Odă pentru oameni.

Îmi plac oamenii. Orice aş face, oricum m-aş răsuci, mă întorc mereu la sintagma asta care mă caracterizează. Da, şi pe mine mă dezamăgesc oameni, dar doar unii. Da, şi pe mine mă rănesc oameni, dar nu toţi.

 Nu învăţ nicio lecţie, nu creionez pattern-uri, nu am sârmă ghimpată şi de fapt niciun fel de gard între mine şi omenire. Sunt mereu cu braţele larg deschise gata să primesc în plex orice îmi rezervă viaţa.

 O curiozitate bolnăvicioasă mă împinge mereu spre oameni, dincolo de teama de a fi respinsă, iar o generozitate spontană mă face să-i caut mereu pe cei mai diverşi şi mai challenging.

 Din când în când viaţa e mai blândă cu mine şi îmi lasă pe prispă câte un exemplar deosebit. Unul, apoi altul…încă unul. Aceştia devin companioni de cursă lungă.

 Astăzi o să vă povestesc despre Cornelia.

Am cunoscut-o la cursurile masterale, în anul întâi.

Eram cea mai mare din an, venită din afara facultăţii, şi destul de timorată de toate lucrurile pe care le cunoşteau colegii mei mai tineri şi mai deştepţi. Dar între toţi strălucea Cor. Dreaptă, cu năsucul în vânt, rezervată, retrasă mereu în cercul ei restrâns (al geniilor), Cor se lua la trântă cu toţi profesorii, emitea teorii, desfinţa teorii şi nu ezita să desfidă pe oricine îndrăznea să o contrazică.

Madame Paris, cum aveam să o poreclim mai târziu eu şi colegul Alexandru, răspundea politicos oricăror  întrebări dar te ţinea la distanţă. Interesul şi perseverenţa m-au ajutat, în timp, să mă apropii de ea, să-i câştig respectul şi încrederea. Cred că orice altă redută ar fi căzut mai uşor decât Cor.

 Deşi tânără, Cor este o fată extrem de înţeleaptă, de citită, dăruită cu har pedagogic (mărturie stau orele lungi de dezbateri, de explicaţii pe text) şi conectată corect la universul înconjurător. Nu am mai întâlnit, până la ea, pe cineva care să se mişte cu atâta agilitate în lumea ideilor şi conceptelor, dar care să poată duce până la capăt o seară de poveşti de-ale fetelor, o reţetă culinară zbanghie sau un film de desene animate.

Au trecut peste 6 ani de atunci, anii au şlefuit pe alocuri colţurile unei persoane extrem de rezervate din timiditate, zeci de alţi oameni au intrat în viaţa ei, a mea, dar şi a noastră la un loc.

Au fost timpuri în care vorbeam de cel puţin 10 ori pe zi, timpuri în care ne vedeam zi de zi şi au venit timpuri în care ne vedem de două ori pe an şi vorbim extrem de rar la telefon. Dar toate astea la un loc ne-au ajutat să adunăm un cufăr de amintiri personale şi profesionale.

 Pentru cufărul ăsta îi mulţumesc.

 Iubesc oamenii, dar pe unii îi iubesc mai abitir decât pe ceilalţi!

Facerea de bine…

Am spus mereu ca pe om trebuie sa-l ajuti cand are el nevoie si nu cand iti vine tie la indemana. Si astazi cred acelasi lucru desi….

Daca cineva se simte rau, a ramas fara serviciu, nu are unde sa locuiasca, e bolnav in spital, nu are bani, nu stie engleza si are nevoie de meditatii dar nu si le poate permite, are necazuri de inima albastra, i-a murit canarul sau mai stiu eu ce…..tzop eu ma voluntariez.

 Lasa ca iti dau eu pastile, iti scriu eu CV-ul, dau eu telefoane pentru tine, vino sa stai la mine pana te pui pe picioare ca sa iti poti permite o chirie, iti aduc eu mancare in spital, iti dau eu bani, fac cheta in randul prietenilor daca nu am eu, te meditez eu la engleza si nu trebuie sa-mi platesti nimic, ai, nelimitat, umarul meu la dispozitie pentru toate durerile tale, iti cumpar eu pasare noua……

 Povestea ma fura si nu-mi analizez niciodata resursele financiare, emotionale si cele de timp, asa ca sfarsesc prin a ma da peste cap halei-hap  ca sa rezolv chestiuni complicate ale celor ce  nu-mi sunt nici macar prieteni, ci cel mult cunostinte.

 A, nu, povestea nu este despre cum oamenii astia nu spun multumesc, nu te mai cauta niciodata, decat daca au iar nevoie de ceva. Nuuuu. Pentru ca frumusetea, cand ajuti, este sa nu astepti nimic in schimb. Cel mult, candva, altii, niste straini, te vor ajuta si pe tine.

 Povestea mea este despre cum faci tu bine si in final oamenii te fac sa te simti ca dracu si vinovat pana in maduva oaselor. Pai cum vine asta fratilor?

 M-am oferit sa daruiesc casa, masa si toate cele unei prietene mai vechi. Avea nevoie. Ea nu mi-a cerut nimic, m-am oferit eu. Toate bune si frumoase pana cand a trebuit sa plec intr-o delegatie pentru doua saptamani. Atunci a inceput sa ma stranga soseta si nu stiam cum sa o intreb pe prietena mea ce planuri are pentru perioada in care eu nu voi fi in tara si implicit acasa. Aluzii, intrebari ocolite…si nimic. In final mi-am luat inima in dinti si am privit-o in ochi. Dintr-o suflare i-am marturisit, in numele unei prietenii de 10 ani, ca ma strange in spate sa o las in casa mea, cu sotul meu, doua saptamani cat eu sunt plecata din tara. Mi-am cerut scuze ca nu pot altfel si am rugat-o, dat fiind ca inca nu avea job, deci nici un motiv sa fie in Bucuresti, sa mearga la ai ei acasa pentru perioada respectiva.

 Urmarea e previzibila. Prietena s-a jignit, in miez de noapte si-a sunat alti prieteni carora le-a cerut gazduire in noaptea aceea sustinand ca nu mai poate ramane la mine, sugerand ca am dat-o afara.

 Am varsat lacrimi amare, am fost trista, am mai inghiti pe nemestecate si inca vreo doua emailuri rautacioase de la prietena, manata de dorinta de a-mi da peste nas, si toate astea pentru ca intr-un moment de slabiciune m-am oferit sa ajut. Am ajutat nu cat ar fi avut, poate, ea nevoie, ci o luna de zile, pentru ca atata am putut eu. Dar nu a contat.

 Am omorat o prietenie de 10 ani pentru ca m-am oferit sa ajut. Promit sa tin minte lectia asta pana la prietenia viitoare!