Unde sunt bunicii de altădată ?

Toată copilăria mi-am petrecut-o pe asfaltul încins din spatele blocului, în cartierul meu, Rahova, cu cheia de gât. Visam cu ochii deschişi cum ar fi să am bunici la ţară, aşa cum aveau vecinii mei, şi mă întrebam  cam cum ar trebui să arate ţara aia…

 Nu am avut ţară, dar am avut-o pe bunica. Mama-Geta era prea tânără pentru o bunică, aşa că nu i-am spus niciodată bunica, ci am strigat-o pe nume, ca pe o a doua mamă. Mama Geta nu obosea niciodată, era gata să prăjească cartofi la 12 noaptea, chiar dacă a doua zi urma să se trezească la 5 ca sa plece la serviciu,  putea să  stea trează toată noaptea să vegheze febre sau gălci, să spună poveşti, să calce rufe, să oblojească rănile trupului sau ale sufletului. Şi mai făcea Mama Geta ceva, ghicea în cafea şi dădea pasenţe ca să vedem dacă cel de ghindă sau de verde ne mai iubeşte sau nu.

 Am crescut cu ideea că bunicii pot orice, că au mereu tot timpul din lume, că  singura lor treabă este să te iubească şi să te răsfeţe. Regulile le făceau părinţii. Bunica le încălca.

 Astăzi sunt mamă. Sunt prea săracă ca să plătesc o nany, iar grădiniţele de masă se închid la 1 iulie. Am în faţa mea 2 luni de coşmar în care aş vrea să-i ofer fiului meu o fărâmă de vacanţă la bunici.

 Tatăl meu nu e deloc dispus să joace rolul bunicului mai mult de 2 ore pe săptămână, şi atunci doar dacă e musai. Părinţii soţului meu l-au văzut pe Emi de două ori în nouă luni, exact de câte ori ne-am dus noi în vizită. Nu ştiu că a fost ziua lui, nu ştiu că i-am tăiat moţul, că a fost bolnav…

 Nu pot judeca nişte oameni în vârstă pentru că au gol în inima lor şi nu-l iubesc pe Emi. Şi totuşi plâng de-o săptămână de dor de bunica şi de tristeţe pentru buncii absenţi din viaţa lui Emi…

 M-am gândit că mi se întâmplă mie pentru că Emi este adoptat. Dar o doamnă îmi povestea în parc că locuieşte cu mama ei,  dar aceasta refuză să stea măcar cinci minute cu cel mic. Din acest motiv,  mămica nu mai lucra de 3 ani, de când se născuse puiuţul. Doamna de la bancă, care se ocupă de conturie organizaţiei la care lucrez, îmi spunea că mama ei a somat-o să facă ceva cu cea mică pentru  că ea nu mai poate să o ţină, că vrea să-şi vadă de viaţa ei. Nu contest că o doamnă la 60-70 de ani nu mai are o viaţă de care vrea să se îngrijească, dar mă înteb: ce poate fi mai important în viaţa acelei  femei  decât să fie bunică?

Pare că buncii sunt din ce în ce mai puţin dispuşi să se dedice nepoţilor, că a dispărut răbdarea din lume, că bunicii români s-au occidentalizat şi în curând îi vom vizita cu programare.

Dau timp …cumpar ore!

Alerg! Pun muraturi, Emi vrea in brate si invat sa curat gogosari cu baiatul in carca; mestec in oala, mesteresc un pilaf cu pui; sortez rufele pentru masina de spalat si tin pe-un picior copilul…. S-a plictisit. Batem din palme si radem nebuneste in timp ce calculez in minte ca mai am niste emailuri la care nu am raspuns, au ramas niste plati neefectuate, trebuie sa postez pe blog, a mai venit un caz la asociatie, trebuie sa organizez intalnirea cu voluntarii, nu am vorbit cu profesorul meu coordonator de teza de doctorat, de la Washington mi se propune o noua provocare pentru luna martie, prietenii imi cer decizii privind Mos Craciun (unde, la ce ora, ce oferta), sefa imi cere in sedinta sa comunic planurile de vacanta de iarna, o amica imi cere o intalnire, sotul imi aduce aminte ca ii e dor de mine, eu imi aduc aminte ca imi este dor de mine.

 Cu o mana tarasc copilul la troilebuz, cu alta tastez pe BB un raspuns urgent. Autobuzul sta in trafic, baiatul se plictiseste; inventez un joc; scriu un sms; preiau un apel pe un alt telefon; transpir ca un porc; baiatul scanceste;  m-am grabit si am raspuns gresit la un email si cineva ma admonesteaza; oftez, un alt email de la Washington imi aduce aminte de un deadline, am intarziat cu o luna, inghit in sec;  imi iau adio in gand de la cariera, incropesc o scuza si ma gandesc cum sa rezolv problema;  pregatesc baia copilului, iar transpir ca un porc, baiatul plange si schimba bratele la fiecare cinci minute, cand la mama, cand la tata; ridic tonul la tata pentru ca incurajeaza rasfatul absurd, copilul ofteaza, eu scap o lacrima.

 E ora 22:00. Am hranit familia, spalat vase, spalat si leganat copilul, pregatit hainele de maine pentru „vici”, ma asez sa creionez agenda de maine si sa modific prioritatile. Unde o sa inghesui eu toate astea maine si cum o sa ajung pana la ora 18:00 din Primaverii in Cotroceni cu mijloacele de transport in comun (nu conduc si nici nu as avea ce)? 

Uff, si trebuie sa fac maine o prezentare studentilor de master la 17:30, la 18:00 aveam o intalnire la asociatie si am promis cuiva o lista de contacte.

 Strange din dinti ca poti!