Condamnați la Fericire!

Deși este criză economică, rândurile șomerilor s-au îngroșat și presiunea taxelor a crescut, suntem condamnați să fim fericiți.

Televiziunile ne bombardează cu oferte pretențioase pentru seara de Crăciun sau Revelion, radiourile emit jingles de mai bine de o lună, vitrinele magazinelor ne îmbie cu discounturi amăgitoare, gospodinele scutură casele din încheieturi, scot agoniseala din cămară și te presează să te organizezi întrebând necontenit ce meniuri ai planficat.

Sunt obosită! Nu vreau nimic. Nu i-am scris lui Moș Crăciun și nici nu mi-am cumpărat un cadou (deși cele mai frumoase cadouri primite sunt cele pe care ți le faci singur), nu spăl geamuri și nici nu mai încerc să fac cozonac. Cu cât sunt presată mai mult să fiu fericită pentru că este Crăciunul, cu atât mă simt mai nefericită.

M-au compleșit durerile omenirii, campaniile de strângeri de fonduri pentru cauze umanitare, solicitările de donații, cerșetoria de la colțul străzii, mizeria și sărăcia din mijlocul străzii, presiunea mulțimii gonind după cumpărăturile de ultimă oră,

Doar mie mi se întâmplă asta?

Demisia!

Sunt o persoană disciplinată. Dă-mi un set de reguli şi le respect cu sfinţenie.  Spune-mi că am liber la imaginaţie şi devin creativă. Spune-mi că am deadline şi termin cu cel puţin două zile înainte de termen.  Spune-mi că e greu şi mă mobilizez pentru ca să devină uşor.  Şi mai spune-mi că nu se poate şi atunci mut munţii pentru ca să se poată.

Nu plec niciodată când este greu, nu trântesc uşa când sunt supărată, nu îmi mint prietenii dar nu mai am prieteni după ce sunt minţită. Nu mă răzbun când sunt rănită dar nu uit şi nu iert. Onoarea şi cuvântul dat sunt cele mai importante repere din viaţa mea.

Mă mişc disciplinat, calculat şi la timp de când mă ştiu. Şi totuşi, odată la nişte ani mă apucă aşa o dorinţă nebună de a ieşi din rutină, de a face o mică nebunie, ca atunci când în loc să pui ordine în hârtiile de pe birou le mături pe toate cu o mişcare a încheieturii. Totul e vraişte la podea dar nu-ţi pasă. Cam aşa îmi vine mie.

Acum am decis că e momentul pentru dezordine. Adio carte de muncă, salariu în euro, serviciu stabil! Adio birou cu flori la fereastră şi radio în surdină. Plec în lume pentru ca să mă fac PFA, să fac ce-mi place şi ştiu să fac, pentru ca zilele mele mohorâte să se prefacă-n lumină.

După ce mi-am anunţat demisia a început cutremurul. Două zile la rând am răspuns la telefon încercând să lămuresc lumea că nu mi-am pierdut minţile, nu m-am supărat dar nici nu m-au dat afară, e doar timpul să merg mai departe. O prietenă îmi reproşa matern că vine a treia criză economică şi eu m-am găsit să demisionez, sora mea se întreba dacă gestul meu e un act de curaj sau nebunie…

Ce trist trăim! A merge mai departe, a-ţi schimba jobul pentru că vrei mai mult, un act atât de normal devine ceva eroic sau nebunesc pentru că toţi trăim sub imperiul fricii de somaj şi disponibilizare.

Dacă eşti trist şi neîmplinit mai mult de şase luni pe an, dacă duci tristeţea cu tine acasă, dacă faci eforturi duble pentru a îndeplini sarcini altădată simple, dacă simţi că te înghite rutina, dacă începi să te simţi neapreciat…atunci e semn că e vremea pentru demisie. Nu-ţi fie teamă, există soluţii mai multe pe piaţa muncii pentru cineva care îşi caută ceva având deja o slujbă decât pentru cineva care nu are nimic. Trebuie doar să te mobilizezi! Demisia e un act de normalitate.

Lovitură sub centură.

sub centura” src=”http://anemari.revistatango.ro/wp-content/uploads/2011/07/lovitura-sub-centura.gif” alt=”lovitura sub centura” width=”426″ height=”337″ />Nu, nu am să scriu despre box şi nici despre un alt sport.  Am să scriu despre ademenirile înşelătoare la sinceritate. Cu siguranţă nu sunt singura bântuită de astfel de fantome. Vă amintiţi despre momentele acelea de slăbiciune teribilă, când lacrimile rup barierele, lăsaţi garda jos şi vărsaţi tot din casă?  Nu, remuscările de după senzaţia trecătoare de eliberare nu sunt nimic.

 Când ţi-e lumea mai dragă, când te simţi stăpân pe picioarele tale şi ai senzaţia că ai din nou control asupra vieţii tale, te loveşte uraganul. La prima discuţie în contradictoriu celălalt (care poate foarte bine să fie şi cealaltă) te loveşte mişeleşte. Muniţia i-ai dat-o tu în scurtul şi regretatul tău moment de sinceritate. Până la detaliu taie în epidermă reproşul greu al ratării tale. Că ţi-a fost greu, copilul bolnav şi soţul şomer, că ai plâns, că ai fost slabă, că n-ai putut, n-ai avut, nu ai dat, ai absentat…Nimic nu se omite. Şi mai presus de toate, în mărinimia şi gentileţea sa te-a iertat.

Te doare? Poate doare suficient de tare încât data viitoare să-ţi aminteşti să-ţi înghiţi lacrima, să zgârii până la sânge carnea de muritor suferind, să ascunzi gândul şi să îngropi rana.

Ţi s-a spus că nu-i bai, să faci şi tu ce poţi şi cât poţi? Fals. Vor în fapt să faci tot pentru că atâta cât poţi tu nu este suficient. Ce dacă mai târziu faci înzecit?  Nu ai făcut atunci şi asta este tot ce rămâne.

Ţi s-a spus să faci doar ce-ţi place? Te mint. Ia să nu faci tu ce trebuie să vezi cum se întorc săgeţile otrăvite.

Vă aduceţi aminte despre şarpele Kaa din Cărţile junglei? „Trust in me…trust in me”, îl ademeneşte acesta hiptnotizându-l pe Mowgli. Nuuuu strig eu şi astăzi ca trezită din coşmar.

„Don’ t trust in me”.  Never trust!

Ţara arde şi baba se piaptănă.

Obosită, cu resurse găbjite prin cotloane neumblate, dar cu conştiinciozitate, m-am apucat să-mi salvez ultimul an de doctorat şi să-mi pun lucrurile în rânduială.

 Am dat examenul de sesiune în iunie, iar luni, 5 iulie, am examenul restanţă pentru că în iarnă nu m-am prezentat.

 Ştiu, profesorii nu mai primesc sporuri, implicit sporul de  grad sau doctorat nu mai are valoare, să faci cercetare sau să fii dascăl e o sinucidere financiară în România  lui 2010, şi totuşi parcă n-aş arunca pe apa Sâmbetei trei ani din viaţa mea, trei ani de emoţii, nopţi enervant de scurte, nopţi enervant de lungi…, în sau în afara sesiunii, zile furate familiei, ore tremurate pe la uşi , cărţi scumpe, cărţi rare, cărti de negăsit, interviuri, cercetare cercetare cercetare…

 Apele au navălit peste noi, TVA-ul a luat-o razna, pensionarii abia ce-au respirat adânc, scăpaţi ca prin urechile acului cu pensiile neciuntite, urmează valuri de disponibilizări. Dar mie îmi arde de doctorat!

 Are Chira socoteală, aşa spunea bunica din partea tatei. Şi eu am o socoteală şi nu mă abat niciodată de la planurile mele.

Aşa că, vie sfârşitul lumii au ba, eu luni am examen.