Am ce n-am.

La final de an îmi fac mereu dublu bilanţ pentru că mă pregătesc să mai îmbătrânesc puţin imediat ce trecem în noul an.

Preocupată mereu de ceea ce n-am făcut, n-am avut, n-am ştiut, n-am obţinut, uit mereu să-mi vorbesc despre ce am. Dar anul acesta, copleşită de atâta durere şi boală de care m-am înconjurat, de sărăcie reală, de pierderi dramatice, am decis să fiu mai modestă şi să mulţumesc pentru tot ce am.

Toţi ai mei sunt relativ sănătoşi, n-am pierdut oameni dragi în 2011, am întâlnit oameni frumoşi, am obţinut titlul de doctor în ştiinţe politice, am văzut America de două ori, mi-am plătit ratele la timp, am făcut voluntariat, mi-am dat demisia, am scris, mi-am dus băiatul în concediu, am câştigat câteva bătălii, am pierdut nişte lupte, m-au dezamăgit nişte oameni dar m-au surprins şi entuziasmat alţi oameni..

Astăzi ştiu că am ce n-am. Dar voi?

Condamnați la Fericire!

Deși este criză economică, rândurile șomerilor s-au îngroșat și presiunea taxelor a crescut, suntem condamnați să fim fericiți.

Televiziunile ne bombardează cu oferte pretențioase pentru seara de Crăciun sau Revelion, radiourile emit jingles de mai bine de o lună, vitrinele magazinelor ne îmbie cu discounturi amăgitoare, gospodinele scutură casele din încheieturi, scot agoniseala din cămară și te presează să te organizezi întrebând necontenit ce meniuri ai planficat.

Sunt obosită! Nu vreau nimic. Nu i-am scris lui Moș Crăciun și nici nu mi-am cumpărat un cadou (deși cele mai frumoase cadouri primite sunt cele pe care ți le faci singur), nu spăl geamuri și nici nu mai încerc să fac cozonac. Cu cât sunt presată mai mult să fiu fericită pentru că este Crăciunul, cu atât mă simt mai nefericită.

M-au compleșit durerile omenirii, campaniile de strângeri de fonduri pentru cauze umanitare, solicitările de donații, cerșetoria de la colțul străzii, mizeria și sărăcia din mijlocul străzii, presiunea mulțimii gonind după cumpărăturile de ultimă oră,

Doar mie mi se întâmplă asta?

Revelion cu peripeţii.

Din septembrie mă omoară soţul cu planuri de Revelion. Deşi îmi plac planificările, Revelionul nu-l vroiam nicicum. Nu vroiam să mai vină un an, nu vroiam să mai treacă un an, nu vroiam să organizez „tămbălău regizat” şi nici nu eram în stare atunci să mă gândesc în detaliu la ceva îndepărtat.

 După insistenţe, am acceptat să plătim un avans ptr Revelion la Lepşa. Geografia nu a fost niciodată punctul meu forte, aşa ca habar nu aveam unde e Lepşa şi nu găseam niciun motiv să merg acolo.

 Lunile au zburat, a trecut şi Crăciunul (aveam un text despre asta dar nu l-am putut posta din lipsa de conectivitate la internet), iar cumpăna dintre ani s-a apropiat.

 Înarmaţi cu roţi pentru iarna, cu lanţuri în portbagaj, cu revizia anuală efectuată şi rezervorul plin pornim la drum. La 31 de km înainte de Buzău, în plin câmp şi în ger, maşina se opreşte brusc şi începe să miroasă a ars. Rapid decidem că ne-a murit ambreiajul.  Casco, tractare, service în Buzău, programare, piese…

 Am fost preluaţi de socrul meu, sosit rapid din Târgovişte, şi depuşi la Lepşa după mai bine de 9 ore petrecute pe drum, timp în care Emi s-a comportat admirabil.

 Fără aşteptări, supăraţi pe asigurator, am petrecut cele mai frumoase zile, izolaţi între munţi, înconjuraţi de zăpadă, fără telefon, internet şi maşină. Am petrecut la foc de tabără, simplu, cu ţuică fiartă şi vin fiert, cu oameni modeşti, cu muzică de toate felurile. Am avut două petreceri, de Revelion şi Sf Vasile, am dansat, Emi s-a împrietenit cu toţi copiii din hotel dar şi cu mesenii (prilej cu care am realizat cât de simpatic este el).

 Mai presus de toate am înţeles că toate trec, important este cum reacţionăm noi.

A venit toamna! Acoperă-mi mintea cu ceva!

Frigul intră în oase nemilos. Ies păturile din cotloane bine ticluite. Sandalele se întorc pe şifonier să dormiteze în timp ce cizmele se aşează ţanţoşe pe raft.

 Doi bătrâni târăsc îndârjiti două sacoşe de gogonele după ei.

 Au început pelerinajele. Zeci de credincioşi fac nopţi albe în aşteptarea rugilor la moaştele sfinte.

 Se scumpesc alimentele. De fapt, toate se scumpesc. Se înmulţesc grevele. De fapt, nimeni nu mai vrea sa muncească, cu toţii suntem prea prost plătiţi pentru ca să mai merite deranjul. Victimele suntem tot noi, pentru că suntem prestatori şi clienţi în acelaşi timp.

 Singurii chemaţi să-şi facă datoria sunt elevii. Ei trebuie să facă performanţă cu orice preţ. Ce dacă profesorii sunt în grevă?, ei tot trebuie să-şi dea BAC-ul, să meargă la olimpiade, să reprezinte ţara cu succes şi să devină viitorul luminos al patriei.

Îi hrănim cu obida frigului din casă, dispreţul protestatarilor grevişti, lehamitea sistemului, dar le cerem să fie senini, buni, deschişi şi performanţi.

 Harnicul îşi face vara sanie, aşa că cei mai organizaţi îşi fixează în agende Revelionele. Ţara este  în incapacitate de plată dar serviciile s-au scumpit faţă de anul trecut pentru că au crescut standardele. Cine e nebun şi plăteşte?

 Televizorul este din ce în ce mai halucinant. Emisiunile despre împachetări cu nămol, botox, detoxifiere …etc sunt la intersecţia ridicolului cu isteria. Dar faacturile pentru televiziunile prin cablu curg.

 A venit toamna! Acoperă-mi mintea cu ceva!