Dragostea unicului dans.

Mă tem de insomnii în nopţile în care nu-s în stare să lucrez, în nopţile în care nu militez pentru nicio cauză, nu scriu petiţii şi nici adeziuni. Atunci mintea mea porneşte la braţ cu inima pe cărări din trecut, deschide uşi ferecate demult, dezgroapă amintiri colbuite şi trezeşte la viaţă emoţii uitate.

Nu ştiu când au trecut ultimii douăzeci de ani şi cum m-am trezit într-o dimineaţă captivă într-un trup pe care nu-l recunosc, angrenată în mecanisme care tind să mă înghită uneori, prizoniera unor rutini autoimpuse care-mi ucid spiritul. Ştiu, nimic nu-i inutil sau întâmplător. Şi totuşi, amintirile astea care mă invadează îmi fac bine pentru că-mi vorbesc despre timpuri în care eram altfel şi altfel era frumos.

Şi pentru că nu-mi place să călătoresc singură vă port şi pe voi cu mine în urmă cu douăzeci şi unul de ani şi vă invit să mă vedeţi dansând, într-o seară de februarie, unicul dans cu un băiat care avea să rămână, aşa ca în viaţa fiecăreia dintre voi, marea şi irepetabila iubire.

Un dans, o strângere de mână, un buchet de frezii oferit pe neaşteptate într-o dimineaţă geroasă, doi ani de plimbări prin parc, zeci de file de jurnal aşternute minuţios, cu scris caligrafic, în caiete îngălbenite de timp, întâlniri rebegite, îmbrăţisări furate prin cotloane, cinci ani de aşteptare, încă trei ani pentru uitare…

Cum ar mai fi posibil asta astăzi? Mai sunt dansuri care nasc poveşti de iubire? Mai caută cineva astăzi, pe EL sau pe EA, în fiecare dintre oamenii întâlniţi pe stradă?  Cine mai aşteaptă şi cine mai scrie ?

Dar povestea continuă. După 15 ani, în era  Iphone, Blackberry, Twitter şi Facebook,  protagoniştii se regăsesc. Se întâlnesc politicos la o cafea, fără ranchiuni sau regrete, doar nostalgici. Şi dacă nu te gândeşti la nimic, nu aştepţi nimic, se poate ca trecutul să te găsească nepregătit.

Recunosc, vanitoasă şi femeie, am amânat iniţial revederea trecând nemilos de rapid în registru kilogramele în plus (imposibil de pierdut peste noapte), rădăcinile nevopsite, ridurile de expresie…După şocul primelor momente raţiunea a învins şi am găsit resursele necesare să nu mă programez la Pericle, să nu golesc bugetul familiei în operaţiuni estetice aducătoare de iluzii. M-am prezentat la cafea în cele mai banale veşminte cu putinţă, firească şi matură , femeia care am devenit astăzi şi de care nu-mi este ruşine. Şi asta pentru că nu am fost niciodată frumoasă, am fost doar tânără şi foarte vie. Iar dacă lucrurile astea sunt asumate, devine foarte simplu să rămâi cine eşti.

Nu cunosc terapie mai bună decât şansa de a-i spune peste ani, băiatului pentru care ai udat perna, „nu am fost niciodată supărată pe tine, nu regret nimic”. Cred sincer că  marele dans rămâne cu noi tocmai pentru că nu a avut un final. Şi nu, finalul nu mai este posibil peste ani.

Dezbaterea continuă. Astfel de ieşiri din rutină necesită de urgenţă şedinţe de taină cu prietene de-o viaţă care-ţi ştiu povestea. Vă provoc să ne spunem dacă anii au şters tot, dacă există atracţii fizice puternice, dincolo de raţiune, pe care anii nu reuşesc să le ucidă, dacă poveştile astea trebuie să rămână îngropate, dacă revederile trebuie evitate, dacă poţi iubi, cu măsuri diferite, bărbaţi diferiţi, dacă intimitatea sufletească dăinuie peste ani.

Povesti de trait

Scriu de urat, de departe, de tarziu, de dor, de suparare, de  implinire, de gol…Scriu.

Cand iubesc scriu mult, cu inflorituri pe alocuri, cu trimiteri si intoarceri de condei.  Scriu inspirat, inaltator si dulceag.

Cand urasc scriu scurt, lucid, rational si punctat.  Scriu din adanc, scriu rumegat.

De gol si pustiu scriu sacadat, infierbantat si  ocolit.

De dor scriu cu inima.  De dragoste cu aripile.  De urat cu mintea.

Ca mine faceti si voi. Fie ca scrieti emailuri, scrisori, sms-uri, pe blog, pe facebook sau pe twiter.

La telefon iubesc cu fiecare inflexiune, imi modelez respiratia, imi unduiesc gratios vocea.

La telefon urasc monosilabic: „da”, „nu”, „ok”.

Langa telefonul mut imi traiesc singuratatile, golurile si departarile.

Suna cunoscut? V-ati tinut si voi respiratia de teama sa nu pierdeti taraitul lui?

Dar in viata pasesc apasat, alerg neinfricata, cu bratele larg deschise, catre ce-o fi. Fata in fata iubesc tactil, cu buricele degetelor, cu firele de par rasfirate rebel pe fata lui, cu buzele umede de sarutul lui alunecand de la tampla spre piept, mangaind cu ochii, urechile si gatul.

Pasul apasat m-a purtat, in vara tarzie a lui 2003, catre o intalnire ce-o credeam ratata. Putine cuvinte, gesturi framantate si doua trupuri singure ce-si vorbeau mut. Asta e povestea mea!

Uneori imi este greu, alteori imi este pustiu, iar cateodata imi suna a gol. Oricum mi-ar fi, stiu sigur ca pasul meu ar porni iar apasat catre intalnirea aceea. Stiu ca o mie de semne asternute pe hartie,/email/sms sau zeci de inflexiuni ondulate nu tin loc de poveste traita, respirata prin toti porii.

De aceea, va invit sa va traiti povestile, sa va consumati intalnirile si sa ni le impartasiti mai apoi si noua pe http://www.coffeechat.ro/intalniri-alintaromate

Capra cu doi bani.

De trei luni ascult cu sfinţenie, la micul dejun şi la cină, “Capra cu trei iezi” şi “Punguţa cu doi bani”. Şi nu, nu mimez, chiar ascult şi sorb fiecare cuvinţel împreună cu Emi. De fiecare dată desluşim şi reţinem noi sensuri şi replici.

 Dacă stabilim ca medie că o lună are 30 de  zile şi că am ascultat de două ori pe zi fiecare poveste (deşi în weekend depăşim norma), rezultă că am ascultat cele două poveşti de 180 de ori până acum.

 Din cele 180 de audiţii am reţinut că deşi mezinul ied era cel mai năzdrăvan şi neascultător, el este singurul care se împotriveşte deschiderii uşii şi în consecinţă singurul supravieţuitor, pentru că doar lui îi vine ideea să se ascundă în horn. Apoi am mai învăţat că în ciuda suferinţei cauzate de pierderea iezilor, mama capră găseşte resurse ca să urzească plan de răzbunare dar şi să-l ducă la îndeplinire. Şi nu aşa oricum, are răbdare să înfăşoare sarmale, să construiască scaunelul de ceară, să-l caute pe lup în pădure dar şi forţă să disimuleze în faţa lupului când acesta o consolează pentru pierderea suferită. În final, „după faptă şi răsplată”, lupul moare în chinuri groaznice. Măcar moare sătul pentru că vicleana capră se asigură de asta: „Îs bune sarmalele?”

Mă întreb meditativ dacă setea de răzbunare nu ne este cumva insuflată din copilărie pe filiera poveştilor, dacă acest „după faptă şi răsplată” nu ne face să ne simţim îndreptăţiti să aplicăm propriile corecţii, dacă nu cumva oribilele fapte de la ştirile de la ora 5 nu se nasc şi de aici.

Din cea de a doua poveste, “Punguţa cu doi bani”, am învăţat că moşul era de treabă şi atunci când şi-a bătut cocoşul ca să-i facă şi lui ouă (solicitare de altfel absurdă şi contra naturii) s-a lăsat doar influenţat de baba cea rea şi zgârcită. Deci,  el nu este de vină că ascultă sfaturi nebune, ba le şi pune în aplicare, ci baba. Până la finalul poveşti el rămâne personaj pozitiv. Şi astăzi adulţii care nu-şi asumă responsabilitatea pentru greşelile comise, tot pe alţii dau vina, alte babe nebune din viaţa lor i-au împins la fapte nesăbuite. Ei rămân, precum moşul din poveste, eterne victime.

 Îmi este imposibil să nu punctez că mie mi se pare ca în toate poveştile astea babele sunt mereu rele, iar moşii de treabă.

Dar revin şi intreb, referitor la povestea mea, dacă găina babei oua două ouă pe zi cum mânca ea ca-n târgul lui Cremene?  Şi de ce este considerată zgarcită când de abia îi ajungeau ei cele două ouă zilnice?

Boierul obsedat de avere, care se bucură la o biată punguţă cu doi bani, pierde în final mult mai mult (visteria cu galbeni, cireada cu vite…). Asta înţeleg, pilda e bună aici.

 Dar moşul nebun şi influenţabil rămâne în final cu averea adusă de cocoşul care nu i-a purtat pică.

Câţi cocoşi proşti de buni or fi îmbogăţit moşii nebuni până acum? Dar nouă ni s-o fi întamplat vreodată să fim cocoşi iertători sau capre răzbunătoare?