Comunitatea familiilor adoptatoare.

Vorbesc şi scriu de trei ani despre adopţie şi sunt de doi ani mămică adoptatoare. Am parcurs paşi uriaşi dar uneori m-am târât în ritm de melc. Am plâns, am râs, am orbecăit pe cărări ceţoase, am sperat, am oftat…dar mereu am crezut că înapoi nu se poate.

Am primit, pe parcursul acestor ani, întrebări despre adopţie, despre unde să începem, ce să facem, cum..şi am răspuns cum m-am priceput eu mai bine.

Şi cum nimic nu este întâmplător pe lumea asta, soarta a vrut ca eu sa intru în contact cu Asociaţia ADOR Copiii –Comunitatea familiilor adoptatoare, asociaţie înfiinţată la Timişoara de către Simona Czudar. Simona are şi ea o prinţesă adoptată iar povestea ei seamănă izbitor cu a mea. Deşi ne-am întâlnit doar virtual am simţit că am întâlnit o soră.

Simona vrea să înfiinţeze o filială şi la Bucureşti iar eu,  alături de Dana Pluhovici şi Andreea Sorescu,  susţin cauza. Psihologi, avocaţi şi asistenţi sociali vor da o mână de ajutor pentru ca alte familii să nu mai orbecăie în necunoscut, să nu se mai simtă izolate, să aibă un spaţiu sigur în care să-şi formuleze temerile şi întrebările. Sesiuni de comunicări pentru familii adoptatoare, traininguri, consultanţă juridică, baze de date cu medici şi psihologi cu experienţă de lucru cu copii adoptaţi, ajutor psihologic şi o comunitate de părinţi adoptatori şi copii adoptaţi, asta îşi propune Asociaţia ADOR Copiii –Comunitatea familiilor adoptatoare.

Dacă eşti un părinte adoptator sau un părinte care îşi doreşte să adopte vino la întâlnirea noastră din 19 noiembrie la Bucureşti. Scrie-ne la  adorcopiii.office@gmail.com

Mai multe informaţii la http://adorcopiii.com/

Cu taxiul la psiholog.

Treburi urgente mă scot de dimineaţă la ora 7 din casă şi mă aruncă în taxi. Trebuie să ajung devreme la birou. Sunt îmbrăcată profesionist şi port părul strâns în coc, semn că-s femeie serioasă.

Mă sui în taxi şi după ce negociez traseul şi-i permit, conciliantă, şoferului să fumeze, explicând că am un soţ fumăcios acasă, conversaţia este întreruptă de ţârâitul telefonului mobil. Cu o voce duioasă şoferul răspunde soţiei. Fără să vreau sunt martora, preţ de minute bune, tandreţurilor drăgălaşe, deloc siropoase, dintre cei doi.

Cum nu am altceva mai bun de făcut,  la încheierea convorbirii întreb curioasă câţi ani de relaţie au cei doi. Domnul, pentru că şoferul nu este un tătăiţă ci un domn articulat cu păr grizonat pe la tâmple, se încurcă în calcule şi-mi spune că soţia este  responsabilă cu aritmetica căsniciei. În final decide că sunt peste 10 ani de convieţuire. Îmi exprim vocal admiraţia.

Să ne înţelegem: şi pe mine mă drăgăleşte, la telefon sau în public, soţul dar vin dintr-o familie în care copiii se sărutau în somn şi părinţii niciodată în faţa copiilor. Asta lasă urme adânci în epidermă.

 Înapoi la taximetristul nostru. Nu-mi aduc aminte să fi întrebat eu care este secretul unei astfel de relaţii şi nici să fi pus o altă întrebare. Cert este că, în câteva secunde, m-am găsit prinsă într-o teorie despre viaţă, despre cum putem călca strâmb pentru a ne hrăni nevoile şi să ne întoarcem  la cuplu cu bateriile încărcate. Doar oamenii slabi devin captivi emoţiilor, cei puternici îşi iau ce au nevoie şi pleacă mai departe. Nu fac pe mironosiţa, pentru că nici nu sunt, şi încep să pun întrebări. Bine domle`, dar cum? Cum nu te mustră conştiinţa? Cum nu laşi gesturile să te trădeze…?

 Şoferul se amuză de încurcăturile conştiinţei mele, de piedicile jurămintelor de cununie invocate de mine…

 Scurt mă anunţă  că e absolvent de psihologie. Înregistrez informaţia fără uimire, doar trăim într-o ţară în care toţi suntem absolvenţi de ceva, nu-i aşa? Ăsta este momentul în care face apel la instinctele primare, la datoria pe care o avem de a fi împliniţi astăzi mai degrabă decât mâine, la faptul că Dumnezeu ne-a croit păcătoşi şi nu aşteaptă altceva de la noi decât să ne tot izbăvească după fiecare ispravă…

Între hohote de râs şi ochii scoşi din orbinte de uimire, mă străduiesc să rămân detaşată. Habar n-am ce se vede pe faţa mea.

Pentru eventualitatea în care fie sunt naivă, fie mă fac niznai, domnul merge mai departe cu explicaţia şi ne ia drept exemplu pe noi doi. “Să zicem, spune dumnealui, că dumneavostră acum decideţi că vă place de mine pentru că sunt curăţel, vorbesc bine…etc şi decideţi să aveţi o aventură cu mine. Mergem, ne simţim bine şi apoi fiecare se întoarce la familia pe care a construit-o în ani de zile. Fiecare trebuie să fie mulţumit că a primit ceea ce avea nevoie şi să-şi vadă de familie. Dacă decidem, continuă şoferul, că ne-am simţit bine, putem să ne mai întalnim dar în aceeiaşi termeni. Asta este cheia fericirii”.

Pentru că intrăm pe ultima străduţă de dinainte de destinaţie,  taximetristul ţine să-mi spună că   l-am stârnit intelectual şi că sunt una dintre puţinele femei interesante pe care le-a întâlnit până acum. 

Nu mă prăvălesc.  Îmi ţin repiraţia ca să rămân demnă până la final. Ne oprim, plătesc şi-i las un tips considerabil pentru că, la urma urmei, mi-a înseninat începutul de zi. Dau să închid portiera în urma mea şi taximetristul insistă să-mi lase datele de contact. Întreb mirată din ochi „pentru ce? „  El imi răspunde cu un zâmbet larg: “ pentru situaţia în care aveţi nevoie de o maşină…”

Dragilor, posed una bucată carte de vizită taximetrist psiholog uşor de stârnit intelectual. Doritorii ştiu unde să mă găsească.

Discount neaşteptat

Am povestit mereu despre îngrijorări de mamă, vizite nesfârşite la medici, temeri, frici, dezamagiri….

 De la toate vizitele medicale m-am întors cu inima grea, cu speranţe spulberate, reţete nesfârşite şi un pomelnic de recomandări pentru alţi medici, alte verficări.

 După aproape doi ani de căutari febrile, am găsit un psiholog specialist cu experienţă de lucru cu copii abandonaţi.  Într-o ţară în care specializările sunt inexistente (pentru domenii atât de specifice), asta nu este o reuşită minoră.

 Câteva şedinţe şi aflăm că Emi este un copil care recuperează enorm, un copil capabil să lupte singur cu demonii, ca tot ce am facut pentru el a fost ca la carte.

 Astăzi, după ultima şedinţă, am fost întrebaţi dacă nu vrem să mai adoptăm un copil pentru că acel copil ar fi norocos să ne aibă părinţi. N-am primit niciodată un compliment mai mare decât ăsta. Şi lucrurile nu s-au oprit aici, am primit şi un discount semnificativ pentru şedinţa de astăzi.

 Un discount neaşteptat după un verdict râvnit!

Altfel

Am aniversat 1 iunie alături de copiii de la organizaţia “Învingem autismul”. Am petrecut alături de copii suferinzi de o afecţiune aproape necunoscută în România, ca şi când ar fi fost copiii de la oricare grădiniţă de masă. Semnele bolii sunt vizibile, deşi diverse la fiecare dintre copii. Dar dincolo de boală, ei rămân copii.

 Mărturiesc că până la diagnosticarea fiului meu cu comportament autist  nu ştiam mai nimic despre boală şi nici nu văzusem pe cineva suferind. Suspiciunea m-a facut să citesc pe internet tot felul de studii, să-mi contactez prietena din Canada, care lucrează ca psihoterapeut de ani buni într-o clinică specializată în această afecţiune, să vorbesc cu mămici de copii afectaţi de boală.

 Am să o numesc Maria, pentru că nu i-am cerut permisiunea să vorbesc despre ea. Maria are un băieţel de 5 ani suferind de autism. Mircea ( un alt nume creat de mine pentru a proteja identitatea copilului) este un copil dorit şi aşteptat. Mămica, specialist în comunicare, persoană activă, s-a întors repede la serviciu după naştere. Şi astăzi îşi reproşează asta.

Primele semne le-a identificat sub vârsta de 1 an şi a pornit pe firul problemei începând cu pediatra, apoi cu psihologul infantil şi psihiatrul infantil. I s-a spus că este o mamă exagerată, că baieţii comunică mai târziu, că i se pare, că nu e nimic în neregulă cu Mircea.

Şi totusi, Mircea este autist. Când, în final, i s-a dat diagnosticul, psihologul i-a reproşat mamei că nu îşi iubeşte fiul, că asta este o boală a copiilor lipsiţi de afecţiune, că nu trebuia să se întoarcă aşa de devreme la serviciu, că şi-a neglijat copilul şi acesta plăteşte acum preţul.

Dincolo de atitudinea hitleristă (pe care eu personal am experimentat-o în interacţiunile cu psihologii), acestea sunt afirmaţii gen anii 60, atunci când boala a fost identificată pentru prima oară.

Statisticile spun că 80% dintre copiii afectaţi de autism sunt băieţi. În general, aceşti copii sunt extraordinar de frumoşi fizic şi înzestraţi artistic. Problema lor majoră este integrarea socială în  absenţa comunicării.

Tot statisticile spun că 80% dintre cuplurile cu un copil autist se despart, copilul rămânând cu mama. Dar acelaşi lucru se întâmplă în cazul oricărei dizabilităţi a copilului (retard, handicap neuromotor…etc).

Am întâlnit părinţi cu ambii copii autişti, părinţi cu un copil suferind şi altul sănătos, părinţi cu un singur copil şi acela afectat de autism…

Există forme diferite de autism, unele mai severe, altele mai uşoare. Unii, prin terapie, se vindecă, alţii nu ajung să se integreze niciodată. Ştiinţa este neputincioasă încă, nu ştim ce declanşează boala.

 Nu am să pretind că ştiu ce înseamnă să ai un copil altfel, ce înseamnă să mergi în parc cu un copil care nu verbalizează, cum te simţi când răspunzi la întrebări critice gen „la vârsta asta nu vorbeşte?”, ce înseamnă să plăteşti 50 lei pe ora unui terapeut specializat în terapie ABBA, în condiţiile în care un copil autist are nevoie de 8 ore de terapie zilnic, cu 3-4 terapeuţi diferiţi (pentru că e prea solicitant pentru unul singur).  Nu am să pretind nici că ştiu ce înseamnă să duci cu tine povara eşecului maternităţii, povara unui divorţ, povara creşterii unui copil altfel de una singură.

 Din  fericire, diagnosticul lui Emi a fost greşit. Din păcate, copiii sunt încă diagnosticaţi târziu, după vârsta de 4 ani, cu autism. În Canada se poate da diagnosticul înainte de vârsta de un an. Se pare că există şanse mai mari de recuperare pe măsură ce se identifică boala mai repede.

Dacă intri pe pagina de web a organizaţiei menţionate, http://invingemautismul.ro/, o să observi că boala loveşte în toată ţara, nu doar în Bucureşti. Să ai un copil autist şi să locuieşti într-un sat uitat de lume, reduce la zero şansa să poti face terapie cu copilul tău. Pe lângă banii plătiţi terapeutului ar trebui să suporţi şi costurile de transport, asta în cazul în care găseşti un specialist în zonă disponibil să călătorească zilnic pe drumuri de ţară. 

Autismul nu ucide fizic, e o boală invizibilă şi de aceea este dificil să sensibilizezi finanţatorii să doneze cauzei.

Suntem mereu prea graşi, prea slabi, prea prost sau prea bine îmbrăcaţi, prea trişti, prea veseli, prea fericiţi sau prea nefericiţi şi ni se pare că ceilalţi ne judecă pentru ceea ce nu suntem, pentru prea puţinul care suntem.

Eu spun că e mult mai greu când eşti altfel. Şi mai spun că indiferent dacă închidem ochii sau nu şi răsuflăm uşuraţi că nu este vorba despre noi, ei, cei altfel, continuă să existe şi să lupte pentru viaţa lor.

Eu astăzi sunt doar vocea lor.