Mă uit la plicul cu “important pentru dumneavoastră!”, mă uit la factură.

Măi să fie, au stricat ăştia o bucăţică de copac şi bani de timbru ca să mă notifice pe mine în loc să verifice la ei la contabilitate. Ce-o fi în capul lor?

Tărâţe să fie, dar de ce să mă jignească pe mine trimiţând scrisori de ameninţare, pornind de la prezumţia de vinovăţie, în loc să-şi verifice evidenţele? Spun ei „ în situaţia în care”, ceea ce te duce cu gândul că ştiu că se poate întâmpla să notifice oameni corecţi, cu plata la zi, dar nu le pasă. Trimit hârtii în masă fie pentru ca unii angajaţi să-şi justifice existenţa, fie pentru ca unii managerii să-şi acopere partea dorsală cu ele. Dar costurile?  Merită?   Până unde înghite clientul român?